 |
| O altfel de femeie… |
De Eugen Matzota
Acum, poate că nici nu mai contează cum s-au întâlnit. Dar s-au încrucișat un timp, timpul care era doar pentru ei doi, un bărbat și o femeie.
De fapt, a fost cam așa…
Gil era redactor-șef și ea ar fi trebuit mai demult să-i aducă un material, dar nu dădea niciun semn de săptămâni de zile, până când, într-o duminică, așa, pe la prânz, l-a sunat ea.
De cum i-a auzit vocea, Gil și-a dat seama că așa și trebuia să fie, s-o aștepte, oricât ar fi vrut ea să vină clipa aceea.
Numai să vină.
Aparent degajat, Gil a invitat-o la el acasă, ca și cum ar fi fost foarte normal să fie-așa. Iar ea a zis da, vine-ntr-o jumătate de oră, ca și cum s-ar fi cunoscut de-o viață.
Poate că așa și era.
Gil, elegant, cât putea el să fie, a așteptat-o în stradă, să-i spună unde poate parca. Desigur, ea a întârziat, cu feminitate. Ce conta, important era să vină!
Și-a apărut. Ca să vezi, singurul loc era chiar în fața mașinii lui! Ea avea, desigur, nu-i așa?, o mașinuță potrivită, ceva ca un Tico, exact mașina și culoarea ei…
Au dat mâna, poate, cine mai știe, sunt atâția ani de-atunci, și Gil i-a spus imediat să-i spună TU, deși ea era din alte vremuri, mai apropiate, nu vechi ca timpul, așa cum era el.
Timorat de ea, de așteptarea ei, Gil nu știa ce să facă, ce să-i spună. Sigur, au vorbit de materialul cu pricina, au vorbit de multe, de prea multe deodată.
Deși era la el acasă, Gil se simțea stingher, atent, cât putea el, să n-o supere, să nu dispară la fel de brusc cum apăruse prin viața lui. I-a arătat ce făcea el, ce scria, ca să umple cumva prăpastia dintre ei.
Iar ea, cu bunăvoință și înțelegere, parcă, avea grijă să construiască imediat alte punți. Sau așa i se părea lui.
Oricum, Gil se gândea că doar acest material o adusese printre zilele sale și că acest lucru n-avea cum să țină prea mult. Așa a și fost…
Relația dintre ei, dacă a vorbi la telefon, a scrie emailuri și a împărți gânduri din ce în ce mai profunde și mai aproape de o mare dragoste, asta înseamnă, a evoluat catastrofal de rapid. Și acesta e termenul cel mai potrivit, cred, căci ea s-a speriat ce repede și ce departe ajunseseră, fără ca măcar să se fi atins așa cum o fac cei care se iubesc. Nici vorbă de un sărut măcar!
Dar trăirile le erau mult peste aceste atingeri fizice, mult dincolo de ceea ce simt oamenii care se iubesc.
Apoi, deodată, ea s-a speriat de ceea ce poate fi. Și s-a stins, așa cum se stinge o candelă care nu mai are ce să ardă.
Iar Gil i-ar fi spus, dac-ar fi îndrăznit să-i mai spună ceva, căci nu voia s-o atingă nici cu sufletul:
Știi de ce n-am făcut noi niciodată dragoste?
Ce rost ar mai fi avut, la ceea ce-am trăit noi, oare?