Domnul Dâncu, cu PSD-ul cu Dragnea şi, mai în spate, cu Ponta, a reuşit să ne convingă că numai ei, politicienii, pot fi salvatorii naţiunii
De Eugen Matzota
Dacă povestea guvernului de uniune naţională, numit şi guvernul Cioloş, n-ar fi o dramă în plină desfăşurare, am putea face glume pe acest subiect. Aşa, ni s-a arătat pisica, am înţeles, gata, nu mai vrem niciodată tehnocraţi!

Suntem tentaţi a crede că melodrama este mult mai periculoasă decât am crede la prima vedere. Să ne-aducem aminte cum a fost…
Imediat ce-au început protestele de după drama de la Colectiv, aparent lovit brusc de o conştiinţă pe care n-am fi bănuit-o vreodată, periculosul Victor Ponta renunţă pe loc la poziţia sa de premier. Cum, în România oamenilor care se ţin de scaun de parc-ar fi primit direct de la Dumnezeu? Măi să fie…
Urmează apariţia providenţială a lui Dacian Cioloş, personaj perfect onorabil, căruia i se arată, probabil, la ceas de seară, când luminile-s mai mici, condiţiile reale ale instaurării concordiei naţionale sub forma unui guvern de tehnocraţi. Poate că domnul Cioloş a ştiut de la bun început că va trebui să accepte compromisuri sub forma numirilor propuse de PSD şi PNL. Poate…
Mulţi au înţeles că prezenţa lui Vasile Dâncu, eminenţa cenuşie PSD, chiar în coasta sa, ca vice-premier, va însemna că guvernul este mai degrabă unul de uniune naţională, nu de tehnocraţi. Mă rog, de uniune naţională a PSD-ului cu alţii.
Tehnocraţii s-au devoalat rapid, nu toţi, doar cei ce pozau în lenjerie intimă. Asta nu dă bine prin CV-ul unui ministru, fie el şi tehnocrat. Am realizat atunci că lucrurile sunt cusute cu aţă albă, făcute pe genunchi, cam cum se face politica la români. Nimic nou…
Apoi, într-o singură lună, am văzut patru plecări din guvernul de uniune, trei cam de bunăvoie. Primul plecat, doamna Costea, ministru al Muncii, pe 14 aprilie, din cauza eternei probleme a salariilor din sistemul bugetar. Apoi, la nici două săptămâni, Aura Răducu a plecat de la Fondurile Europene, la timp, cum ar spune unii.
Două scandaluri au adus plecarea lui Vlad Alexandrescu de la Ministerul Culturii, plecat forţat, precum şi demisia ministrului Sănătăţii. Plecarea ultimului, efectuată cu mare greutate, cu acuze c-ar fi o campanie împotriva sa, a fost dovada că sistemul din domeniul sănătăţii este atât de puternic încât acţionează şi asupra mentalului. Altfel cum să-ţi explici încăpăţânarea de a nu pleca, deşi peste tine a trecut scandalul copiilor din Argeş, apoi cel al dezinfectanţilor.
În tot acest timp, n-am auzit aproape nimic despre domnul Dâncu, ceea ce ne face să credem că rolul său acolo nu este acela de a face ceva, ci de a verifica să nu se facă nimic. Nimic contra intereselor politice, desigur.
Domnul Dâncu, cu PSD-ul cu Dragnea şi, mai în spate, cu Ponta, a reuşit să ne convingă că numai ei, politicienii, pot fi salvatorii naţiunii.
Problema pentru noi, restul românilor, este cine ne salvează acum de ei…