De Dan Cojocaru
Se cere o mică prefaţă pentru cei care au uitat, dar mai ales pentru cei care n-au prins – şi bine că n-au prins – perioada “Cântării României”.
În general nu e bine să uităm ce-a fost.
Poate să iertăm, dar să nu uităm!
Până în Decembrie ’89, la loc de mare cinste în programele Televiziunii Române se afla emisiunea de dumincă seara, pusă la ora cu cea mai mare audienţă, intitulată “Cântarea României”.
La începuturi, cu mulţi ani în urmă, ea era cu totul altfel: fiecare judeţ, prin rotaţie, îşi prezenta valorile cultural-artistice pe care le avea, de la muzică clasică, la folclor, de la balet, la dans popular, de la teatru, la creaţie literară, de la gimnastică artistică efectuată de tineri ori copii, la vechi şi valoroase tradiţii bătrâneşti locale. Se înţelege că la vremea respectivă în rândul telespectatorilor era o mare emulaţie, fiecare dorea ca judeţul “cutare” să fie cotat cât mai bine, fiecare, ca la competiţiile sportive, avea favoriţii lui, fiecare încerca să nu scape nici o emisiune, pentru că într-adevăr ar fi fost o mare pierdere.
Se-nţelege că cei care se ocupau cu propaganda, la cel mai înalt nivel, şi-au dat seama repede peste ce mină de aur au nimerit, aşa că numerele, cândva artistice cu adevărat, au început să fie împănate cu idei politice, laudative, la adresa celor doi “mari conducători” pe care-i aveam la cârma ţării. N-a trecut mult şi s-a ajuns la o monstruoasă plăcintă în care nu mai era vorba decât de EA şi de EL. Restul nu mai conta. Chiar şi obiceiurile strămoşeşti, cum ar fi “ieşitul la arat” erau închinate “Marelui Cârmaci”. Şi ăsta-i numai un exemplu.
Tot la început, filmările se făceau la întreaga emisiune într-o sală de spectacol, pe o scenă normală. Cineva a avut ideea “genială” s-o scoată afară pe biata “Cântare”, pentru că numai în exterior putea să capete o aşa grandoare. Şi a căpătat. Încet-încet s-a ajuns, de la 50-100 de oameni, cât avea un cor, să vedem câteva mii, înşirate pe străzi ori pe stadioane. Un dans popular nu mai avea 10-12 perechi, ci câteva sute, iar un biet recitator, fie el şi amator, musai avea în spate câteva sute de figuranţi, cu portrete şi drapele în mâini. Culmea gigantismului l-a atins judeţul Neamţ, unde pentru fiecare număr se scoteau zeci de mii de “oameni ai muncii” costumaţi diferit, de la pionieri la mineri, de la şoimi, la sudori ş.a.m.d. Pentru a putea fi cuprinşi în imagine se foloseau la filmări helicoptere şi macarale uriaşe.
Atât de dragă le era această emisiune soţilor Ceauşescu, încât, pentru a nu pierde vreuna, se înregistrau pe casete şi ei le urmăreau, atunci când erau plecaţi în străinătate, la aceeaşi oră, fie în avion, fie la hotel, fie pe unde mai bănănăiau. Repet, la ora la care se difuza şi la Bucureşti.
La realizarea “Cântării României” a participat toată Televiziunea, cine spune că nu, mănâncă gogoşi. Era sarcină de serviciu şi nu te puteai sustrage de la aşa ceva. Nu uitaţi că alte televiziuni nu mai erau atunci, iar odată pus pe liber, fiindcă asta te aştepta, ai fi vândut covrigi. În cel mai bun caz. Nu e o scuză, e un adevăr.
