De Claudiu Iordache

ETERNITĂȚII lui CONSTANTIN BRÂNCUȘI

PARIS. Foarte aproape de Atelierul Sculptorului…

HOȚUL: Fără îndoială ești nebun. Ai gustul pietrelor-i bine, eu îl am pe al banilor! Pietrele lumii moderne…
AFACERISTUL: Aș, ești lipsit de gust ca un cârnățar… Hai, du-te…
HOȚUL: Încotro? Ce mai e de furat în Parisul ăsta? Turnul Eiffel?…
AFACERISTUL: Ți-am mai spus… În coliba asta așteaptă o avere? Pe cine? Mă chinui să răspund la întrebarea asta?

HOȚUL: Amice, stricăm cartelul. Dumneata ești cam obosit. Eu sunt sărac. E ceva ce nu se împacă între noi… De pildă, ce?… Salut.
AFACERISTUL: Ești retoric. Lumea întreagă suferă de progres, inclusiv hoțomanii ei! De cultură, inclusiv bandiții ei, de retorică, inclusiv imbecilii ei, la naiba, prostovane, pietrele de acolo valorează greutatea lor în platină!…
HOȚUL: În platină ?
AFACERISTUL: E de cinci ori mai scumpă decât aurul…
HOȚUL: Platina aia? Aia, cu care se întăresc dinții prost educați?
AFACERISTUL: Aia e viplă, eu am rostit: platină!
HOȚUL: Ți-au pâlpâit ochii, ca la pisici… Ai febră?
AFACERISTUL: Nu mai e nimic de făcut cu tine… Dumneata ai auzit de Mendeleev?…
HOȚUL: Nu, dar nici dumneata n-ai auzit de jupân Lacoste?!… Cârnățarul acela…
AFACERISTUL: E momentul să tăcem… Așa… Câteva secunde… Și acum, ascultă… Sunt sculptori care dacă-și înfig dalta în cineva îl fac milionar…
HOȚUL: E pe dracu…
AFACERISTUL: De pildă, ei se joacă… de-a pietrele… Un soi de șah…
HOȚUL: De șah?…
AFACERISTUL: Numai că, în loc să deplasezi piesele, piesa, mă, turnul, nebunul, etc. , etc. deplasezi în piesă, cristalele, moleculele, atomii, ești un tâmpit… Îmi răcesc gura degeaba…
HOȚUL: Cam pute…

AFACERISTUL: Ei bine, uite ce trebuie să faci… Să iei un sac, și să arunci în el orice piatră găsești acolo, orice, gândește-te, sunt de aur…
HOȚUL: Parcă spuneai, de platină…
AFACERISTUL: De platină zevzecule… În noaptea asta, ai înțeles? Eu o, să te asist… Stau afară și dacă văd pe cineva o să fluier La donna e mobile…
HOȚUL: Bine. Să facem o probă… Știu bine că ești afon… Cine știe ce ești în stare să-mi cânți…
AFACERISTUL: Sărmana Franță!… Ce hoți ai ajuns să ai… Niște prăpădiți…
Știi tu că acum sute de ani, cei mai mari hoți ai Franței erau făcuți regi, duci, paires, deseori cardinali… Ce vremuri. Secolul lui Pericle…
HOȚUL : Alt hoț ?
AFACERISTUL: Gura… Trec sticleții… (apare o patrulă) Și cum spuneam…
Acesta este Atelierul domnului… E un mare talent… S-au dus… Phui…
HOȚUL: E ceață…
AFACERISTUL : Ba praf, mă, ai înțeles?
HOȚUL: Da. Iau un sac, tu îmi dai niște gologani, pentru chestia asta, și eu fur pietre din atelierul domnului, eventual cumpăr și o mătură să culeg praful, dacă tot e de platină… Dacă e de furat îl fur și pe sculptor…
AFACERISTUL: Deocamdată, doar pietrele…
HOȚUL: E în regulă… Dar…
AFACERISTUL: Dar?
HOȚUL: Cu plata înainte. Eu prefer hârtia. Prăpădita asta de hârtie pe care înfloresc franci francezi, sutele de franci francezi, miile de franci francezi, o armată de franci, toți francezi…
AFACERISTUL: Să te plătesc ?
HOȚUL: Păi? Tu păstrezi avantajul pietrelor, le vinzi sau le închizi în dugheana ta și începi să faci poezie! Ce cranii? Ce cranii… E treaba ta… E o chestie de libertate individuală… Dar eu am nevoie de franci!
AFACERISTUL: O mie, e bine?
HOȚUL: Un salariu de tâmpit?
AFACERISTUL: 1500…
HOȚUL: Un salariu de un tâmpit și jumătate din celălalt?… Vreau trei tâmpiți! La început… Dacă treaba iese… Ei, îmi mai dai tu câte ceva…
AFACERISTUL: Uite cum facem. După ce vând… primești patru tâmp… Pardon, 4000 de… Dar înainte, 200…
HOȚUL: Doar 200?…
AFACERISTUL: Un șfanț în plus! Dacă nu vrei, fă stânga împrejur. Găsesc eu pe altcineva…

