Site icon ALTculture Magazine

ALTculture 7/2018 – Raportarea spirituală la Operă

De Eugen Matzota

Intrăm în templu și participăm la ținute. Ne întâlnim într-un loc unde ce a fost se schimbă și începem să ne facem simțită prezența într-un spațiu denominat al Sacrului, și multe gânduri se suspendă parcă fiind așezate și orânduite de emoții felurite. Ținuta rituală se încheie și fiecare reintră în spațiul din care a venit. Valori și trăiri încă își mai fac simțită prezența dar, pentru cât timp?

Ce rămâne din ceea ce am trăit? Cum am venit și cum am plecat? Ce s-a schimbat și ce a rămas la fel ca înainte? Sunt întrebări care își caută răspunsul iar la prezenta construcție, încerc să îmi aduc aportul punând o piatră, doar una, la marele ”edificiu spiritual” pe care îl presupune și pe care îl cere Masoneria: atitudinea psihologică a subiectului față de Opera masonică, condiție a transformării.

       

Prin atitudine înțelegem un mod de raportare, de ”a sta în fața” unor realități care activează automat funcții ale sistemului conștient și inconștient- contribuții deosebit de importante și care au trasat istoria gândirii psihologice- fiind aduse de psihologia abisală cunoscută prin triumviratul Freud-Jung-Adler. Intuirea unor realități destul de stranii acelor vremuri în care psihologia ”abia își făcea loc” în rândul științelor nu era însă la început. Alchimia, dezvoltată ca un curent subteran față de Creștinism se zvârcolea prin încăpățânații săi lucrători să găsească taina lucrurilor prin practici destul de neobișnuite de-a lungul veacurilor. Aflat la lucrul cu retorta, Artifex (Artistul, făuritorul) lucrează cu Materia în încercarea de a descoperi Elixirul vieții, pentru a găsi în cotloanele cele mai ascunse ale substanței ceea ce dă sens și conferă o continuitate psihologică mișcărilor haotice ce frământă viața:

            ” Prin urmare Elixirum este un lucru proiectat asupra materiei și schimbă starea acesteia din ceva în altceva, dar este gata când corpul, spiritul și elementele și fermentul sunt amestecate și este ceva nou făcut din toate acestea. (Avicenna)”[1]

Confruntarea cu necunoscutul, subtilele variațiuni ale Materiei, transformările neașteptate și lipsa cunoștințelor minime pentru a descoperi Secretul Vieții, încep să surprindă o conștiință orientată exclusiv aproape către surprinderea datelor senzoriale imediate. Cu echipamentul rațional ”montat” atitudinal către lumea exterioară, spiritul alchimistului începe să trăiască și să presimtă apariția unor fenomene sufletești cu care nu se mai confruntase până atunci: imagini vii, emoții stranii, gânduri, viziuni și fantasme venite parcă din altă lume. Cu multe instrumente și puține cuvinte sau, în tăcere absolută plină de spaimă în amestec cu respect, alchimistul asistă la desfășurarea unor forțe pe care nici nu le bănuiește sau a căror prezență nu o așteaptă: misterul Substanței, al Materiei care îi transmite mesajul muabilității; misterul noilor trăiri care cutremură până și cel mai de neclintit spirit. Cuvintele nu își mai găsesc expresia în fața confruntării cu atari realități iar ele nu pot cuprinde ceea ce se dovedește a fi de necuprins: expresia Sufletului în fața Materiei. Alchimistul alcătuiește natural semne care să trimită și care să circumscrie minunile transformatoare de care se vede mânat și încearcă de-a lungul Òpus-ului să închege frenetic un sistem de înțelegere liniștitor sufletește pentru sine pentru că fenomenul Vieții îl pune la grea încercare și ea, Viața, nu așteaptă pe nimeni. Cu cât se cufundă mai mult în opera sa căutând sensuri și consecințe, cu atât problema transmutării Materiei se transferă asupra propriei persoane, făcând să se nască conținuturi psihice ce asediază o conștiință ocupată prea mult cu Materia. Parte din alchimiști vor face încercări-care se vor dovedi naive- de găsire a Aurului și vor fi în dizgrația celorlalți, a filosofilor:

