De Eugen MATZOTA

 La începutul lunii februarie, a avut loc la Clubul Ambasa­dei Sovietice din Capitală o întâlnire între un grup restrâns de oameni obişnuiţi şi un bărbat mai puţin obişnuit. Este vorba de Nikolai Modin, cel mai tânăr hipnotizator din lume, cu studii la Vatican, unde, de altfel, a şi obţinut o diplomă în acest domeniu. Chiar şi pentru cei puţini aleşi, sala de vizavi de ambasadă, s-a dovedit a fi neîncăpătoare, dar cei circa 150 de spectatori au avut parte de o reprezentaţie cu totul deosebită.

În alocuţiunea de început, domnul Modin a spus, nu fără o umbră de tristeţe în glas, că este mai cunoscut in străinătate decât in propria-i ţara. În Italia i se spune Satana, în timp ce americanii susţin cu umor ca este un extraterestru sosit cu o farfurie zburătoare care a aterizat unde nu trebui a. Domnia sa nu a uitat sa menţioneze faptul câ este posesorul a numeroase premii internaţionale in domeniul hipnozei. „De forţa mea vă veţi da seama singuri, iar de aici veţi pleca mai liniştiţi si cu o dispoziţie deosebită”, a mai adăugat domnul Modin. Lucru care s-a dovedit a fi perfect adevărat, de altfel. Nu suntem în măsură de a confirma o altă aserţiune a domniei sale, cea care susţine că orice persoană adormită, sub efectul hipnozei, câştigă cinci ani în plus de viaţă. Nici nu putem preciza dacă după fiecare repriză de somn se câştigă câte o jumătate de deceniu, căci si cea mai simplă adunare ne-ar duce spre o vârstă matusalemică…

Domnul Modin a precizat că nu este de acord cu procedeele doctorului Kaşpirovski, pe care l-am pu­tut vedea in urmă cu câţiva ani, la televiziunea sovietică, făcând şedinţe colective, şi că este categoric adeptul şedinţelor individuale. După aceasta, s-a trecut Ia demonstraţia propriu-zisă. Participanţii au fost rugaţi să-şi împreuneze mâinile şi să le ţină deasupra capului vreme de cinci minute, după care cei care n-au reuşit să şi le desfacă au fost chemaţi în faţă şi, prin pase magnetice scurte, au redobândit posibilităţile naturale de folosire a mâinilor.

Cei opt, şapte femei şi un bărbat, s-au aşezat pe scaunele din primul rând. Hipnotizatorul a luat ochelarii uneia dintre cele şapte şi i-a pus pe pian, spunând: ”După şedinţă, nu veţi mai avea nevoie de ochelari!” Puţini credeau, probabil, într-o asemenea minune, mai ales că doamnă avea dioptrii numărul patru.

”Aleşii” au beneficiat, apoi, de o călătorie cu un autocar Ikarus, pe un drum sinuos, pietruit, fără a mai pune la socoteală şi inundaţia care i-a făcut să-şi pună picioarele pe scaune, doar-doar n-o ajunge apa la ei. Tot cu ajutorul hipnozei, au ajuns, până la urmă, cu bine la hotel unde, fâcându-se comozi, s-au descălţat spre a-şi usca ciorapii uzi !… Doar trecuseră prin apă, nu ? Domnii au efectuat câteva schimbări de încălţăminte de la unul la altul, căci după hipnoză n-ar fi crezut prin ce peripeţii au trecut. La îndemnul de a da telefon acasă, su­biecţii au început să formele de zor în aer numărul respectiv, desigur interurban… „Am ajuns cu bine dar vai ce ne-am mai udat!” spunea cineva cu cea mai adâncă convingere.

