De Eugen MATZOTA

Creaţie tipică New Age, cu o structură New Age. Internetul a evoluat mult de atunci de când a fost gândit pentru prima oară. Internetul a fost conceput ca o reţea globală, fără o conducere centrală, gratuit, organizat pe principiile reţelelor de spionaj a organizaţiilor secrete, în general, care să nu cadă în momentul în care cedează o parte a sa. Aşa a şi rămas în mare parte. Funcţionează fără probleme aparente, fără o finanţare vizibilă la prima vedere şi are, practic, o acoperire globală. Fiind, însă, destinat tuturor, deschis oricui doreşte, oriunde s-ar afla şi oricare i-ar fi gândurile, Internetul are şi părţile sale rele, are şi o faţă ascunsă, ca a Lunii, şi la fel de întunecată.

Există pe Net multe site-uri ce afişează la vedere apartenenţa lor la conceptul de libertate de exprimare (freedom of speech), există o declaraţie de independenţă dată la Davos, Elveţia, în 1996, care se numeşte A Declaration of Independance of Cyberspace. Ca orice declaraţie care poartă un asemenea titlu, este revoluţionară, ca să zicem aşa, şi este îndreptată împotriva Autorităţii în general, a Statului, adică. Cităm doar finalul acestei declaraţii: “Noi vom crea o civilizaţie a Minţii în Cyberspace. Să fie mai umană şi mai bună decât lumea pe care guvernele voastre au făcut-o înainte.” Mark Bilk, vorbind despre libertatea de exprimare pe Internet, este de părere că marile corporaţii conduc lumea, fapt pe care trebuie să-l acceptăm şi o facem, pentru că aşa este. “Vederea unor poze cu oameni goi, ori cititul despre activitatea sexuală nu a adus rău niciodată copiilor şi nici nu va aduce,” spune el. Nu aceasta este problema, declară el, este doar o scuză pentru a astupa gura celor mulţi, a poporului.

Cyber-crime

Cyber-crime, acest termen pur englezesc, în sensul că este clar american, fireşte, defineşte o zonă relativ o nouă a criminalităţii, legată de folosirea Internetului. Poate fi vorba de un tânăr de 18 ani care a intrat în reţeaua unei instituţii financiare, şi-a generat o carte de credit şi, folosindu-se de ea, a plecat în vacanţă în Hawaii. Alţii au falsificat bilete de loterie. Sau, şi mai speculos, încă, un grup internaţional de crackeri a reuşit să intercepteze un transport electronic al cunoscutei instituţii bancare Citibank, furând 2,8 milioane de dolari. Cele mai căutate ţinte sunt cele legate de CIA, FBI, Pentagon. Cu cât este mai greu de pătruns şi informaţiile sunt mai secrete, cu atât este mai mare provocarea pentru un hacker. Totul este să pătrunzi înăuntru şi să faci public acest lucru, pentru a câştiga admiraţia celorlalţi. Pentagonul a înregistrat în ultimul an peste 200.000 de încercări de intrare neautorizată, nu toate elucidate. Cei care încearcă asemenea intruziuni pot fi persoane absolut onorabile şi dedicate societăţii în care trăiesc. Aceasta în timpul zilei. Noaptea, însă, e altceva. Delimitarea dintre un bun specialist şi un hacker este dificil de definit. Oricând, fără probleme, un guru informatic poate trece linia, devenind un băiat rău.

Hacker şi cracker

Imaginaţi-vă că aţi pătruns în sistemul de computere al unei organizaţii oarecare. Ce aţi face? Aţi arunca, aşa, o privire prin fişiere? Mai ales prin cele care vi se par mai ascunse, mai intime? Aţi schimbat ceva, pe-acolo, prin punctele esenţiale? V-aţi apuca să ştergeţi din ele la întâmplare, ca să vă distraţi? Gândiţi-vă că, practic, puteţi face orice vă trece prin cap! Inclusiv să folosiţi comanda din bătrânul sistem de operare DOS, demult uitată, dar atât de pasionantă: format C: şi care poate fi considerată ca o glumă, la urma urmei, nu? Viruşii pot face aceeaşi “glumă”, la urma urmei… Nu mai punem la socoteală faptul că mai există şi posibilitatea de a vă îmbunătăţi situaţia financiară. Cine vă poate opri? Doar conştiinţa, desigur…
Dacă ne refeim la lumea computerelor, la Internet, aceştia se cheamă crackeri. Ei se deosebesc esenţial de hackeri, care îi privesc de sus, cu dispreţ, pe bună dreptate. Indiferent în ce categorie sunt introduşi, aceşti magicieni ai computerelor îşi petrec o mare parte din timp în faţa calculatorului. De aici şi concluzia care spune că, fiind inadaptaţi social, preferă compania computerului, celei umane.