Dar, să vedem pe scurt, cum se făcea această emisiune. Ca bucătărie. Judeţul confecţiona un scenariu – deşi la toate judeţele scenariul era identic – apela la compuzitorii ori textierii de pe plan local, sau solicitau – pe bani buni – material de la “centru”. Scenariul ajungea la Televiziune, unde mai era împănat bine cu idei, înţelegeţi de care. Apoi era trimis la CC. În cazul în care se aproba, devenea literă de lege: nu se mai schimba nici o virgulă. La o emisiune, pentru un judeţ, lucra din partea Televiziunii o echipă formată din: redactor muzical, redactor literar şi regizor artistic. Plus un “şef” care coordona tot şi ne supraveghea, ca să nu facem gafe. Meseria mea, cea de regizor, însemna alegerea locurilor de filmare, filmările propriu-zise, ca şi montajul final.
Se lucra cu carul, cu echipă mobilă de filmare, una sau mai multe, iar munca pe teren însemna ceva mai mult de o lună. Urma “vizionarea”. Când totul era gata, la etajul 11 din blocul turn, cam pe unde au tras “teroriştii” în Decembrie ’89 şi n-au nimerit în cine trebuia, veneau o serie de tovarăşi încruntaţi şi gravi, de parcă ar fi fost toţi bolnavi de stomac.
De la CC, de la UTC, Pionieri, Gărzi patriotice, Consiliul Culturii, ca şi de la judeţul împricinat. Firesc, se simţeau datori să aibă observaţii, multe din ele nişte tâmpenii. Noroc cu Preşedintele Televiziunii, tovarăşul Petre, de fapt ultimul preşedinte, un adevărat domn, Dumnezeu să-l odihnească, fiindcă a murit în chip foarte bizar după “evenimente”. El ne scotea din rahat întotdeauna.
După ce “durii” plecau, când rămâneam numai noi şi-l întrebam disperaţi, ce să facem?, asta pentru că de multe ori se cereau schimbări majore, care puteau să însemne alte filmări, alte montaje, ne făcea semn să stăm liniştiţi. “Păi, ce credeţi, spunea dânsul, că până la difuzarea emisiunii mai ţin minte ce-au zis? Lăsaţi-o aşa, fraţilor, că nu ne luăm după toţi proştii.”
Spuneam că am lucrat şi eu, prin multe din judeţe, la “Cântare”. Echipele cu care am mers în deplasări erau formate din profesionişti de mare valoare, cărora la port o amintire şi o consideraţie deosebită, chiar dacă de multe ori filmam numere care nu aveau nici o legătură cu “artisticul”. De multe ori se întâmplau şi lucruri care frizau absurdul ori grotescul, dar care acum, după atâta timp, mi se par de-a dreptul amuzante. Câteva din ele încerc să le povestesc în continuare, asigurându-vă că nu am exagerat cu nimic şi că n-am pus nici un cuvinţel în plus din fantezia mea.
FANFARA DE LA ORŞOVA
În scenariul pe care-l aveam în braţe, la judeţul Caraş Severin unde filmam, scria clar: “Fanfara de la Orşova”. Nu-mi făceam probleme cu asta. A filma o fanfară era cel mai simplu lucru, mai ales într-un peisaj generos, aşa cum este cel de pe malul Dunării. În plus, ca să fim siguri, redactorul muzical venise şi cu banda de sunet de la Bucureşti. Era vorba de “Valurile Dunării” de Ivanovici, în interpretarea fanfarelor reunite ale Armatei.
Cam aşa se făcea, atunci când aveai dubii că o oarecare formaţie nu era de cea mai bună calitate, veneai cu banda gata făcută. Locul îl găsisem chiar de la prima prospecţie pe care o făcusem în judeţ. Un ponton mare, avansat în apele lacului de acumulare, ce avea în spate drept fundal oraşul nou. Deci, totul părea a fi O.K.