Din când în când, câte unul dădea semne ca s-ar trezi şi hipnotizatorul îi mai făcea o pasă. Doamnei cu ochelarii i se oferea un tratament special pentru ochi. A urmat, apoi, un meci de box cu un singur combatant, dar încrâncenat cât pentru doi. Este vorba, desigur, de singurul bărbat, tânărul de vârsta stagiului militar. A fost nevoie ca să fie ţinut de curea, pentru că punea atâta suflet în ce făcea încât se lovea singur, fără a mai pune la socoteală pericolul prezentat pentru cei din jurul său. După reprezentaţie, nu mai ţinea minte nimic…

Numărul următor, premiat pe plan internaţional, l-a avut ca erou tot pe el, ca reprezentant al sexu­lui mai puţin frumos, dar cu ceva mai tare. În timp ce opt bărbaţi mai solizi din sală ţineau un număr de cinci scaune, acesta a efectuat două drumuri, unul dus şi altul întors, mergând în echilibru pe muchea spătarelor! Rupându-se barele subţiri de lemn sub greutatea sa, a căzut şi s-a ridicat spre a-şi continua drumul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Patru scaune din cele cinci nu au suportat acest experiment care ar fi vrut să semnifice un fel de mers pe sârmă. Să recunoaştem că a merge pe sârmă cu ochii închişi nu este o performanţă la îndemâna oricui.          

Nu a lipsit din spectacol nici o trupă de ţigani, formată desigur, tot dintre subiecţii hipnozei. Cele cinci doamne, unele aflate la o vârstă dintre cele mai respectabile, au făcut deliciul celor prezenţi prin prestaţia nu cu mult sub nivelul unor dansatoare profesioniste. Calităţi pe care nu credem că şi le bănuiau, măcar…

S-a trecut şi prin vârsta copilăriei, prilej cu care una dintre respectabilele doamne şi-a dovedit reale  aptitudini în construirea castelelor de nisip, adevărate castele de Spania. O altă doamnă, nu mai puţin venerabilă, a prezentat un număr de supt degetul cu acea perfecţiune specifică doar co­pilăriei…

O altă experienţă interesantă a necesitat prezenţta unui medic, găsit printre spectatori. Prin palma unei doamne a fost trecut un ac sterilizat, desigur, prilej cu care s-a văzut şi o picătură de sânge la lo­cul impactului cu pielea. După cuvenita pasă mag­netică, nici urmă de rană, cât de mică! Desigur, trezită, doamna a declarat că n-a simţit nimic…

Apoi, în ceea ce nouă, ca profani, ni s-a părut a fi un fel  de bobârnac pe buze, şi îl redăm ca atare, au fost treziţi pe rând toţi cei opt. Doamnei cu ochelari i-au fost necesare două bobârnace pentru obţinerea aceluiaşi efect. Menţionam că dânsa a dor­mit tot timpul, nefiind chemată să participe la niciuna dintre experienţele prezentate. Domnul Modin i-a spus: „Uitaţi-vă prin sală. Ce vedeţi?”. „Îl văd pe soţul meu!” a răspuns aceasta. „E bine. Înseamnă că acum vedeţi bine”, şi, punându-i oche­larii, ,;Cum vedeţi aşa?” „Acum nu văd”. „De-acum încolo, nu mai aveţi nevoie de ochelari!”

Cu aceasta, incredibila demonstraţie a luat sfârşit. Din păcate, cei aflaţi în transă hipnotică au declarat că auzeau tot, dar se aflau in imposibilitatea de a face ceva. Totul, mâinile, picioarele, era greu şi nu puteau face nimic. Erau, practic, imobilizaţi.

Născut într-un sat din Siberia, Nikolai Modin pro­vine dintr-o familie cunoscută între consăteni ca având calităţi neobişnuite. Bunicul său făcea minuni, vindeca oameni, dar când se abătea câte-o nenoroci­re peste sat, tot el era considerat cel vinovat. Nikolai Modin şi-a remarcat aptitudinile deosebite încă de la vârsta de şase ani. De exemplu, intra într-o curte cu câine rău şi acesta din urmă se gudura schelălăind la apariţia sa. După ce la şcoală a ador­mit o profesoară, făcând-o să danseze în faţa propriilor săi elevi, directorul şcolii l-a chemat lă şedinţă cu părinţii. Când a intrat în  cancelarie, direc­torul, stând cu spatele, i-a spus: „Băiiule, sau profesoara, sau tu! Aşa că pleacă la altă şcoală!”.

Şi a plecat…

Aşa a ajuns mai târziu la Vatican. Şi de-acolo, cu o farfurie zburătoare, cine ştie unde…

Articol apărut în Libertatea, februarie 1991.