De Ion Bogdan Martin
M-am îndreptat către parcul din cartier… Părea că aleile luaseră locul pajiștilor cu iarbă. Prea multe!
Era luni noaptea. Parcul, eminamente gol. Cu câteva excepții: eu și patru-cinci exemplare din familia de mamifere digitigrade, pe numele lor popular câini. Firi vagabonde. Slobode. Câinii se luaseră după mine. Mă încercau. Mă amușinau. Mă întorc către ei și, cu voce caldă, le plâng de milă. În momentul acela un cățelandru bălțat se culcă pe spate, iar un altul, mai negricios, veni lângă mine și începu să se gudure la picioare.
Biete suflete în căutare de afecțiune și de stăpân.
M-am așezat pe o bancă și am început să le vorbesc pe un ton cald, afectuos.
Cu câtă duioșie se uitau în ochii mei bietele animale! Suflete fără vină. Câte speranțe își puneau în mine! Și dacă au văzut că nu am să le dau ceva de mâncare, au început să se alerge în jurul meu… Să mă ignore.
Privindu-i așa, un minut-două, poate cinci… cred că am ațipit!
Lătratul viguros al câinilor m-a trezit instantaneu. La timp, pentru că în spatele meu, uitându-mă înspre direcția în care lătrau și se agitau, am văzut un ins care venea cu o scândură mare, cu intenția vădită sa mă pocnească. Prietenii mei canini își făcuseră datoria, doar pentru cele câteva cuvinte de compasiune.
L-am privit lung, ridicându-mă pe jumătate. A lăsat scândura jos și m-a întrebat dacă nu am o țigară! Tertipul îmi suna cunoscut. N-aveam! Nici nu aveam cum să am pentru că sunt nefumător.
S-a așezat lângă mine, privindu-mă lung pe sub gene. Ofta și se scărpina energic în cap.
Insul avea un păr mare, șaten și ușor cârlionțat. Părea o coamă de leu. De leu murdar și subnutrit. Iar pe umeri îi atârna un parpalac, un fel de fulgarin jegos și crăpat pe la mâneci.
Tușea des și ofta de fiecare dată. Mă privea când și când, dorind parcă să vadă dincolo de mine. Încerca oare să deschidă un dialog?!
Îl priveam suspicios.
―De mult, pe aici prin parc?, mă întrebă, tușind din nou puternic.
―Am coborât să iau aer…
―În seara asta, parcă e mai cald. Și… mai stai?, mă întrebă încruntându-și sprâncenele.
―Foarte puțin.
―E bine, e bine…
―De ce este bine?!, l-am întrebat mirat.
―Pe banca asta dorm eu în nopțile de vară…
Noaptea-ncet, ticnit se lasă –
Poezie, sau destin –
Luna urcă, somnoroasă,
Vino, vin!
Este liniște, răcoare,
Codrul e de farmec plin –
Pe sub teii încă-n floare,
Poezie, sau destin.
În suavele parfume
Poezie, sau destin –
Ori pe unde-ai fi în lume,
Vino, vin!
Îngerii deasupra noastră
Vor cânta un imn divin –
Ah, ce clară noapte-albastră,
Poezie, sau destin.
―George Bacovia, Noapte de vară…
―Bravo! Mata ai citit ceva poezie. Nu mă așteptam!
―„Orice coborâre în infern poate fi suportată, dacă paradisul culturii e cu putință.”
―Gabriel Liiceanu1 a spus-o p-asta. În Jurnalul de la Păltiniș.
―Stați bine cu memoria.
―Ca să vezi!
―Să înțeleg că… dormiți aici pentru că nu aveți casă?!
―Ha-ha-ha! „Poezie, sau destin.“
―Îmi cer scuze!, încerc eu să o dreg repede.
―Păi, dumneata, crezi că o fac din pasiune?! Masochism? Nu, tinere. Nu. Homeless, cum spuneți voi astăzi.