HOȚUL: Hei, stai… Știu că mă șantajezi… Dar îmi ești simpatic… și apoi ești prea subțire pentru a încerca chiar tu… Să te lași prins cu niscaiva pietre în portofel… Pentru treaba asta de jos, de aia sunt proletarii, eu, alții, atâți, proletarii lui Marx… Internaționaliștii… Care nu au de vândut decât lanțurile furate de prin vecini…
AFACERISTUL: Ce chestie domnule?! Cât ai săltat… Ce înseamnă presa, Paris Match-ul. L’Express-ul și altele… Iată de ce suntem o națiune puternică… În Franța chiar și proștii pot ajunge Academicieni… Dar bine? Picon, e o plăcere să conversezi cu…
Ești un francez autentic!
HOȚUL: Sunt Franța însăși! Săraca. Am ajuns să-i furăm și pietrele din caldarâm, pentru a fi…
AFACERISTUL: Sculptate! Un cuvânt cheie. În afacerea asta! Și acum, du-te. Ia-ți banii și mănâncă ceva, bea ceva, să te mai întremezi… Și întoarce-te aici pe la orele opt, nouă… Adio! Ce faci?
HOȚUL: Tu încotro o iei?
AFACERISTUL: Eu? Încolo…
HOȚUL: Și eu la fel…
AFACERISTUL: Pardon, eu pe dincolo…
HOȚUL: Și eu la fel… Amice, siamezii nu-și zic niciodată, adio! Hai mișcă, să te sprijin… Dacă te atacă vreun hoț?! (se îndepărtează… Apare Sculptorul…)

PRIMUL MONOLOG

SCULPTORUL: Iată, a apărut… Gălbuie ca un harbuz, comme un ”Harbuz”. Cum sună?… Cum sun eu în lumea lor?… Cum sun?… Au început să sape, și acolo, și acolo, strâng lațul, încă vreo zece metri. Cât să am de trăit… Și mă sufocă… Mă izgonesc… Încotro să o iei? Cui să mă plâng?… Jean mi-a promis că intervine la Muzeu, la asociația Antreprenorilor, la Capitaliștii ăștia cu case de bani pe umeri, cum zice franzelarul și pâinea asta a lor, rece și prea albă, în care nu mai pâlpâie nici un fir de mălai, ca acasă, acasă, acasă, mi-au adus pietre noi, trebuie pipăite, pipăite, să încerc în noaptea asta, să le simt sunetul, muzica, dăngănitul de clopot, să le ascult, să mă doară, aproape ca un braț, sau un călcâi, și dacă tac? Sau eu nu mai sunt ce-am fost? Să bată oare moartea în tăblăria mea?… Nu, nu, mai rezist eu… Mai sufăr eu, să fiu lăsat în pace și trag eu, urc eu, să fiu lăsat în pace, puteau să construiască oriunde, oriunde, și uite, uite, au scurmat, au stricat pământul, în jurul meu, numai gropi, gropi, în care să-ți frângi gâtul, în care să te… (de jur împrejurul atelierului, pământul a fost excavat, în vederea ridicării unei construcții administrative, gropi și movile, lemne și fierării…) Cu păsările astea înfipte în palme, care mă zgârie, mă sfâșie, mă sângerează… Și ouăle din ochi… Aproape că nu mai văd… Cum să-i faci să înțeleagă pe prieteni că aici eu cânt, eu cânt… (se ivesc iar polițiștii)

