Site icon ALTculture Magazine

ALTculture 8/2019 – Jovan Bilici (III)

De Adrian Scriminț

…Patru săptămâni durase morbida misiune, ca să afle apoi că Serbia intrase definitiv în război cu forțele NATO, cu mai bine de zece zile în urmă. Sergentul Milutin Vikelici și caporalul Jovan Bilici de-abia acum înțeleseră de fapt că tunetele pe care le tot auzeau din depărtări nu erau manevre de-ale lor militare, ci tomahawkuri lansate de pe submarin, care vizau obiectivele lor militare. Mirko, cel care îi aducea de la graniță, trecu încet cu mașina de teren pe lângă cazarma militară din Novi Pazar. Era pe jumătate bombardată.
În afara câtorva camioane care așteptau să fie încărcate la repezeală cu arhiva și mobilierul încă intact al unității, nu era deloc populată. Șoferul îi punea la curent cu cele întâmplate. Militarii părăsiseră locația care pe unde, adăpostindu-se prin școli, grădinițe, hale ale întreprinderilor, ori prin tuneluri, deși mai nou și acelea începeau să fie bombardate. Fură duși într-o școală și, la fel ca toți ceilalți, fură puși să își dea jos uniformele. La 20 de kilometri deasupra pământului avioanele americane Alax pluteau pierdute în aer, depistându-le de sus orice mișcare militară.
Foarte puțini le mai erau cunoscuții. Fuseseră împrăștiați prin tot felul de misiuni în toată țara, inclusiv în Kosovo și Metohia. Unii dintre ei nici că se mai întoarseră. Numărul morților și al răniților sărise deja de peste câteva mii.
Vreo câteva zile fură lăsați să se odihnească în interiorul școlii — transformată subit într-o cazarmă — și să se plimbe pe străzile goale și înspăimântate ale orașului. Acestea le fură îndeletnicirile dinamice, pentru că cele statice îi omorau pe amândoi. Nici nu-și închipuiră vreodată că se putea scrie atât de mult la niște rapoarte. În afara declarațiilor despre obiectivele bănuite că ar fi fost populate de mișcări paramilitare, și alte mișcări de trupe invizibile pe care le-au observat timp de o lună cât rătăciseră prin Kosovo, fură puși să declare în scris despre toate incidentele prin care au trecut, mai ales despre accidentul pierderii vieții lui Iivica, unde ofițerilor care le cereau rapoartele nu le era clar de ce Jovan putea jura că i-ar fi putut aduce trupul în patrie, pe când Milutin jura că aveau pe urme toată armata kosovară…

Deși era încălzit din mai multe unghere cu reșouri, beciul școlii părea deosebit de urât și rece. Era folosit atât ca și comandament, cât și lăcaș de socializare cu prizonierii mai privilegiați, ca să nu căpieze de plictiseală atunci când erau ținuți prea mult în izolare. De când intraseră în război cu NATO, nu mai exercitau asupra lor tot felul de anchete și alte presiuni, pentru că nu își mai aveau rostul.
La fel făceau și albanezii. Procedurile de a te repatria înapoi drept eunuc sau femeie scăzuseră drastic. Oricum, mai nou, din motive temeinice de siguranță, sârbii preferau să mineze granița fâșiei subțiri pe care o controlau de cea atât de groasă, aflată sub controlul separatiștilor, or să îi bombardeze cu tunurile de să îi desființeze de la câțiva kilometri buni depărtare.
Pentru ei era acum și riscul destul de mare să dea peste soldați albanezi profesioniști de această dată, veniți direct din Albania, or peste pușcașii marini din NATO, deoarece în momentul de față Kosovo și Metohia colcăia de ei.
Peste tot în Serbia, în orașe, în localitățile rurale, inclusiv în școala în care erau adăpostite câteva plutoane și ținuți în captivitate câțiva prizonieri, domnea tensiunea. Cât despre procedura întemnițaților aceasta era simplă: kosovarii erau bătuți în fiecare zi atât de tare încât strigau după mame, și erau ținuți în izolare până când paznicii își aduceau aminte să le azvârle din când în când și câte-un coltuc de pâine la picioare, iar pe mercenari îi tratau cu totul altcumva.
Erau profesioniști ca și dânșii, la fel ca și bravii Scorpioni Roșii ai Serbiei. Cei doi mercenari, unul ungur și celălalt ucrainean, primeau cu totul alt tratament. Jucau cărți cu cei ce îi țineau în captivitate, primeau țigări, jumătate din rația sârbească de mâncare, indiferent dacă se mânca macaroane cu magiun sau carne. Între ei, în calitatea lor de inamici ce luptau pentru trupele paramilitare kosovare, și unitatea specială de parașutiști din Novi Pazar, se legară chiar amiciții.