În ziua în care venise rândul şi fanfarei ne-am deplasat cu microbuzul de la Turnu Severin. Eram cu echipa “mică”, respectiv numai operator de film şi sunetist, pentru play. Când am ajuns la Casa de Cultură, cea care patrona fanfara, am rămas neplăcut surprinşi: nici urmă de formaţie, ba chiar pe uşă era şi un lacăt mare, ceea ce însemna că era închis-închis. Ne-am învârtit cam vreo jumătate de oră prin faţa Casei până când a apărut şi directorul ei. Asta pentru că fusese trimis un copil să-l aducă. Omul se uita la noi total nedumerit. “Fanfară? Care fanfară? Noi avuserăm una, da’ se desfiinţară acu’ vreo patru ani.”
Am rămas toţi cu gura căscată. Cineva, n-am aflat niciodată cine, trecuse din obişnuinţă în proiectul de scenariu şi fanfara. Dar asta se volatilizase. “Nu se poate, neică!, am zis eu. Dumneavoastră aţi scris aici, nu mama. Noi am venit să filmăm fanfară şi fanfară vom filma! Nu putem sări peste nici un număr din program, că după aia nu ne angajaţi dumneavoastră aici când or să ne dea afară din Televiziune.”
Directorul se scărpina a pagubă în cap. “Dacă nu e…Mai bine haideţi înăuntru, să vă tratez cu o ţuiculiţă proaspătă, de anul ăsta!” Nouă numai de ţuică nu ne ardea.
O vreme ne-am învârtit ca nişte lei în cuşcă pe coridoarele Casei de Cultură. Se dusese naibi şi zi de filmare şi respectarea graficului de lucru pe care-l aveam. Între timp a apărut şi fostul dirijor al fanfarei, un bătrânel chel şi tare simpatic. “Ei, să fi venit matale acu’ vreo câţiva ani, ai fi văzut ceva ţâţă de mâţă, mi-a spus el, dar acu’, dacă nu mai e drag de muzică, se duseră naibii formaţiile care erau mândria oraşului nostru.”
Asta nu mă încălzea deloc, situaţia, cel puţin pentru noi cei de la Televiziune, era dramatică. Nu puteam să ne întoarcem la Bucureşti fără fanfară, asta era clar. “Bun, dar măcar instrumentele şi costumele le aveţi? Că muzica am adus-o noi.” “Dacă nu le-o fi furat carevaşilea, mai sunt, la magazie.” “Să mergem la magazie şi să vedem!”, am insistat eu.
Da, dar magazia era şi ea încuiată. Cel care deţinea cheile era plecat la Şimian, unde avea o înmormântare în familie. Directorul se codea să spargă uşa, că nu el avea în primire inventarul cu tot ce era acolo. Dacă mai târziu se va da vina pe dânsul în cazul în care lipsea ceva? La insistenţele, mai ales ale celor de la judeţ, care trecuseră deja la ameninţări cu destituiri, s-a spart uşa de care vorbim. Trântite pe jos, într-un colţ, zăceau şi uniformele de paradă ala fostei fanfare. Cândva albastre, cu epoleţi şi fireturi aurii, probabil că arătau tare bine, dar atunci nu păreau altceva decât nişte vechituri, ca la Taica Lazăr.
Erau şi instrumentele, dar buşite rău, nici unul nu mai avea muştiuc, toba mare era fără pielea în care se bate, la fel şi cele mici. Tot ce se afla acolo a fost scos pe treptele Casei de Cultură, la soare. O femeie, apărută nu ştiu de unde, a început să le sorteze, e vorba de costume, pe dimensiuni.
Pentru moment aveam un dirijor, nişte uniforme, nu conta cum arătau, şi nişte instrumente desperechiate. Mai lipseau fanfariştii. Dar de unde să-i iei? Şcolile se aflau în vacanţă, altcineva disponibil, într-un timp foarte scurt, nu prea avem de unde lua.
Şi atunci mi-a venit ideea salvatoare. Idee pentru care mulţi au râs după aceea când am mai povestit întâmplarea. Chiar alături de Casa de Cultură văzusem un şantier îngrădit cu sârmă ghimpată. Se construia probabil ceva, iar ca mână de lucru erau…deţinuţi. Deţinuţi adevăraţi, în zeghe vărgată şi cu capetele rase.