UN POLIȚIST: Bonne soir, monsieur!
CELĂLALT POPLIȚIST: Vegheați, vegheați?
SCULPTORUL: Nu, cânt! (polițiștii contrariați, pleacă) Când răspund cinstit, ei fug. O de-aș putea să plec acasă, uite așa, dând numai colțul… Să-mi iau Atelierul în spinare ca pe un coș cu mere și să mă întorc… Atâția morți, atâția, afli că moare muma, scânteie, cucuvele, se sting încet cântările, nu mai simți, cum mai e să fii tânăr, adică fără de margini, fără piele, cu pielea cât aerul pământului, fără pietre, rotunjite de sânge, și împinse încet, încet spre adâncul din minte. Să aud iar fumul desprinzându-se din coș, să văd cuvintele la gura femeilor, să simt cum picură fluierul din otrava lui, să aud cum se-ntoarnă pământul la mine… Acasă, acum, când sunt adânc ca o fântână. Să sculptezi în pământ o fântână… Sau să taci și să ți se țeasă buzele… Au, doamne, ce otravă e țara… Atelierul, să duc Atelierul acolo. De-aș fi un boier mare, să pot plăti, să… dar nu sunt decât un amărât de pietrar, rostogolit din Carpați până aici, în duioasa străinătate a Franței… Mâinile sunt ale mele dar pietrele sunt ale ei, din vatra ei, le sunt dator vândut, să-mi mai ceară cineva să trăiesc, să întârzii, să-mi plătesc datoria, când de fapt, Jean mi-a promis că o să-i oprească să mă înece, ca pe un pește cu păcură, se închid în jurul meu tot mai tare, tot mai tare, ca șerpii, și dacă nu mă scufund mă vor strivi ca pe un pește, ca pe o vietate oarbă și vie de frumusețe… “O de-aș putea să plec acasă, uite așa, dând numai colțul… Să-mi iau Atelierul în spinare ca pe un coș cu mere și să mă întorc… Atâția morți am acolo, atâția. Acolo, unde mi se sting încet cântările mumei… Să aud iar fumul desprinzându-se din coș, să văd cuvintele mireselor cântând la gura văduvelor, să adulmec cum picură fluierul din flacăra dorului, să simt cum se-ntoarnă pământul la mine… Sa vin acasă, acum, când sunt adânc ca o fântână… Au, Doamne, ce otravă e țara… Atelierul, să-mi duc Atelierul acolo! De-aș fi un boier să-i pot plăti drumul acasă, dar nu sunt decât un amărât de pietrar, rostogolit din Carpați până aici, în duioasa străinătate a Franței… ” Uriașul. (Drama)
UN POLIȚIST: Bonne soir, monsieur!
CELĂLALT POLIȚIST: De ce nu-ți răspunde?
UN POLIȚIST: E un străin. Un sculptor străin. Țara lui e undeva în est. Șeful îl știe de mult. Acum a îmbătrânit, nu o mai duce mult… Oricum îl mută de aici, nu vezi, au săpat și fundațiile, fac niște birouri…
CELĂLALT POLIȚIST: De unde ziceai că este? Am fost tare la geografie.
UN POLIȚIST: M-am uitat și eu pe o hartă… Dar n-am găsit-o… Trebuie să fie o țară foarte mică… Și are un nume ciudat, ciudat… Dacă știu să pronunț bine, o, nu, nu, am uitat, ba nu, se numea, se numește, zău, nu mai știu…