            ”Oricine ajunge la cunoașterea acestei arte și nu este filosof se va dovedi a fi un prost (a face o prostie), pentru că această știință reprezintă Secretele filosofilor”[2]

Ultimii continuă să caute Odorul neprețuit, ”piatra din vârful unghiului pe care au uitat-o ziditorii” și regăsim la ei indicația pericolelor cu care este presărată calea care conduce la Adevăr, mulți alchimiști  găsindu-și sfârșitul prin alunecarea în abisul nebuniei, fiind pildă pentru cei care vor avea de-a face cu fenomenele sufletești.  Adevărații filosofi își continuă fenomenele transformative ale Materiei și, odată cu apariția unor noi trăiri sufletești încep să treacă încetul cu încetul din registrul mirării, în registrul discreției, apoi al tăcerii și, în fine, al secretului.

            ”Nimic nu este mai de preț pentru Filosof decât secretul Artei, care nu trebuie revelat oricui, iar el dacă face asta va fi acuzat și va atrage indignarea Domnului și va muri negreșit. Aici, toate erorile stau în Artă, pentru că nu știe să lucreze cu ea, să se aplece către ea; dincolo de ea, prin ea sau în ea, arta noastră este durabilă, iar opera noastră este lucrul naturii și nu a lucrătorului.”[3]

Limbajul utilizat începe să fie criptic: ”obscurum per obscurius, ignotum per ignotius” (obscurul prin și mai obscur, necunoscutul prin și mai necunoscut)”[4]. Noile trăiri sufletești devin fenomene automate care ”i se întâmplă” alchimistului, proiecții pe Obiect ale conținuturilor psihice prin care acesta încearcă să umple de sens și semnificație o realitate care devine insuportabilă prin necunoașterea ei.

            ”Este imposibil pentru un sărac (n.n. cu duhul) să fie Filosof. Această  Artă are două căi conform Filosofilor: universală și particulară. Calea universală este ușoară și rară și este acel lucru care ni se prezintă în fața noastră drept adevărat și cu rădăcini naturale și care grăbește nașterea virtuților prin spriritus Mercurialis, transformând cu stăruință orice metal atins de el în Aur sau Argint. Dar a doua cale se numește particulară și ea este grea și laborioasă. Știind asta, că Alchimia în sens universal  este parțial naturală, parțial artificială, este mai naturală decât orice altceva, și aceasta pentru că nimic străin sau nenatural nu se așază în calea adevărului Alchimiei, pentru că în natură activul însoțește pasivul  într-o uniune, natura lucrând prin sine” (Aristotel în cartea a doua ”Politica) [5]

Necunoscutul împinge alchimistul în timpul experimentului chimic să trăiască experiențe psihice particulare și construiește percepția că primul, necunoscutul, reflectă în oglindă ceea ce se petrece în plan sufletesc, constatarea lui Jung fiind că ”în timpul lucrului practic, apăreau percepții halucinatorii sau vizionare, care nu pot fi altceva decât proiecții ale unor conținuturi inconștiente”[6]. Dedublarea Subiect-Obiect este de fapt o scindare petrecută spontan și perpetuată în timp odată cu fiecare experiment chimic. Și, cu fiecare dedublare umplută de proiecții psihice inconștiente declanșate automat, alchimistul simte că Piatra la care lucrează cu sârg, nu este o piatră obișnuită: ”aurum nostrum, non est aurum vulgi” vor spune ei- dar asta nu rezolvă mysterium-ul ci, îl adâncește. Alchimistul devine, cu fiecare încercare de a fecunda Materia prin Spiritus, mai dublat în sine, cu prăpăstii mai adânci între ceea ce știe și ceea ce se îndepărtează repede de el, simbolica potrivită fiind dată de Mercurius. Unificarea contrariilor este încercată de alchimist dar prețul care trebuie plătit este mare: ”sacrificium intellectus”, coborârea în Infern pentru că, este aruncată la gunoi tocmai Ratio (Rațiunea) iar acum imaginația pune în mișcare procesul de unificare:

             ”nu vei face niciodată din alte lucruri Unul, câtă vreme tu însuți nu ai devenit mai întâi Unul”[7], va spune Dorneus.