―Îmi pare rău! Nu am vrut să vă…
―Nu-i nimic. M-am obișnuit, mai adăugă, în timp ce, cu ambele mâini, începu să se scarpine pe toată suprafața capului. Cu păduchii nu prea mă obișnuiesc, imediat am luat distanță. Stai liniștit! Stai liniștit! S-au obișnuit cu jegul meu. Le place. De aici, nu mai pleacă ei. Ce să facă la dumneata!? La mine stau ca la Hotel Ritz. Cinci stele, all inclusive și maseuză la pat. Avea umor bătrânul. Trist. Făcea haz de necaz.
―Îmi pare rău, nu am nimic de mâncare, dacă aș…
―Nu-i bai! Am primit niște colivă și am mai găsit câte ceva pe la tomberoane. Am fost primul. Că dacă veneau jivinele astea nu mai apucam nimic. De-aia țin scândura asta cu mine: să mă apăr.
―Nu vă este frică de microbi, de bacterii?
―În fond ce sunt acestea, tinere? Sunt niște biete forme de viață! Microscopice, dar viață!
―Mda, bag mâna în buzunarul de la piept și scot o bancnotă! Uite, aveți aici 50 de lei.
―Noi?
―Da, noi.
―Adică, 500.000 vechi?
―Da! N-am mai mult.
―Să fie primit! Ai pe cineva plecat pe lumea ailaltă?
―Cine nu are!?
―Atunci, bogdaproste!, luă bancnota, o frecă de bărbie și o ascunse undeva pe sub pardesiul ponosit. Dumitale îți place Brahms?, mă întrebă fără nicio legătură cu ceea ce discutaserăm până atunci. Johannes Brahms, compozitorul. Născut în 1833, la fel ca și savantul suedez Alfred Nobel, inventatorul dinamitei. Johannes Brahms a trăit și a murit în 1897, la Viena. Viena, capitala muzicii, tinere.
―Brahms!?, făcui eu aproape siderat. Ce-are a face Brahms cu…
―Brahms, un romantic. Unul dintre cei mai romantici profesioniști, dacă aș putea să mă exprim așa! Auzi: romantic profesionist!? Sună a oximoron2. Dar mi-a ieșit!
―Aveți cumva…
―Un compozitor magnific, dar și un interpret genial și, cu toate astea, Brahms a putut să-i aducă lui Strauss cel mai frumos și inimaginabil compliment venit din partea unui confrate genial, acela că ar fi renunțat la orice, la toată opera sa, dacă i-ar fi fost dat să compună valsul Dunărea Albastră. Ce compliment fabulos! Ce om, nu? Așa-s geniile adevărate!
―Mda! Iertați-mă că vă întreb, aveți vreo legătură cu muzica?
―Cu muzica! Zâmbi trist. Muzica, tinere, mă privi dur, încruntându-și din nou sprâncenele groase și stufoase, aproape că îmi venea să mă ridic și să o iau la fugă. Muzica, tinere, se ridică încet, arboră o ținută gravă și începu să fredoneze: mmm… Dansurile ungare, tinere. Ai ascultat vreodată? Ăsta este Dansul numărul 5.
―Vag, am auzit despre…
―La Ateneul Roman, în 1970, am interpretat la pian mai multe piese ale lui Brahms. Au fost Dansurile numărul: 1, 4, 11, 14 și 16. Dintre cele 21 de Dansuri ungare, numerele 11, 14 și 16 sunt în întregime compoziții proprii, iar finalul l-am făcut cu Dansul numărul 5 în Fa diez minor, o sală întreagă m-a aclamat. Au scris și ziarele.
―Păi și de ce…
―Să nu întrebi! Să nu întrebi! Nu te uita așa, că nu sunt nebun! Sunt doar scârbit de tot și toate. Am ales libertatea. Freedom! „Freedom” ca și piesa omonimă a lui Paul McCartney!