Un sediu administrativ, în apropiere…

UN ACȚIONAR: Domnilor, să vorbim pe șleau! Domnii artiști ne cer, ne solicită să întârziem lucrările de demolare în zona… Știți cu toții cât suntem de presați, construim doar o parte dintr-un spital…
UN ARTIST: O anexă…
UN ACȚIONAR: Ceva dintr-un spital, oameni care așteaptă cu bolile în ei expulzarea unui poet…
UN ARTIST: A unui sculptor…
ALT ACȚIONAR: A unui străin, domnilor… un irascibil. Am încercat să-l cunosc, să-i vorbesc, să-l conving… M-a dat afară. Ceea ce i-am iertat… Acolo, la el, era atât de înghesuit, de strâmt, de rece, în atelierul lui, ce haos, ce ecou, ca și cum ai fi stat sub un clopot, ceva dezagreabil…
ALT ARTIST: Să nu uităm că Franța e ospitalieră!
ALT ACȚIONAR: Până când, domnilor, până când? Până unde? Le oferim pâinea noastră, femeile noastre, ideile noastre, cuvintele noastre, gloria antecedentelor noastre, chiar și cimitirele noastre, mai avem ceva de făcut?…
UN ARTIST: Acest om a ajuns acolo de unde nu se mai poate întoarce, schimba, recupera, tot ce mai trăiește acum e pentru totdeauna să-i lăsăm lumea așa cum o știe. Puțin meschină, puțin interesată în rest mare și blândă, să-l lăsăm acolo până închide ochii…
ALT ACȚIONAR: Să-l lăsăm, să-l lăsăm… Vorba e, cât să-l lăsăm? Dacă trăiește o sută de ani?… O mie de ani?!…
UN ARTIST: Să nu fim cinici…
PRIMUL ACȚIONAR: Domnilor acționari, să fim îngăduitori, înțelegători cu cererea domnilor artiști… Capitalul trebuie să dea uneori înapoi în fața impetuozității unei Arte care la urma urmelor, de ce să nu recunoaștem, pe noi ne servește… Am văzut și eu pietrele domnului… Niște aberații, pe cinstea mea, și totuși niște aberații artistice, chiar de geniu! Să nu ne jucăm cu geniul, e ceva infinit mai exploziv decât dinamita! Și în plus, ar putea interveni presa de stânga, de ultra stânga, și știți cum e cu presa! Cu presa…
AL TREILEA ACȚIONAR: Să fim prudenți…
PRIMUL ACȚIONAR: Asta e!… Propun să amânăm o decizie… delicată… Să răspundem domnilor de la Muzeu, că vom avea toată înțelegerea…
AL PATRULEA ACȚIONAR: Protestez! Dumneavoastră sunteți bogați, puteți să vă permiteți puțină posteritate… Domnii Mecena care au… Dar eu, eu care sunt ruinat, sunt grăbit, sunt flămând, la naiba cu pictorul ăsta…
PRIMUL ARTIST: Sculptorul!…
AL PATRULEA ACȚIONAR: Tot una…cu arta aia, ce artă e cea care te împiedică să-ți faci afacerile, să prosperi, pietrele aceluia mă împiedică să exist, să exist, să exist! Să țip mai tare?
PRIMUL ACȚIONAR: Dumneata ești un tânăr. Marile afaceri sunt… Dar dumneata ești grăbit… Și nu e bine. Bunele afaceri se fac între oameni de vârsta mea, calmi, așezați, eloxați de senectute. Învață și dumneata să îmbătrânești puțin…
AL PATRULEA ACȚIONAR: Mersi…
PRIMUL ACȚIONAR: Deci ne-am înțeles domnilor… ca buni francezi ce suntem… (către secretară) Scrie! Ca buni actori ce suntem, înțelegem imperativele Artei, ea care creează Unicitatea, dar nu o finanțează, obligație ce de atâtea ori ne revine nouă, celor profani… De aceea amânând, acceptând o amânare provizorie…
AL DOILEA ACȚIONAR: Să fie anunțată presa… Puțină publicitate, nu-i așa…
AL PATRULEA ACȚIONAR: Protestez!
PRIMUL ACȚIONAR: Ah, tinerețea, tinerețea, femeile languroase…
AL PATRULEA ACȚIONAR: Protestez!
AL DOILEA ACȚIONAR: Protestează, protestează dragul meu, te înflăcărezi atât de frumos…