Portret de hacker

Eric Raymond, editor al Jargon File, face un portret al hackerului, portret din care spicuim câteva idei. “Există o comunitate, o cultură comună, de experţi programatori şi vrăjitori într-ale reţelelor care-şi trage rădăcinile cu decenii în urmă de la primele mini-computere şi de la primele experimente ARPAnet”, spune el. Ei au construit Internetul, conduc Usenet, au făcut din Unix şi WWW ceea ce este astăzi. “Dacă eşti o parte din această cultură, dacă ai contribuit la ea şi alţi oameni din interior ştiu cine eşti şi te numesc hacker, eşti un hacker”, scrie Eric. Tot el spune că, mentalitatea de hacker nu se opreşte doar la lumea software. Hackerii construiesc, iar crackerii dărâmă. Ceea ce defineşte atitudinea de hacker este aceea că “hackerii rezolvă probleme şi construiesc lucruri, şi cred în  libertate şi ajutor mutual voluntar.” Considerându-se fiinţe creative, hackerii consideră că nimeni nu trebuie să rezolve o problemă de două ori. Pentru că un creier creativ este o resursă valoroasă, el nu trebuie să inventeze din nou roata. Plictiseala şi munca repetitivă este dezavuată de această comunitate, care-şi canalizează energiile către rezolvarea unor probleme importante, întotdeauna altele, pentru că timpul este preţios. Este o obligaţie morală să împarţi cu alţii informaţiile pe care le deţii, să rezolvi probleme şi să oferi soluţiile celorlalţi. Conceptul de open-sorce software le aparţine şi ţine de concepţia lor, după care un hacker trebuie să scrie programe pe care comunitatea le doreşte şi să le pună apoi la dispoziţia ei. Este, trebuie să recunoaştem un tablou idilic, greu de crezut că poate fi pus în practică. Să nu uităm, însă, că există şi Linux, pe această lume a lui Gates!

Portret de cracker

La conferinţa RSA despre securitatea datelor, ţinută la începutul acestui an, psihologul canadian Marc Rogers a făcut un portret-robot al unui cracker, portret care a fost criticat puternic de alţi specialişti în domeniu, dar dă o imagine a omului care stă în spatele computerului încercând să spargă coduri. După el, un cracker este un alb, de sex masculin, adică, aflat între 12 şi 28 de ani, obsedat, plasat la mijlocul societăţii, cu puţine abilităţi sociale şi cu un posibil trecut de abuz psihic şi sexual. După acelaşi psiholog canadian, crackerii se împart în mai multe categorii sociale. Acestea ar fi (am păstrat terminologia americanilor pentru că este o lume a lor): newbies sau script kiddies (care formează grupul începătorilor), cyberpunks (elemente antisociale mai în vârstă, însă), insiders (categorie formată din funcţionarii companiei care sunt nemulţumiţi într-un fel sau altul), coders (cei care au făcut programele), professionals (care ar fi ceea ce se cheamă un ucigaş plătit), iar într-o ultimă categorie intră teroriştii cibernetici. Se pare că unii crackeri sunt angajaţi să remedieze problemele legate de Y2K. Cine garantează că nu vor introduce noi probleme? Peter Shipley, care se ocupă de probleme de securitate pe Net, şi care, în principiu, face acelaşi lucru ca şi un cracker, atât că este plătit pentru aceasta, chiar de companiile cărora le testează securitatea, nu este de aceeaşi părere. El spune că observaţiile psihologului canadian sunt bune pentru criminalii în serie, nu pentru diversitatea de profile ale crackerilor. Cât priveşte portretul robot al crackerului, Shipley spune că, în afara unui exemplu de bărbat care-şi petrece mai mult de o oră pe zi în sala de gimnastică, mai cunoaşte şi nişte femei demne de Playboy, care tot crackeri se cheamă.

Viaţă privată

Una dintre marile probleme pe care le pune utilizarea Internetului este legată de viaţa privată. Din ce în ce mai multe informaţii sunt disponibile pe Internet. Pentru cei care posedă cărţi de credit (situaţie care nu este specifică zonei noastre temperate din toate punctele de vedere) cumpărarea prin Internet este un lucru simplu, rapid şi incomod. Dar, dacă numărul cărţii de credit este suflat de un cracker, situaţia nu mai este atât de roz. La următoarea tentativă de a cumpăra cu aceeaşi carte de credit, este foarte posibil ca ea să fie epuizată deja. Pentru că, odată obţinut un număr de carte de credit, el este şi folosit de către cei ce l-au furat. Acesta este doar un exemplu. Se poate întâmpla ca, navigând pe Internet, să găseşti un site interesant care să-ţi ceară să te înregistrezi, gratuit, e adevărat, dar cu datele personale şi, mai ales, cu adresa de email. Nu punem aici la socoteală faptul că se poate să ţi se ceară şi numărul cărţii de credit. Ne referim doar la datele personale, despre care, în general, ţi se garantează că nu vor fi puse la dispoziţia altora şi că nu vor fi folosite pentru tele marketing. Dar cine-ţi poate garanta aşa ceva într-o reţea cum este Internetul? Nu trece mult timp, poate doar câteva minute chiar, şi te poţi trezi bombardat de e-mailuri care nu ţin seama că te afli într-o zonă cu un rating Moody extrem de neatractiv. Nici vorbă! Oferte de toate felurile îţi umplu spaţiul rezervat corespondenţei normale cu cele mai interesante oferte, care, spre cinstea lor, nu îţi cer bani întotdeauna! Dacă eşti sincer, naiv sau încrezător, cum vreţi să-i spunem, şi ai completat cu conştiinciozitate datele personale cerute la înregistrarea pe un site de Web (chiar şi cele care nu sunt obligatorii) te poţi aştepta şi la oferte sosite prin poşta normală. Deşi interzise prin lege, schemele piramidale de câştig rapid proliferează pe Internet, lunar fiind înregistrate 2-300 de plângeri din partea celor care au muşcat momeala şi au plătit cei câţiva dolari ceruţi pentru cine ştie ce chestie nemaipomenită. Schema nigeriană a avut un asemenea succes în lume, încât guvernul din Nigeria a trebuit să plătească inserarea unui anunţ în New York Times, pentru a preveni potenţialii fraieri, mai pe româneşte spus, asupra pericolului pe care-l reprezintă această schemă.