―Bine, dar condițiile în care trăiți?!
―Am ales libertatea, n-auzi, dragă?! Sigur, alții au aflat-o în occident. O altfel de libertate, pentru că poți fi liber chiar și într-o închisoare. Steinhardt3, „par exampăl“! Liber în regatul minții și al cugetului. Eu am fost prea fricos. Mi-a fost teamă de Securitate. Și, nu că mi-ar fi fost, dar mama, săraca, ea ce vină ar fi avut! Ai auzit, poate, cum se comporta gașca securistă a Ceaușeascăi?! Securiștii de dinainte de ’89.
―Bine, dar bănuiesc că aveți copii…
―Copii?! Daaa! Mi-aș fi dorit, dar iubita mea, prima și… ultima mea dragoste, o colegă violonistă, pe care o iubeam ca un nebun și căreia îi dedicam toate concertele mele, a rămas în Germania. A cerut azil politic. Spunând acestea oftă îndelung, după care prinse a tuși din nou. Aveam senzația că o face intenționat.
―Bine, de ce nu v-ați dus după ea?
―A rămas în Germania cu un oboist, coleg cu noi și el. După ce ea a fugit, nu am mai primit viză nici pentru Bulgaria. Pe-atunci trebuia să ai aprobare ca să ieși din țară! Comunismul, tinere! O plagă îngrozitoare pentru umanitate. Sau cum a spus-o Petre Țuțea: „Comunismul e cea mai mare aflare-în-treabă din istoria omenirii.“ Bine a zis-o!
―Dar chiar nu aveți pe nimeni?
―Casa, ca să-i demonstrez cât de mult o iubeam, am trecut-o pe numele ei. A vândut-o înainte să fugă. Eu eram într-un turneu la Berlin cu Filarmonica din Iași.
―Ce… să spun!?
―Dragostea, tinere, uneori, are gust de cucută. De otravă. Așa a fost să fie.
―Dar, bine, ceva rude care să vă ajute? În van am întrebat pentru că bătrânul și-a continuat povestea ca și când nici nu m-ar fi auzit.
―Pe urmă a venit lovitura de rebeliune din ’89. Eram corepetitor la Conservator, dar de la un timp nu m-au mai primit. S-or fi redus posturile!? N-o mai fi fost timpul meu, cine știe!? Daaa… Nu mai aveam nimic.
―Dar rudele, am insistat eu.
―Rudele!? Dacă nu aveau ce să ia de la mine nu eram interesant. Un bătrân decrepit.
―Dar aveți pensie și vă puteați duce la un…
―Azil? Nu, nu, nu!, repetă intrigat. Eu, la azil!? Tinere, se uită din nou urât la mine, dar de data aceasta nu-mi mai era frică. Eu m-am atașat de Brahms. Cu Brahms nu poți merge la azil! Știi că prima lui simfonie a fost considerată de Hans von Bülow4 drept „a zecea a lui Beethoven“. Un romantic, prin excelență, domnule. Știu, am mai spus!
―Va compătimesc sincer!
―Nu, merci! Nu am datorii la stat, ci statul are datorii și restanțe la mine. Am învins statul. Nu am datorii la nimeni. Nu sunt constrâns de nimeni și nimic. Supărări? Da, supărări mai am. Atunci când mă mai necăjesc copiii, unii oameni care mă scot în viscol din holul blocului sau polițiștii când mă gonesc de prin parc. Atât.
―Dar ăsta nu este un mod de a trăi, cred!
―Nu! Dar mi s-a făcut scârbă de societatea asta în care fiecare încearcă să-l bage pe celălalt la fund pentru câțiva arginți zornăitori.
―Asta așa e!
―Care vile, care firme, care off-shore-uri, care amante, care care alegorice… Ne înecăm cu toții. De fapt, voi. Căci eu, aici, pe tărâmul meu, pe tărâmul meu imaginar, sunt precum Alice în Țara Minunilor. Îl priveam pe acel ins și nu îmi venea să cred ce dialog purtam! Oare cel cu care stăteam de vorbă era cel care susținea că… era!? Dihotomia părea că dispăruse. Eram, oare, pe aceeași frecvență?!