Procesul este paradoxal cum este întregul discurs alchimic pentru că alchimistul dizolvă în creuzet Rațiunea pentru a lăsa locul proceselor de unificare și pentru a se oferi pe sine drept jertfă, aceasta fiind condiția ca Piatra filosofilor să fie găsită. Arta solicită omul întreg pentru ca acesta să ajungă la Adevăr[8]:

            ”Există în lucrurile naturale un anumit adevăr, care nu poate fi văzut cu ochii exteriori, ci numai perceput de minte (sola mente). Filosofii l-au experimentat și au descoperit că puterea lui este atât de mare, încât face minuni […] În acest (adevăr)constă întreaga artă: că spiritul (spiritus) e eliberat în acest fel de legăturile sale, la fel cum, am spus-o deja, mintea (mens) trebuie să fie eliberată de trup (și anume moral). Căci așa cum în om credința face minuni, tot astfel această putere, ”veritas efficacie”(adevărul eficient) face minuni în materie. Acest adevăr este puterea cea mai înaltă și un meterez de neînvins în care este păstrată piatra filosofală”

Deoarece spiritul alchimistului este intim legat de operă, raportarea la aceasta dobândește o importanță și mai mare pentru că două sunt condițiile esențiale pe care minți ilustre ale Alchimiei le subliniază și pe care, acum, Masoneria le transmite mai mult decât aluziv: (1) a fi Unul, nedezbinat pe interior și (2) a lăsa Spiritul liber să primească Lumina, ambele extrem de dificile pentru omul modern. Pentru că comorile înțelepciunii hermetice, organice acum Masoneriei, în aflarea Pietrei sunt paisprezece[9]: sănătate, umilință, pietate, castitate, forță, victorie, credință, speranță, iubire(caritas), bunătate(benignitas), răbdare, moderație, o anumită atitudine și înțelegere spirituală și ascultare.

Raportarea la Òpus trebuie ferită însă de ispita mândriei, a hipertrofierii de sine, moment din care materia este văzută ca lipsită de viață și fără putere transformatoare, Jung subliniind[10] introducerea în artă pe care i-o face Morienus lui Calid:

 

            ”Căci acest lucru pe care l-ai căutat atât de îndelung nu poate fi câștigat sau impus prin forță sau patimă. El se câștigă numai prin răbdare și umilință și printr-o iubire hotărâtă și desăvârșită. Căci Dumnezeu acordă această știință divină și pură credincioșilor săi slujitori, adică celor cărora a hotărât să le-o acorde de la începutul începuturilor”

Inițierea în Masonerie se petrece odată cu  intrarea în Camera de Reflecție ”printre elemente” unde sufletul profanului trăiește în meditatio, adică petrece în acea vorbire cu sine însuși ajutat de elemente. Ajutat nu să crească. Ci să se smerească, să trăiască umil supremația covârșitoare a elementelor care încearcă să înfrângă o eventuală atitudine de închidere a ”recipienților” sufletești primordiali. Acum, emoția trebuie să apară, iar impactul trăirii să fie un demn însoțitor al nigredo alchimic.

            ” Nu am văzut nimic care să aibă viață și care să crească fără mai întâi să putrezească și în zadar va fi munca alchimistului până ce el nu se va fi purificat mai întâi” (Aristoteles Regele Filosofilor)[11]

Sub bandou, în totală ignoranță și beznă a Rațiunii smerenia se accentuează pentru a pregăti o atitudine psihologică particulară: purificarea prin elemente pentru că, impur fiind, nu poți primi Lumina, ea orbind un Spirit aflat în necurăție.

