Site icon ALTculture Magazine

ALTculture 5/2019 – Statul și Biserica

ALTculture 5/2019 – Statul și Biserica

De Călin Muntean

Termenul “stat” are două sensuri fundamentale, care nu trebuie confundate:
– primul este acela de “guvern”, “aparat guvernamental”, “sector public”;
– al doilea este sinonim cu întreaga societate.
Criteriul fundamental după care recunoaștem un anumit lucru, acel “ceva” care îi manifestă natura, este modul în care se comportă sau acționează, tipul de relație în care se angajează. În afara relației, nu există nici un fel de societate sau grup, ci doar indivizi izolați.

Ce este atunci guvernul, puterea publică?

Nici clădirea în care lucrează și nici hainele pe care le poartă o persoană nu ne dau marca distinctivă a apartenenței ei la structurile puterii.
“Guvernul” este un grup de oameni dintre cei ce trăiesc pe un anumit teritoriu, grup care beneficiază de următoarele privilegii (monopoluri sau drepturi exclusive):

privilegiul de a impozita.

privilegiul de a reglementa

privilegiul constrângerii

Sacrul…

Mergând mai departe vom merge spre Spațiu sacru definit de LaRousse (2008) astfel: sacrul = (de la sacrer)

Așadar, sensul pe care definițiile din dicționar îl dau sacrului nu face decât să precizeze această calitate transferată, conferită de un om unui loc – vorbim aici despre o slăbire de semnificații determinată de diminuarea rolului calităților locului care este denumit și impropriu instituit doar prin sfințire ca fiind un spațiu sacru.
Dincolo de orice modalitate de instituire, un astfel de spațiu nu poate fi ales ci găsit în urma unei căutări. Mai întâi să ne ocupăm de alegerea unui astfel de spațiu. Așadar, acesta ar putea să fie, un teritoriu vizibil diferit de ceea ce este împrejurul său, fie unul a cărui localizare să fie evidentă doar pentru cei aleși, atât timp cât localizarea lui nu este diferită de ceea ce este împrejur, de spațiul profan.
Următoarea etapă în menținerea sacralității unui loc este memoria (sau re-memorarea) colectivă sau individuală, prin intermediul căreia spațiul sacru este readus ritmic în prezență prin intermediul ritualului.
Biserica nu trebuie să fie total diferită de edificiile aceluiași cult, anterior construite. Ea trebuie să fie recunoscută ca fiind o biserică atât din punctul de vedere al spațiului fizic, construit, diferit de ce se găsește împrejurul ei, dar și din perspectiva spațiului interior, având anumite date caracteristice, simbolurile unui cod comun care să poată fi identificate. Dincolo de funcția sa spirituală, prin care încearcă să realizeze comuniunea, biserica are și rolul de a menține o comunitate în sensul cel mai pragmatic.
Tocmai despre această comuniune ca rezultat al edificării unui spațiu sacru (vom vedea totuși ca acesta nu era întocmai sacru), vorbește și Goethe, atunci când face referire la construcția Turnului Babel.

Turnul lui Babel o paralelă cu statul – condensator de sacru, semnificând o aducere laolaltă a oamenilor. Nu este însă vorba aici de instituirea unui loc sacru, întru-cât nu se menționează nicăieri că această construcție ar fi fost precedată de vreo hierofanie, sau de existența unui semn care sa-l recomande ca fiind un spațiu ales. Nu sacrul este cel ce se coboară asupra noului edificiu, ci el este cel ce se ridică amenințător spre cer. In teoria goethiană este vorba de o aducere laolaltă, însă nu și de rămânere laolaltă. In acest sens s-ar cere o completare a definiției lui, prin aceea că această aducere laolaltă să se petreacă într-un spațiu însemnat, sfințit, care ar da mai mult sens evenimentului.
Ținând cont de toate acestea, am putea acum elabora o ecuație a culturii iudeo-creștine. Elementele ei, fără posibilitatea dispensării de vreunul dintre ei, sunt: comunitatea și comuniunea, existența unui spațiu/teritoriu aparte și practicarea perpetuă de ritualuri, care să re-memoreze de fiecare dată existența sacrului.
Prezent în toate culturile ca element fundamental, religiile monoteiste denotă totuși o depășire a sensului sacrului din religiile antice. Diferența o face un fapt fundamental: unicitatea lui Dumnezeu în iudaism, islam sau creștinism. Vorbim acum de un Dumnezeu unic, care intervine direct în viața credincioșilor și în istorie.
Două aspecte trebuie examinate: primul ține de sprijinul pe care statul îl poate oferi bisericii, al doilea de atitudinea bisericii față de anumite activități ale statului.
În lumea aceasta biserica se confruntă și ea cu o serie de probleme: are nevoie de resurse pentru întreținerea preoților, a călugărilor, a locașurilor de cult, are nevoie de resurse pentru ajutorarea celor în nevoie, are de făcut față continuu unor provocări dogmatice, provocări ce apar atât din interior cât și din exterior și care necesită o continuă precizare a învățăturii sale, dorește și ea să-și răspândească învățătura și să dobândească noi credincioși.
Atunci când se discută despre separarea sau nu a statului de biserică, ceea ce se are în vedere este de fapt modalitatea concretă de a rezolva toate aceste probleme. Nu există însă decât două modalități de rezolvare: una care presupune strângerea resurselor necesare din contribuțiile voluntare ale credincioșilor (iar pentru milostenie – ajutorarea săracilor – pot fi acceptate și fonduri de la persoane din afara bisericii) și precizarea învățăturii exclusiv în interiorul bisericii, ceea ce implică în mod evident o separare totală a bisericii de stat; și o alta în care statul este acela care furnizează cel puțin în parte resursele și este prezent în discuțiile dogmatice.
Poziția tradiției intelectuale a bisericii, spre marea dezamăgire a adversarilor separării, este limpede în această privință: biserica și statul trebuie să existe separat, în sensul că biserica nu acceptă nici un sprijin din partea acestuia. Nădejdea bisericii este Hristos, nu statul.


