De Eugen MATZOTA
Fiecare om are prieteni. Mai mulţi, mai puţini, dar are, chiar dacă bagă în aceeaşi categorie şi cunoştinţele.
Şi eu am. Puţini, cât să-i număr pe degete, poate şi pentru că eu cred că am nişte principii. Altfel, ar trebui să fiu popular, fiind Vărsător.
În fine… S-ar putea să nu mai fiu aşa de popular, dar demonul scrisului şi, mai ales, cel al Adevărului, nu mă lasă în pace!
Ceea ce fac acum nu este nici pe departe dezvăluirea vreunei minunăţii făcute de un prieten cu scopul de a-l acuza în public. Nu. M-am ciondănit cu el, la un moment dat, ajunge!
Acum vreau doar să povestesc ce-am păţit ca român, că doar pe la noi şi prin Balcani se poate întâmpla aşa ceva.
Am eu un prieten care avea o maşină de vânzare. Nu era cine ştie ce, deşi era tinerică de tot, abia împlinea 18 anişori, dar avea faruri escamotabile! O nebunie, ce mai!
mi-a spus cât vrea, nici nu mi-a trecut prin cap să comentez, am făcut rost de bani, nu era o sumă mare, dar era ceva, am luat-o!
Vreo doi-trei ani, nici nu mai ţin bine minte, am trăit fericiţi amândoi. Maşina şi cu mine, ca să fie clar… Aveam grijă în fiecare dimineaţă să mă uit la roţi, să nu fie vreuna dezumflată, aşteptam cu emoţie să văd ce se întâmplă când învârt cheia în contact, frumoase vremuri. Ei, eram şi mai tânăr.
Prietenul meu, care se ocupa şi de mecanică, mi-a dat o trusă de scule, mare, de ocupa jumătate din portbagaj, să fie acolo. Sigur, trebuie să mărturisesc că ea a dispărut după una sau două reparaţii, tot pe la el, dar, români suntem, nu? Mare lucru… Nici el nu mai are vreo trusă, aşa că, vorba lui Alf: NO PROBLEMO!…
Cum era în bancul acela cu românul închis într-o celulă cu două bile de oţel. Vin ăia după două ore să vadă ce s-a întâmplat. Bilele dispăruseră! Unde-s bilele?, îl întreabă ăia pe român. Păi, nu ştiu, una s-a stricat şi una a dispărut!
Cam aşa e la noi la români. Nimeni nu ştie nimic, nimeni nu e de vină, mă rog, în niciun caz cel întrebat. Acesta are mereu o scuză: păi, să vezi că…
Ei, trecură anii, plec eu în Germania, ce să fac şi eu pentru cei amărâţi rămaşi acasă? Îi las prietenului meu maşina, că ştiam că nu prea rezistă maşinile la el. Se ştie chestia cu cizmarul şi cu pantofii…
La primă vizită, după vreo şase luni, vine să mă ia să mă ducă până la Bucureşti cu maşinuţa cu pricina. Era în asemenea hal, încât i-am zis să mă ducă el, că eu n-am curajul. Mofturi de neamţ…
Apoi, mi-am scos din cap chestia asta cu maşinuţa.
Peste ani, însă, îmi aduc aminte, şi pentru că văzusem o altă maşină pe la el, nu exact acelaşi model, dar, în fine, îl întreb de ea. Mă aşteptam să-mi spună că e pe undeva prin curtea plină de maşini vechi, dezmembrate. Ei, am dat-o la fier vechi, zice el, în treacăt, că mă încurca pe-aici.
Eu, ardelean, înţeleg mai greu. În schimb, înţeleg mai încet…
Când mi-am dat eu seama că el vânduse, de fapt, la fier vechi maşina MEA, fără ca măcar să mă întrebe, că luase bani de două ori pe ea, a doua oară mai puţin, e drept, dar, totuşi, în fine, m-am cam supărat.
Şi ce dacă? Sigur că mi-a trecut.
Că, dacă prietenii să nu-ţi facă aşa ceva, atunci cine?
Nu-i aşa că nu-s eu singurul care a păţit ceva asemănător?
Poate că tocmai de-asta nu suntem noi nemţi…