”Artifex trebuie să știe asta, că feluritele metale nu pot fi transfigurate/transformate până când ele nu ajung la forma lor primară, și doar atunci ele sunt transformate în altă formă decât erau înainte. Și asta pentru că corupția unui lucru este generarea altui lucru, atât în ceea ce privește lucrurile artificiale cât și în lucrurile naturale” (Arnoldus)[12]

Primitor al Luminii pentru a fi mai apoi capabil să luminezi pe altul este adevăratul obiect al lucrării masonice. Francmasonii sunt ”lucrătorii Luminii și, în această calitate, ne întovărășim la Marea Operă a Marelui Arhitect al Universului”[13]. Din punctul de vedere al sistemului masonic simbolic, cel venit din Camera de Reflecție se află doar în stadiul de a ști că este călăuzit de Lumină, însă purificarea prin elemente va continua prin lucrarea asupra propriei Pietre[14], prin forța cunoașterii și a conștiinței, prin perseverență în rectangularitatea conduitelor.

             ”Pentru că nimic, nimic nu poate fi făcut și pentru că natura nu a desăvârșit-o, este condiția ca lucrătorul să o readucă de la imperfecțiune la perfecțiune, ajutând natura însăși, iar aceasta este numită Piatra Nevăzută, Piatra Sacră, Lucrul Binecuvântat”

Simbolurile se află acolo, în templul masonic, iar acțiunea lor asupra unei stări de conștiință particulare se petrece în funcție de atitudinea dominantă a subiectului, rod al experiențelor acumulate de-a lungul vieții. Simbolurile pot să nu transmită nimic unei atitudini în care afecte și emoții însoțesc reprezentări ”nivelate”, unde energia psihică se mișcă la ”suprafața” sistemului conștient. Simbolurile produc eficiență când reprezentările secundare străpung cenzura conștientă și ating straturile ancestrale ale inconștientului colectiv arhetipal (teoretizat de C.G.Jung), moment în care sunt activate automat procese particulare asociative. Este momentul în care francmasonul începe să resimtă acțiunea puternică a simbolului, iar forța sa deosebită aglutinează alte energii psihice interne ce conduc la primele modificări sufletești. Dar procesul nu se încheie iar francmasonii simt nevoia (știu că este foarte important!) să reitereze expresia: ”munca unui francmason nu se încheie aici”. Este o procesualitate accesibilă înțelegerii celor care au experimentat această veritabilă stare de ”abbasaiment du niveau mental” (Pierre Janet) în care conștiința se află în stare de pericol în fața unui aflux de conținuturi ancestrale ce își caută drumul către lumina conștiinței.

Secretul asupra procesualității transformative trebuie păstrat nu dintr-o prețiozitate exagerată ci, dintr-o înțelegere a faptului că transformarea personalității francmasonului se supune unui paradox: deschiderea la experiența minunată a fraternității în sacralitatea Templului pe de o parte; închiderea și staza proceselor psihologice interne pentru a ”distila materia prima” a alchimiștilor, a trăi până la capăt nigredo, albedo, rubedo și citrinitas pentru a împlini miracolul unui singur lucru: apariția Omului, în spiritul Adevărului.

De aceea, Geber[15](Jabir Ibn Hayan), în sumarul celui de-al șaisprezecelea capitol al principiilor naturale ne spune să fim cu luare aminte ”după ce Piatra va fi purificată să fie perfect ferită de orice lucru corupt, și după ce aceasta  va fermenta, nu ar trebui să mai schimbi nimic în vas, nici să îl deschizi, ci doar să te rogi la Dumnezeu să păzească  vasul să nu se spargă”. O aluzie la ”vas ben clausum” [vasul (să fie) bine închis] !