―Este trist.
―Ce anume, tinere?
―Modul dumneavoastră de a trăi. De a refuza să ieșiți la lumină. Mai ales că nu sunteți un… Un neica-nimeni. Iertați-mă! Ați fost solist, muzician, profesor la Conservator. Ați fost aclamat…
―Și ce? Le iau după mine?
―Dar o baie caldă, un așternut cred că v-ar prinde bine!
―O, daaa! Mă duc o dată pe lună la Baie. E una pe Griviței, aproape de Liceul Bulgar. Lângă biserică. Mă duc acolo să mă mai lumesc. Să redevin boul din gloată. Să văd pluripartidismul în toată goliciunea sa, spunând acestea, se întoarse cu toată fața către mine și îmi aruncă un zâmbet complice! Dar revin cu plăcere aici, ținu să adauge repede. Aici nu am nevoie de pașaport biometric! Aici, sub cerul acesta apăsat. Trist, în aparență, dar dacă îl privești îi simți nemurirea și te mai înveselești un pic. Te crezi parte din el. Ești mai aproape de Dumnezeire. Iar atunci când este senin îți cauți o stea, steaua ta, îți muți sufletul și speranțele acolo și îi urmărești viețuirea până ce soarele, malefic și lacom, o cuprinde în brațe, iar ziua îți distruge toate visele.
―Frumos și patetic…
―Sădește ruină în visare! De aceea ziua mă ascund. Ziua îmi arată urâțenia traiului diurn. Diurn și macabru. Mă asculți, tinere?
―Da, vă ascult!
―O alta, i-auzi: mmm-mm… Una dintre cele mai frumoase piese pe care am interpretat-o la pian a fost Visul. Eduard Grieg5 – Ein Traum. În germană „Traum” este vis, la noi trauma este… traumă. Am glumit. Este o lucrare pentru pian și voce. O lucrare pe versuri de Friederich von Bodenstedt6 în care leitmotivul este, ce altceva?, decât dragostea! Leitmotivul ultimilor 5000 de ani. Poate chiar și mai mult. Un vis care devine realitate. Ca la afroamericanii din SUA: Obama! O lucrare în care emoțiile interpretării și acum îmi trimit cuțite reci pe șira spinării. Pasiunea, tinere, transpusă cu o subtilă tensiune emoțională. Trăire intensă. Persuasiune. Atingere angelică. Am interpretat pe un pianoforte fabricat de Stein7. Sculă, tinere! Virtuozitate. Arta mea interpretativă consta în eleganță, suplețe și precizie, în elemente bine măsurate, în claritate, totul fiind învăluit într-o atmosferă sonoră fină, plină de gingășie… Oh, Doamne, ce mult am mai iubit pianul!
―Și-atunci de ce ați părăsit…
―Dragostea neconsumată, tinere. Shangri-La8. Paradisul utopic al iubirii. Nu mi-am putut închipui că lângă mine pot fi oameni, vezi că le mai spun oameni, de genul acesta! Nu am crezut și pace. Mda, oameni!
―Aceasta este lumea, maestre, i-am spus „maestre“, iar atunci când am rostit acest apelativ s-a uitat la mine cu un zâmbet trist și a dat din cap a lehamite.
―Trece. Mă hrănesc cu aplauzele pe care le-am primit la atâtea și-atâtea concerte. I-auzi! Auzi?
―Ce? Ce?, făcui surprins.