Este suficient să amintim, din miile de exemple care se pot aduce în sprijinul afirmației făcute, doar modul în care a început și s-a răspândit propovăduirea creștină: totul pornește din sânul societății, în mod vo
luntar, și se răspândește exclusiv prin convingere.

„Mergând, propovăduiți” spune Hristos celor doisprezece (Matei 10,7).

„Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa sau din cetatea aceea…” (id., 10,14).

„Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor” (10, 16).

Cât despre ajutorul material necesar creștinilor e suficient cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur:
„Iar răsplata unei astfel de vieți (virtuoase- n.n.) nu e nici statui în parcuri, nici cununi de lauri, nici întreținere pe seama statului, ci viața veșnică”. (Omilia I la Matei).

Sf. Ioan Damaschin ar trebui recitit (împreună cu Pavel, Maxim, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama ș.a.) pentru a vedea cam ce cred ortodocșii despre amestecul statului în stabilirea dogmelor dreptei credințe; de multe ori blândețea e lăsată cu totul de o parte.
Pentru înțelegerea atitudinii ortodoxe este crucial să înțelegem că guvernul nu poate sprijini un grup din societate decât

  1. transferându-i o parte din impozite sau/și

  2. emițând reglementări în favoarea lui.

Ambele modalități de a acționa în favoarea respectivului grup implică utilizarea constrângerii, principiu opus libertății și voluntarismului ortodox. Dacă sunt corecte concluziile, atunci ideile de „biserică de stat” și de „stat creștin” trebuie respinse, ele încercând să reunească realități incompatibile din punct de vedere al acțiunii.
Într-un limbaj mai simplu, respingerea fuziunii cu statul nu înseamnă altceva decât că ortodocșii nu au de gând să-și construiască biserici și să plătească preoții din banii și eforturile catolicilor sau protestanților, nici nu cred că adevărurile lor sunt atât de slabe încât să nu poată fi susținute în fața oricăror alte religii sau confesiuni și că e nevoie de decretele statului pentru a menține ortodoxia într-un anumit spațiu. Separarea bisericii de stat nu e decât recunoașterea faptului că iubirea și frumusețea nu pot fi nici decretate, nici subvenționate.
În ceea ce privește relația istorică a statului cu Biserica e bine să se știe că foarte puțini sfinți au fost scutiți de neplăceri. Una din marile legende ale timpului nostru este aceea că ortodoxia este obedientă față de putere.
Nu putem răspunde la aceasta decât arătând că Pavel a fost decapitat în Roma, Petru a fost răstignit tot acolo, Sf. Atanasie a fost alungat de cinci ori din scaunul de episcop și și-a petrecut viața mai mult în exil, Sf. Ioan Gură de Aur s-a sfârșit tot în exil după ce a fost depus din scaun, Sf. Maxim i s-au tăiat mâna dreaptă și limba la 82 de ani, sf. Ioan Damaschin a viețuit în alt teritoriu tot de teama puterii (iconoclaste de această dată), Sf. Teodor Studitul a fost arestat o perioadă îndelungată, Sf. Grigorie Palama a cunoscut și el închisoarea.
La noi, de curând, două personalități ale ortodoxiei – părintele Stăniloae și părintele Galeriu – au trecut prin închisori. Toată istoria ortodoxiei este o luptă continuă pentru păstrarea cu orice preț a curățeniei credinței și viețuirii.

În loc de concluzii…

Absorbția politică a culturii este complementul recursiv al absorbției politice a economiei, fiecare membru producându-l în cerc vicios pe altul. Doar că revoluția economică asigură „Statului/Partidului” controlul materiei, pe când revoluția culturală asigură „Statului/Partidului” controlul spiritului. Prima suprimă libertatea exterioară (sfera proprietății), a doua suprimă libertatea interioară (sfera auto-proprietății). Împreună ele culminează cu instituirea ca „stăpâni” a celor ce s-au definit ca „sclavi”.
În ambele cazuri este vorba despre o „revoluție gnostică” (Eric Voegelin) animată de o ură bivalentă față de ordinea existentă:

 

Exit mobile version