Meditatio  devine o practică pentru masonul operativ și spunem asta pentru că, demult activitatea sa nu mai este exclusiv simbolică în înțelesul cunoscut. El păstrează în sine Arcanele Operei pentru că orice ”ieșire din sine” periclitează prin scurgerea sevei de energie (alch. humidum radicale) Arborele Vieții, iar Piatra cade în uitare.

Pentru atitudinea contrară, aceea în care emergența proceselor inconștiente ancestrale (activată plenar de simbolica hermetică a Templului masonic) se produce natural, ”pericolele sufletului” vin ca urmare a inflației conștiinței, hipertrofierii autarhice și posesiunii. Pentru că posedarea este un fenomen real, iar francmasonul este condus de dinamica proceselor inconștiente. Ocuparea conștiinței, chiar și cvasitotală este suficientă pentru ample descărcări energetice sufletești, iar simbolurile care sunt acompaniate de un întreg cortegiu de reprezentări și afecte corespondente se consumă ”pe scena” conștiinței, altfel spus ”actorii își joacă rolul doar într-un act scurt”. Interesul se pierde apoi și apare sărăcirea în semnificații asociate simbolurilor care se instalează odată cu trecerea timpului. Ambele situații sunt reflectate prin descrierile atitudinilor anterioare surprinse sublim de expresia talmudică /cabalistică ”oricine caută înțelepciunea ar trebui să meargă spre miazăzi”, o învăţătură pertinentă care provine de la Maggid din Mezerach:

”Un evreu habotnic bogat, atras de hasidism, a devenit învăţăcelul lui Maggid, pierzându-şi în scurt timp averea. „De ce am sărăcit după ce am început să te urmez?” îl întrebă el pe Maggid. „Înţelepţii noştri au o vorbă: <<Cel ce caută înțelepciunea ar trebui să meargă spre miazăzi; cel ce caută bogăția ar trebui să se îndrepte către miazănoapte.>> E imposibil să te afli în două locuri în același timp!”, îi răspunse el lui Maggid. „Deci, nu se poate face nimic?”, continuă omul. „Există o cale”, spuse Maggid. „Cel ce se împuţinează până ce va deveni nimic, nu va ocupa spațiu și, va putea merge astfel, atât înspre miazănoapte cât și înspre miazăzi.”

            Călătoria masonului pentru desăvârșirea lucrării sale nu se încheie niciodată, totul sărindu-i în ajutor:  munți, ape, câmpii, frați și totul pentru a corecta infirmitățile și ciopli cu sârg la îndreptarea infirmităților. Alchimiștii le găseau pe acestea până și în metale!

 



Bibliografie

 

  1. Jung. C.G., Psihologie și Alchimie, Editura Teora, București, 1998
  2. Oswald Wirth, Francmasoneria pe înțelesul adepților săi, Editura Rao, București, 2005

 

Resurse internet

The Rosary of the Philosophers– a transcription of the 18th century English translation of the Rosarium in MS Ferguson 210- http://www.scribd.com/doc/54466602/Rosarium-Philosophorum

Aurora Consurgens– Pseudo Aquinas on the problem of opposites in alchemy  http://www.scribd.com/doc/46335544/Aurora-Consurgens


[1] The Rosary of the Philosophers, p.23

[2] ibidem, p.2

[3] ibidem, p.5

[4] C.G. Jung, p. 220

[5] ibidem Rosarium, p. 2

[6] ibidem C.G. Jung, p. 225

[7] Dorneus, Philosophia meditative citată de C.G. Jung, Psihologie și Alchimie, p. 230

[8] Speculativa philosophia în Theatrum Chemicum (1602) citată de Jung, p. 241-242

[9] Rosarium Philosophorum., p.10; Aurora Consurgens., p. 10-11

[10] C.G. Jung, p. 244

[11] Rosarium Philosophorum., p.15

[12] Rosarium Philosophorum., p.3

[13] Oswald Wirth, p.200-201

[14] Rosarium Philosophorum., p.8

[15] Aurora Consurgens, p. 44

Exit mobile version