De Ion Bogdan Martin
La circa 19 km de Bucureşti, pe şoseaua spre Olteniţa, în judeţul Călăraşi mai precis, se află comuna Plătăreşti, în această aşezare se găseşte una dintre cele mai vechi mănăstiri din Muntenia. Mănăstirea Plătăreşti este o mănăstire ortodoxă, monument istoric şi de arhitectură religioasă, construită între anii 1642-1646, de către domnitorul Matei Basarab şi soţia sa, Elena (Elina). Matei Basarab, se spune, a ctitorit acest sfânt lăcaş în amintirea unei lupte din 1632, cu tătarii. Ansamblul monahal cuprinde zidul de incintă, chiliile, casa domnească şi nenumărate anexe, în centru aflându-se Biserica cu hramul Sfântului Mare Mucenic Mercurie. După o istorie agitată, când, pe rând a fost adăpost pentru trupele austriece şi ruseşti, de la 1836 până la 1844 a funcţionat ca închisoare pentru femei, iar în timpul primului război mondial a fost depozit de alimente, în sfârşit, între anii 1960 şi 1989, în timpul regimului comunist, mânăstirea este transformată în spital de alienaţi mintali, astăzi, in anno Domini – 2017, aceasta şi-a redobândit statutul şi este mănăstire de maici. Vreo şapte suflete doar!
Poate nu mulţi ştiu că aşezarea şi mânăstirea Plătăreşti îşi trag numele de la primul egumen grec al mânăstirii, Plastara.
Ei bine, din această frumoasă aşezare, în anul 1987, a plecat spre Bucureşti un frumos camion, marca „Bucegi”, al CAP-ului local pentru a cumpăra şi a aduce în comună un frumos sicriu pentru bunicul şoferului, care şofer, şi el, era frumos din cale-afară! Toate bune şi frumoase, dar ca să nu fie singur, a mai luat cu el patru prieteni. Ăştia nu erau frumoşi deloc, dar se potriveau cu momentul!!!
În gura Oborului era un magazin specializat, de unde au cumpărat frumosul sicriu, nici prea ieftin, nici prea scump, pe care l-au ridicat în bena descoperită a camionului, alături de sicriu rămânând doi dintre prietenii şoferului, care nu au mai avut loc în cabină, bine, nici nu era legal, şi au făcut stânga-mprejur spre Plătăreşti.
Vremea era închisă, stătea să plouă. Un iulie destul de instabil din punct de vedere atmosferic.
Prin cartierul Pantelimon, pe când camionul depăşea capătul tramvaiului 14, chiar a început să plouă.
– Bă, frate, zice unul dintre cei doi de sus, eu mă bag în sicriu că mă face ciuciulete ploaia asta.
– Eşti nebun, Fane, vrei să cobeşti!?
– Băi, Stane, zici că eşti tâmpit! Tu crezi în prostiile astea? n-a mai aşteptat comentariile celuilalt, s-a aşezat frumos, a tras capacul şi şi-a pus mânile pe lângă el, în timp ce camionul depăşea linia de centură a oraşului.
În dreptul Mânăstirii Cernica, şoferul opri camionul pentru a lua nişte drept-credincioşi care se întorceau de la slujbă. Erau vreo şapte. Două femei şi cinci bărbaţi. În Cernica un bărbat şi o femeie au coborât, ceilalţi continuându-şi drumul apăsaţi de prezenţa scriului.
– Cine a murit, întrebă curios, un mustăcios care mesteca o ţigare „mărăşeasacă” în colţul gurii.
– Bunicul şoferului. Unu’ Matei.
– Dumnezeu să-l ierte!
– Dumnezeu să-l ierte!
– Matei? Ai, nu e ăla de-a fost brigadier la CAP?
– Ba da.
– Ce vârstă avea?
– Vreo şaptezeci!
– Nu era aşa bătrân.
– Nu, nu era.
– Dar ce-a avut?
– A băut prea mult şi, odată, ajuns acasă, nevastă-sa l-a forţat să facă dragoste…
– Ai, bre, zău!? Sau e poantă?
– Nu, bre, nene, dacă vrei, întreabă şoferul.
– Doamne, mare ţi-e grădina! spuse trăgând o închinăciune. Păi şi i se mai… lu’ moşu’?
– Mda, că avea nevastă tânără. Pofticioasă, deh!
– Şi cam câţi ani…
– Patruzeci de ani. Din Vasilaţi. Văduvă de meserie.
– Aha-ha! Ale dreacului muieri! Câte războaie şi morţi au pe răboj, ptiu!
– Dacă zici mata!
– Eu, mulţumesc lui Dumnezeu, am o sfântă acasă.
– Ai fost norocos.
– Zi, al lu’ Matei Vârtosu, din Frunzăneşti…
– Exact. L-aţi cunoscut?
– Personal, nu, dar am auzit dă iel dă la un văr d-al meu care a făcut armata cu iel.
– Aha! La marină!?
– La Mangalia. Şi-acu’ muri!
– Păi, ce să facă, bre, unchiule şi el!? S-o fi plictisit!!!
– Ai dreptate. Măcar a murit fericit.
– Călare.
– A dreacului iapă! spuse ultimul cuvânt însoţindu-l de scuiparea peste oblon a chiştocului din colţul gurii.
– Cu unchiu’ nu-mi era ruşine, n-a iertat o femeie pe toată linia Olteniţei.