―Aplauzele! Sunt la al treilea bis. Da, știu că nu le auzi. Trebuie să evoluezi ca să le auzi. Să ai har. Și clasă. Ia, uite! Mă aclamă lumea, tinere, în momentul acela s-a ridicat în picioare pe bancă. A băgat mâna în parpalacul rupt, a scos bancnota de 50 de lei și mi-a întins-o. Ia-o tinere, noi nu primim bacșiș! Noi facem artă. Arta noastră respiră prin toată ființa. Artă, de dragul artei.
―Ascultă! Acum mă îndrept apoteotic spre finalul piesei.
―Din poignet, tinere, fii atent, acesta este un staccato9!, își lăsă capul pe spate.
―Privește câtă lume își ține răsuflarea!
―Sunt la Filarmonica Regală din Londra. Herbert von Karajan este la pupitru. Doamne, este și regina în lojă! Sviatoslav Richter10 este alături de mine, cântăm la două piane. Concert pentru doua piane de Johann Sebastian Bach… Lumea este în delir, privim unul la celălalt și atacăm partea de final. Deasupra capetelor noastre, a celor doi pianiști, strălucește puternic o aură. Aura interpretării noastre măiestre. Regina este în picioare, publicul o privește înmărmurit, se ridică toți… Da! Daaa…, mai spuse și se prăbuși aproape inert.
M-am ridicat repede. Spectacolul se terminase. Cortina unei lumi perverse căzu peste reprezentația maestrului. L-am ridicat și l-am așezat ușor pe bancă. Respira cu greutate, sacadat.
―Să vă duc undeva, la un spital.
―Cine se uită la mine, reuși să îngăime cu greu. Pățesc ca în filmul „Moartea domnului Lăzărescu”, pe stil nou. Lasă asta! Ți-a plăcut finalul?
―Da! Mai ales când regina s-a ridicat să vă aplaude.
―Ai văzut-o și tu?
―Sigur! Eram în rândul cinci, răspunsei, încercând să-i fac jocul. Îmi devenise simpatic bătrânul.
―Dacă ai ști câți colegi de-ai mei mă invidiază!? Parcă îi văd cum îmi aruncă iar cafea peste partituri. Îmi dezacordează pianul…
―Lume rea.
―Tinere, îți mulțumesc! Uite, mâine, după miezul nopții, mai țin un concert. Mai am o singură invitație. La strapontină. Îmi pare rău, altceva mai bun nu mai am!
―Nu-i nimic, mă mulțumesc cu atât. Bine că am mai apucat.
―Te aștept, să nu mă dezamăgești!
―Maestre, totuși, luați banii aceștia, pentru invitație!
―Mă jignești, tinere! Dacă este invitație asta înseamnă că nu costă nimic. „Be my guest”!
―Vă mulțumesc! Am uitat să facem cunoștință, încerc eu să-i aflu numele.
―Aici în parc, noaptea, numai eu țin concerte. Sunt prim-solist. Vii, da?
―Maestre, plăcerea va fi de partea mea, nu puteam refuza, cine știe când mai aveam prilejul!?
―Mă bucur, tinere, că mai sunt oameni, ca tine, care iubesc muzica clasică și care nu-și uită artiștii. O națiune fără artiști, este searbădă. Inodoră și insipidă. Da fapt, ea nici nu există. Muzicienii, scriitorii, actorii, artiștii în general, sunt partea ludică și luminată a spiritului unei națiuni. Te aștept!, mai adăugă cu voce stinsă. Tristă. Mă mira cât de ancorat în realitate era bătrânul, deși trăia atât de izolat! Am iertat-o, simți nevoia să mai spună.
―Pe cine ați iertat, maestre?
―Violonista. Tinerețea, uneori, este ca un dar pe care anii puțini n-o pot susține.
―Mda! Eu… am plecat. Bună seara, maestre!
―Ia și câinii, că-mi strică liniștea! Concentrarea.
―Da, maestre. Am fluierat și i-am chemat la mine pe dulăii care, pe tot timpul reprezentației, se aciuaseră în tufișurile din spatele băncii.