De vreo două săptămâni de când erau semi-captivi, și de vreo cinci zile de când sosiseră acolo și Jovan Bilici și Milutin Vukelici, sporovăiau într-una. Și sporovăiau spre disperarea celor din urmă, care tot completau rapoarte despre ce făcuseră ei de la parașutarea la granița albaneză, și despre întregul lor periplu pe care îl făcuseră până la întoarcere în decursul celor patru săptămâni pe acolo, prin zona Kosovo și Metohia. Nici urmă să mai amintească despre dezirabilele mișcări de trupe, aproape inexistente, pe care le observaseră prin regiune. Trebuiau să tot specifice despre epopeea morții lui Ivica, pentru că, dacă i-ar fi adus în patrie corpul, glonțul găsit în trupul acestuia le-ar fi ușurat munca celor care încondicau în registre oștenii căzuți la datorie.
Atât Jovan Bilici cât și Milutin Vukelici completau alte rapoarte. Cele stufoase tocmai le fuseseră întoarse de la comandamentul militar din Niș. Cel puțin pe Jovan, prima lui misiune, lugubră, interminabilă, cu tot felul de orbecăiri prin toate mlaștinile, cu înfometări și sadice debarasări umane, îl obosise complet și îl aduse la limita cedării psihice. Iar cei doi mercenari îl scoteau zilnic din sărite, de parcă ei erau gazdele, nu cei care îi țineau captivi acolo. Exact când îi fierbeau nervii mai tare, de îi venea să rupă în sute de bucăți nenorocita de declarație interminabilă, să plece de acolo direct la femei și să se alăture pe urmă de bună voie celorlalți prizonieri, pe ușă năvăliră doi ofițeri ai poliției militare cu niște mine grave.
Înaintară niște procese de constatare, schimbară câteva vorbe în șoaptă cu superiorii, și ieșiră. Cei doi captivi, ucraineanul și ungurul, încă zâmbeau, însă le dispărură subit zâmbetele când văzură fețele marcate de îngrijorare ale celor cu care legaseră în câteva săptămâni prietenii atât de sincere. Fură conduși înapoi în beciurile desemnate fără să li se acorde nicio explicație.

…Căpitanul Bugarsky îi ironiza din răsputeri, dar crizele de nervi pe care și le dezvăluia nu îi făceau pe cei din binecunoscutul subsol nici măcar să zâmbească. Aceleași crize de nervi le aveau și Bilici cu Milutin, căci, după un relaș binevenit de vreo trei zile de la a face declarații, li se întoarseră rapoartele de la comandamentul general din Niș, pentru că nu coincideau cu descrierile amândurora.
Iarăși se luară la bătaie. Jovan strigase la Milutin să recunoască boalii odată că l-a împiedicat din răsputeri să îi care leșul lui Ivica până la graniță. Li se sugerau să recunoască precum că în toiul patrulării erau toți trei în stare de ebrietate, că nu își aminteau bine ce se petrecuse, și că tocmai din această cauză nu prea le coincideau mărturisirile.
Plănuiau cu orice chip să îi vâre la batalionul disciplinar, de parcă nu le era de-ajuns misiunile în spatele frontului liniilor inamice. Milutin se săturase adânc de toate. Se apucă să declare precum că îi smulsese lui Jovan corpul lui Ivica din spinare, deoarece, sesizând mișcări militare atât de ample, grabnica lor retragere le-ar fi fost îngreunată până peste măsură din cauza cărării acelui leș.
Milutin risca în felul acesta o amplă muștruluială, poate chiar și o reducere consistentă din solda acordată pe timp de război, căci se incrimina singur de lașitate și, în orgoliul lui, nu dăduse niciodată în lunga lui carieră de asemenea comportamente, dar măcar nu îl păștea pușcăria militară. Dacă ulterior conflictului spontan cu albanezii, nu mai întâlniseră nimic în cale, corpul soldatului Ivica ar fi trebuit obligatoriu adus în patrie, trebuind conform protocoalelor să fie abandonat numai în cazuri care le-ar fi periclitat absolut retragerea, un fapt care nu prea reieșea din declarațiile amândorura, rezultând încălcarea gravă a regulamentelor.

Jovan Bilici, proaspăt înaintat de la gradul de caporal la cel de sergent major, se pregătea ca după încă două săptămâni de stat sub parterul morbidei școli de o nouă misiune. Având în vedere că se ciomăgise deja pentru a doua oară cu sergentul Milutin, pe care îl și întrecuse în rang în urma proaspetei duceri la bun sfârșit a ordinului pe care numai el fusese în stare să îl execute, urma să fie parașutat singur în spatele liniilor inamice ca să culeagă informații despre mișcările trupelor albaneze ce mișunau pe acolo.
Își luase rămas bun atât de la camarazii lui, cu care, în ultimele două săptămâni jucase zaruri, cât și de la cei doi prizonieri, ungurul și ucraineanul. Urmau și ei să fie deportați. Mercenarul ungur era în cârje, și, după o lungă așteptare, cât să se sature să se mai războiască cu armatele altor state, vindecabil. Problema mai mare era la ucrainean, și la acesta din urmă nu își găsea bărbăția să i se uite în ochi. În urma septicemiei își pierduse tot brațul, cu tot cu umăr. Nu mai avea să lupte niciodată, nici pentru ai lui, și nici pentru alții…

(VA URMA)

 

Exit mobile version