– Ai, bre! Terente, uncheşu’, ai?
– Terente, neTerente bătrânu’ era plin dă fente.
– Cordaci.
– Rău de tot. Avea câte una în fiecare sat, de la Paşti până la Crăciun făcea turul judeţului…
– Ia-uzi, bre! Mai rar aşa ceva!
– În Gălbinaşi se ducea la una Mioara lu’ Zdrelea, în Podul Pitarului mergea la una Sofica…
– La una Sofica!?
– La una Sofica, da.
– La una Sofica!?
– Da, bre, am mai spus asta o dată! Or eşti surd?!
– La una Sofica… Sofica şi mai cum?
– Dracu’ ştie! Stătea la şosea…
– Sofica dă la şosea!
– Gata, mi-am amintit, era croitoreasă…
– Sofica dă la şosea care iera croitoreasă, care iera nevastă-mea…
– Asta n-am de unde să ştiu! Ai, bre, zău?! N-am ştiut, să mor io! Era nevasta matale? Să mor io dacă am…
Mai aveau un pic să intre în Plătăreşti, în acel moment bătrânul se aruncă asupra capacului sicriului şi începu să lovească puternic incantând blesteme printre dinţii lui puţini şi rari. Cel din sicriu, trezindu-se din aţipeală, a împins capacul într-o parte…
– Mai plouă, mă, întrebă nonşalant, ridicându-se în şezut.
Doi, dintre cei cinci luaţi de pe traseu, săriră ca în bazin.
– A-nviat Terente, mai apucă să spună mustăciosul şi sări după ceilalţi doi.
Cei rămaşi în bena camionului, o femeie şi un bărbat în vârstă, leşinară, dându-se cu capetele de oblon.
Şoferul văzu imediat, în oglinda retrovizoare, cum plouă cu oameni, frână brusc şi sări să vadă ce se întâmplă. Mustăciosul nu se mai putea ridica, ţipând cât îl ţinea gura că şi-a rupt picioarele. Ceilalţi doi, un pic mai zdraveni se ţineau ba de cur ba de cap, plini de julituri şi cu privirea tâmpă.
Amicii din benă ai şoferului, izbucniră într-un râs dement, sărind când de pe un picior când pe altul, bătându-se cu palmele peste tot corpul. Cei doi de jos, mai întregi, l-au ridicat pe mustăcios, l-au urcat în cabină, i-au depus pe cei doi leşinaţi în curtea dispensarului comunal, rezemaţi de un dud (!), iar camionul a făcut cale întoarsă, spre Bucureşti, pentru a-l duce pe bătrân la Spitalul „23 August”, astăzi Spitalul de Urgenţă „Sfântul Pantelimon”.
La întoarcere, ploaia nu mai contenea, se făcuse seară. La capătul tramvaiului 14, mai mulţi oameni, în special muncitori de întreprinderile Electroaparataj, Mecanică Fină sau Pompe „Aversa”, îi făcură semn şoferului să meargă şi ei cu „ia-mă nene”, cum i se spunea în acele vremuri auto-stop-ului. Şoferului i se făcu milă şi trase pe dreapta. Vreo cinci apucară de săriră sprinten, dar din cauza ploii şoferul nu mai scoase capul pe fereastră pentru a le spune despre sicriu. „Lasă, că-l văd ei! Oricum, acum nu mai sunt nebunii ăia să se bage în el”, îşi spuse continuându-şi traseul.
Şoferul gonea spre Plătăreşti, dornic să ajungă cât mai repede la casa unchiului, cu prea-frumosul sicriu, dar prin dreptul intrării în curtea mănăstirii îşi aduse aminte de păţania de mai devreme, cuprins de remuşcări opri maşina, se dădu jos şi urcă în benă.
– Un unchi de-al meu a murit şi de aceea am cumpărat acest sicriu, mai devreme trei oameni au sărit din mers când capacul s-a dat la o parte şi un nebun a ieşit…
N-a mai putut continua pentru că imediat cei cinci săriră din bena camionului. Noroc că maşina era oprită. Cu toate astea tot ţipa unul că şi-a scrântit glezna, dar fuga îl îndepărtă aşa de mult că în curând nu se mai auzi nicio văicăreală.
– Băi, ce face uncheşu’ ăsta al meu?! Nici după moarte nu stă locului!
Moment în care, capacul sicriului, care stătea într-un echilibru precar, alunecă şi căzu într-o parte. Şoferul sări, pe cât era el de solid, drept în poarta mănăstirii, pe care o dărâmă peste paznicul care, trezit din somn, se sperie şi o luă la fugă în jos, spre biserică, apoi prin cimitir, sărind în albia lacului şi înotând avântat spre pădurea cea neagră şi plină de jivine… Unele chiar primitoare! În special cele provenite de pe linia de centură!!!
Aproape în acelaşi timp, un TIR, care venea cu viteză dinspre Bucureşti, n-a mai reuşit să frâneze intrând direct în camionul oprit. Din cauza impactului, „frumosul” sicriu trecu prin parbrizul TIR-ului, cu un zgomot asurzitor. Şoferul acestuia, îngrozit, se dădu jos cu greu şi cu fruntea plină de sânge o luă la fugă în lungul şoselei, spre Bălăceanca.
– Doamne!, făcu şoferul camionului, culmea ar fi ca acum să fiu dat afară şi din Partidul Comunist Român!!!