Am propus să ne folosim de ei, dacă tot nu aveam altceva. După câteva momente de pauză, când cei din jur se codeau să-mi spună în faţă că sunt nebun, un “tovarăş” de pe plan local, de la Comitetul orăşenesc de partid, şi-a dat seama că asta ar fi fost singura soluţie care ne putea salva.
A plecat ca o vijelie la penitenciar şi foarte curând s-a întors cu câţiva ofiţeri, inclusiv cu comandantul acestuia. Ne-am înţeles pe loc. Patruzeci de deţinuţi, cât de cât mai arătoşi – că la figuri îţi era frică să te uiţi, toţi fiind violatori, hoţi periculoşi, borfaşi, ba chiar şi criminali – au fost aliniaţi în faţa Casei de Cultură şi au început să primească uniformele.
Alţi deţinuţi, mai îndemânateci la lucru manual, le prindeau nasturii şi epoleţii cu sârmă, ca să apară costumaţia cât mai în ordine. Simultan dirijorul împărţea instrumentele şi-i învăţa cum să le ţină în braţe. De fapt noi aveam nevoie doar e o poză pentru planul general, nicidecum de cadre apropiate.
Încolonaţi ne-am deplasat “în formaţie” până la ponton. Evident încadraţi de paznici cu automatele gata pregătite de tragere, în cazul unor tentative de evadare. Plus câinii lupi în lesă ce se uitau tare fioros şi la ei, dar şi la noi.
I-am aranjat frumos pe ponton ca să pară o fanfară adevărată, operatorul şi cu mine ne-am urcat într-o şalupă, sunetistul a rămas pe mal, pentru a da drumul la muzică şi toată lumea a încremenit. Adică “fanfara”, că aşa a primit ordin. Numai dirijorul avea voie să dea din mâini, că de-aia-i dirijor. Şalupa a pornit, muzica de pe bandă a început să cânte, iar noi filmam “Fanfara de la Orşova” în draci.
Marinarul care se afla la volanul şalupei fusese dresat să facă nişte volte de jur împrejurul pontonului, dar în aşa fel încât operatorul să nu vadă prin obiectiv decât fanfara, oraşul nou din planul îndepărtat şi nu gardienii ori câinii plasaţi, în poziţii de tragere şi de atac. Ba mai mult, paralel cu şalupa noastră mai era una a grănicerilor, tot cu soldaţi înarmaţi, asta pentru cazul în care vreun deţinut “fanfarist” ar fi sărit în apă cu gândul s-o tundă spre malul iugoslav. Ori chiar noi, echipa de filmare.
La montaj am insertat foarte multe cadre cu barajul, cu viaductele şi tunelurile de pe malul românesc al Dunării, cu vapoare şi tot felul de frumuseţi. Marea surpriză am avut-o la vizionarea de la etajul 11. Ţin minte că numărul a plăcut foarte tare.
Cineva, un tovarăş tare greţos în general, şi-a exprimat chiar părerea: “Frumos cântă fanfara asta de la Orşova, măi tovarăşi! Şi a fost filmată şi bine. S-o mai folosiţi şi la alte emisiuni, că e păcat să nu ştie lumea de ea. Mai trimiteţi o echipă acolo şi în loc să daţi alte prostii pe post, făceţi-i cunoscuţi pe oamenii ăştia, că merită!”
Mult mai târziu m-am gândit, nu odată, că poate unii dintre “fanfariştii” de la Orşova or fi ajuns cu adevărat foarte cunoscuţi după ’89, poate chiar VIP-uri. Mai ştii? Iar acum se laudă, pe la chiolhanurile pe care le fac la cluburile private, că în tinereţe au practicat muzica în perioada când se aflau la “studii”.
Muzica de fanfară, se-nţelege.