M-am îndepărtat ușor privind, când și când, în urmă. Maestrul se întinsese pe toată banca. Murmura. Privea cerul și fredona vreunul din concertele sale. Era fericit, acolo, în lumea lui. Cu steaua lui. Poate mult mai fericit decât noi în, așa-zisa, lume reală! O lume plină de constrângeri, cele mai multe, autoimpuse.
Ajuns acasă, am adormit foarte greu. Uitasem de toate grijile mele și ale pământului. Figura maestrului m-a bântuit toată noaptea. Avea ceva maiestuos, dar cald în ținuta sa. Mă trimitea cu gândul la icoanele bizantine.
Dimineața m-am luat cu treabă și până la urmă nici nu știu când a trecut timpul. A venit seara, obosit m-am așezat într-un fotoliu în fața teveului. Mă luase somnul. Când, m-am uitat la ceas, era trecut puțin de miezul nopții.
Hii, maestrul!
Reprezentația!
M-am îmbrăcat în grabă. Am luat o sticlă de vin alb, o Tămâioasă de Pietroasele, o bucată de carne friptă, pe care am pus-o într-o folie de aluminiu și direct la lift.
Parcul.
Grăbit, mă îndrept către banca din seara precedentă.
Aceeași câini.
Aceeași atmosferă.
Aștept.
Nimic!
Aștept…
Încep să-mi pierd răbdarea.
Câinii au simțit friptura și-mi dau târcoale agitați.
Și maestrul nu mai vine.
La un moment dat, aud pași pe alee… Vai! Era doar un tânăr de la Poliția Comunitară. Mult prea plinuț pentru a putea alerga după un eventual infractor, am gândit imediat.
―Nu este prea târziu, domnule, să stați în parc?!
―Ba da, am încercat eu un sentiment de vinovăție! Dar… Știți, de fapt, seara trecută am cunoscut, aici în parc, un domn, spunea că a fost pianist…
―A, nebunu’. Dom’ „profesor“!
―Da! Mă rog, eu nu aș spune că este atât de ne…
―A fost găsit mort azi-dimineață. Exact pe banca unde stați dumneavoastră, m-am ridicat ca electrocutat.
―Îl știați de mult?
―Da, am avut multe meciuri cu dânsul… Dar, acum s-a dus. Am scăpat.
―Uite, adusesem o sticlă de vin pentru dom’ profesor, ia-o dumneata și zi bogdaproste!
―Să fie de sufletul domnului profesor! Bogdaproste, luă sticla și plecă.
―Seară bună, nu mă mai auzi. Am dezvelit bucata de friptură, am făcut-o bucăți și am aruncat-o câinilor. Spuneți și voi bogdaproste pentru sufletul chinuit al unui artist!
Auzi: „Am scăpat”! Cât de puțin valorează viața unui om în ochii unora!
M-am ridicat și m-am îndreptat spre ieșire, câinii după mine. După ce m-am certat un pic cu ei, i-am convins să rămână în parc.
Mergeam descumpănit, întrebându-mă: ce rost are nașterea, viața, dacă tot murim cândva!? Poate că nu aveam dreptate!? Sau poate mai drept ar fi ca viața să înceapă din momentul morții, în sens invers, am încercat eu să filosofez!
O lacrimă rece îmi alunecă pe obraz.
Ajuns în fața intrării blocului meu, de undeva de la etajele superioare se auzea muzică. Semăna foarte tare cu ceea ce îmi fredonase bătrânul maestru cu o seară înainte. Cu unul dintre „Dansurile ungare“! Ce straniu!
M-am dus cu liftul până la etajul zece și am luat-o pe scări în jos pentru a găsi sursa acelor acorduri muzicale.
La etajul opt, chiar la apartamentul de lângă lift, o ușă, probabil împinsă de curent, se lovea întruna de prag. O perdea îngălbenită de vreme ieșea, când și când, din cadrul ușii.
Și muzica!