ÎN ALTĂ PARTE. DOI PICTORI…

PRIMUL PICTOR: Îl scot ca pe un dinte cariat…
AL DOILEA PICTOR: Dar nu l-au scos încă! Poate că nu va fi scos…
PRIMUL: Sunt în stare să pariez…
AL DOILEA: Nu paria! De altfel nici n-ai avea pe ce! Posezi doar lipsa. Ești un exclus din proprietate! E ceea ce te face să o urăști…
PRIMUL: O detest în sine…
AL DOILEA: Ei aș, ești sigur că ai refuza bine mersi un milion, un milion colo, la o bancă, un milion, un diavol cu șase ochi, gândește-te ce schimbare în viața ta de pictor de stradă, un milion…
PRIMUL: La naiba cu milionul tău…
AL DOILEA: Din păcate nu-mi aparține. N-am alergat încă destul pe urmele lui, de altfel, am venit aici să pictez, privește praful cosmic suspendat peste Atelier…
PRIMUL : Uite-l! (apare sculptorul). Maestre, maestre, este inadmisibil.
AL DOILEA: Nu ți-a răspuns!
PRIMUL: Praful i s-a așezat pe pleoape, pe barbă, are o piele de piatră.
AL DOILEA: Nu ți-a răspuns…
PRIMUL: Poate nici nu m-a auzit…
AL DOILEA: Nu ți-a răspuns! Deplângem un om care ne detestă, fără a ne cunoaște! Ne respinge fără a ne învinui. Ca și cum am fi venit să-i cerem să-și achite faimoasele datorii de artist…
PRIMUL: Ascultă! Ia-ți costumul de sub nasul meu că te scufund în groapa asta cu var! Ia mâinile de pe șevalet, de pe pensulă, de pe tuburi, le pângărești! Ești o lichea, pictura nu te înghite, șterge-o!
AL DOILEA: Fără violențe, dragă colega, fără violențe! Cincisprezece generații de francezi au luptat pentru ca eu, în piața asta desfundată să…
PRIMUL: Să ai dreptul să fii tâmpit! (reapare sculptorul) Maestre, maestre…
Iată, pleacă din nou, se întâmplă ceva…
AL DOILEA: Se întâmplă ceea ce merită! La aroganță, aroganță!
PRIMUL: Te… te sfâșii…
AL DOILEA: Nu abuza de o tinerețe pentru care nu ai nici un merit. Vrei să mă bați? Poftim! Să mă pocnești? (își scoate ochelarii) Poftește… (apare profesorul)
PROFESORUL: (înspre al doilea pictor) Dumneata aici? Ce faci?
AL DOILEA: Mă bat, cu Goliat ăsta… Vrea să mă scarmene…
PROFESORUL: Ce ai tinere?
PRIMUL: Un burghez, un impostor, un cinic…
PROFESORUL: Un membru al Academiei.
AL DOILEA: Ai pierdut șansa de a deveni celebru! Pleznindu-mă, deveneai o vedetă în Franța noastră! Acum e târziu. Plec. Rămâi lângă idolul tău, poate că va avea nevoie de pumnii tăi… Haide prietene, pentru azi mi-a trecut cheful… Da… da… Venisem să văd și eu… Închipuiește-ți căsuța asta alburie, îngropată încet, încet sub un cer industrial… Sunt aici elemente pentru o întreagă mitologie… Ce ai zice de o piesă de teatru ?… În care, la început, Atelierul… Și apoi, deodată… Asaltul vremurilor! Să pieri asemenea acestui sculptor din familia dinozaurilor, convins că lumea abia că mai merită trăită…
PRIMUL: Știți, eu nu scriu…
AL DOILEA: Dar ai putea încerca! Ai putea reuși! Ai vârsta la care dacă n-ai terminat nimic, nimeni nu se mai sperie de dumneata! Poate că e nevoie să dai asaltul! Atâtea cuvinte așteaptă, atâtea pânze, atâtea pietre, de aș fi pictor aș scrie poezie, de aș fi poet aș sculpta, de aș fi muzician aș picta, din nefericire nu sunt decât ceea ce am ajuns, un bătrân academician, înmormântat în distincția lui! Să știi, tinere, că tocmai eu îl invidiez pe bătrânul tău! Universul s-a întors împotriva lui și nu-i rămâne decât să-l isprețuiască! E un sentiment care poate face din propriul tău deces o mare sărbătoare!
PRIMUL: Ascultându-vă, am îmbătrânit… Dumneavoastră, care aveți totul, vă lipsește o demnitate de om sărac, de poet nepublicat, de bătrân refuzat… Sunteți doar un fotoliu, un postav, un monument, am regretat o clipă că v-am jignit… Dar v-am jignit oare? Nu, nu cred că v-am jignit. Ați murit.

VA”ˆURMA…


 

Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe, atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank
RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Did you like it?
DONATE
THANK YOU!