Nu era niciun dubiu, era exact aceeași piesă pe care o fredonase maestrul. Dans ungar nr. 5 în Fa diez minor.
Ușa stătea întredeschisă. M-am și mirat, mai ales la o oră atât de târzie!
Am bătut ușor… Nimic. Am dat perdeaua la o parte. Mă gândeam că nici nu avea cum să audă bătăile în ușă. Am apăsat pe butonul soneriei: nimic!
Intrigat, am împins ușor ușa de perete. Pășeam cu teamă, dar curiozitatea mă împingea înainte. Tot înainte! Probabil către o infracțiune, gândeam…
―Da, tinere, auzind vocea m-am speriat îngrozitor. Dacă aș fi fost suferind cu inima eram dus. Mi-am îndreptat privirea spre direcția de unde auzisem vocea. O doamnă în vârstă, cu o pereche de ochelari cu ramă groasă, maronie, stătea cufundată într-un fotoliu mare și cenușiu, ros de molii. Ai venit să furi?, era atâta candoare în întrebarea ei că aproape mă podidi plânsul.
―Iertați-mă, doamnă! Nu, nici prin gând nu mi-ar fi trecut, dar am auzit muzica… Această piesă și…
―Am crezut că ai venit să furi! Oricum, n-ai mai avea ce. Doar pick-up-ul ăsta hodorogit cu care îmi alin ultimele zile. Dar voi, acuma, cu CD-uri, cu internetu’…
―Dar muzica aceasta, doamnă… Am ridicat ochii, instinctiv, ceva nu-mi dădea pace, simțeam o privire care mă electriza. Parcă mă hipnotiza. Pe peretele din dreapta era o fotografie alb-negru înrămată, luminată de o veioză cu abajurul spart. Din fotografie, un bărbat, destul de tânăr și arătos, mă fixa melancolic.
―Îți place muzica, tinere?
―Dddoamnă, eeu…
―Ești bâlbâit?
―Nu, doamnă! Scuzați-mă!
―Hei! Dar, acum dacă tot ai intrat, ia loc! Privești la poza aceea!? Este, adică a fost marea mea dragoste… Ce auzi dumneata acum, el este, cântă la pian unul dintre „Dansurile Ungare“ ale lui Brahms. Dans ungar nr. 5 în Fa diez minor.
―Nu se poate, îngăimai eu. Și mi-am spus în gând: tânărul acela din tablou este maestrul. Nu se poate, doamnă!
―Cum să nu se poată, tinere! Scrie și pe disc. Voi ascultați acum pe CD-uri din alea… El nu a mai apucat, săracu’! Inima îmi bătea să-mi sară din piept. Așa o coincidență!? Subiect de film! De roman! Fantastic!
―Dar ce s-a întâmplat?, reușesc să articulez.
―Poveste lungă, domnule. Lungă și urâtă. Ei, na, acum dacă tot ai invadat capela asta, am să-ți spun, pe scurt, deși nu te cunosc, făcu o scurtă pauză. Stai aici pe scară?, dar nu mai așteptă răspunsul. Eram amândoi colegi la Filarmonica George Enescu, el era unul dintre cei mai promițători pianiști ai Europei. Cu o tehnică admirabilă. Căutat și dorit de marile filarmonici ale lumii. Un pianist fantastic… Eram ca și căsătoriți. Nesăbuit, suflet de artist, ca semn al iubirii ce-mi purta și-a trecut apartamentul pe numele meu…
―Senzațional!
―Senzațional, zici? Într-adevăr, ce bărbat ar mai proceda astăzi așa? Iar eu, el nu avea de unde să știe, pe vremea aceea îmi desfășuram activitatea ca agent acoperit al Securității lui Ceaușescu, eram în misiune. A trebuit să vând casa, din bani, jumate mi-a luat Securitatea, iar eu trebuia să „fug“ în Germania. Tot în misiune. Trebuia să pătrund în cercurile intelectualilor ce se aciuaseră pe lângă postul de radio Europa Liberă! Nestor Rateș11, Monica Lovinescu12, Virgil Ierunca13 și mulți alții.
― Secu…
―‘Ristă, da! Alte vremuri, tinere. Absolvisem Școala de Ofițeri de la Băneasa, dar cum făcusem de mică vioara… Mă rog, vremuri tulburi. Iar după ‘89, m-am repatriat. Mi s-a dat această garsonieră și-mi plâng de milă.
―Dar nu ați încercat să-l găsiți? Dumneavoastră, adică, Securitatea, aveați instrumente.
―Ba da, dar nu am vrut să apelez la foștii mei colegi. Astăzi, mulți dintre ei mari oameni de afaceri… Eram scârbită. De mine în primul rând. L-am căutat o vreme. Am întrebat la Filarmonică. Nu știa nimeni nimic despre el, nici măcar dacă mai era în viață!
―O adevărată dramă, doamnă!
―Avatarurile tinereții, stimate domn. Mi-am spus atunci ca îmi fac datoria față de țară. Nu știu dacă poate fi o scuză tinerețea! Asta era meseria pe care mi-o alesesem. Citisem prea multe romane polițiste. Spioni, enigme rezolvate, tehnică avansată… Mi-a plăcut. Visam să-mi apăr țara. Și așa am ajuns să mă duc la… Tatăl meu fusese ofițer de armată, probabil că și de-aici. Plus mirajul uniformei. Da, știu, nu este o scuză.
―Și cu… pianistul?
―O să-l ascult până ce Dumnezeu mă va lua și mă va duce să mă întâlnesc cu el. Să-mi dea și mie o stea mică, să stau în umbra strălucitoarei lui stele, cea a iubitului meu. Iar dacă el mai trăiește, oricum, sper să ne întâlnim acolo, cândva. Voi avea o eternitate la îndemână pentru a-mi cere iertare.
―Doamnă, eu, cu permisiunea dumneavoastră… Eram tulburat și simțeam că nu mai rezist mult pe acel fundal sonor al „Dansului ungar“. Simțeam că mă sufoc. Și povestea aceasta. Devenisem, dintr-o dată, confuz. O clipă l-am văzut pe bătrân, cocoțat pe bancă, dirijând… După care mă privea din nou din fotografie.
―Du-te, tinere! Du-te! Aici nu mai este nimic de făcut. Eu doar aștept marea întâlnire! Du-te și mergi sănătos! Iar de va fi să cunoști iubirea… De va fi să o întâlnești… Du-te, tinere, mergi și aruncă-te cu toata puterea în mrejele ei! Nu lăsa pe nimeni și nimic să-ți îngrădească sentimentele. Alt sentiment mai frumos pe lume decât iubirea nu există. Eu am sacrificat-o. Și pentru ce?!
―Mulțumesc de sfat! Noapte bună, doamnă! Și iertați-mă că…
―Bine spus „noapte bună“!
―Sărut mâna, am ieșit cu spatele, privind când la poza din rama care stătea să cadă, când la doamna din fotoliu. La fel de obosită sau, mai degrabă, plictisită de viață. De sine. Oare aveam dreptul să-i zgândăr trecutul, amintirile!? Să-i spun că iubirea vieții ei a respirat același aer cu ea și că a trăit doar la câțiva pași distanță! Că au și trecut unul pe lângă celălalt! Cine știe!? Probabil s-au și atins!? Poate coliva pe care maestrul o primise…
Era târziu în noapte. Stăteam așezat pe trepte și nu-mi reveneam.
Doamne, ce poveste! Viața…
Aș fi vrut să povestesc cuiva tot ce mi se întâmplase, tot ce trăisem în aceste două zile.
Gândeam că s-ar putea face chiar un scenariu de film.
Doar era vorba despre Brahms.
Și despre o stea…
Despre o stea ce-a strălucit într-o noapte tristă de vară.
