De Mădălin Matica

Sunt creștin-ortodox și sunt mândru de asta. În fapt, ar trebui să justificăm ortodoxia noastră (în fața noastră doar) pentru a putea justifica mândria intrinsecă. Mărturisind mândria și apartenența, putem explica credința și alegerea de a rămâne în ortodoxie.

Fragmentul pus în discuție este o concluzie pe care istoricul Șerban Papacostea îl aduce capitolului “La începuturile statului moldovenesc. Considerații pe marginea unui izvor necunoscut”.

“Unificarea Moldovei prin alipirea unui teritoriu care, în parte cel puțin, fusese stăpânit de Țara Românească, a dat naștere unui îndârjit conflict teritorial, tipic medieval, între două țări legate prin comunitatea de origine. Încadrat în lupta puterilor pentru stăpânirea spațiului carpato-dunărean și a gurilor Dunării îndeosebi, acest conflict pentru «moștenirea tătară» a influențat profund și negativ raporturile moldo-muntene până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.”

(Șerban Papacostea, “La începuturile statului moldovenesc. Considerații pe marginea unui izvor necunoscut”, reluat în vol. Geneza statului în evul mediu românesc: Studii critice, Cluj-Napoca, Dacia, 1988, p. 112)

Problema teritorialității și a hotarelor celor două state nou formate, în acea perioadă, gravitează în jurul existenței – efemere – a unei alte formațiuni politice românești, independente, Țara de Jos. Într-o perioadă extrem de tulburată de declinul puterii hanatului tătar, întăririi puterii și influenței Poloniei și Lituaniei, ingerințelor Ungariei, apariției amenințării otomane, hotarele celor două țări romane sunt nestabilizate și disputate de ambele. Situația pare cu atât mai complicată cu cât alianțele agreate de cele două state românești diferă. Politicile externe par a fi divergente și creează o stare de tensiune evidentă între ele.
În problema existenței Țării de Jos, condusă vremelnic de „Costea voievod” avem destule date istoriografice directe și indirecte (ex.: Pomelnicul de la Bistrița sau izvoarele arhivelor genoveze referitoare la activitățile diplomatice pornite din orașul Caffa) putând admite existența, cel puțin între anii 1386 și 1392, a unui stat independent în sudul Moldovei. Țara de Jos și-a menținut numele și identitatea însă mult după înglobarea acesteia în Moldova sau, vremelnic, în Țara Românească, creând astfel o problemă disputată de ambele țări.
Căci o Țară, o unitate administrativ teritorială, organizată politic și economic independentă față de celelalte două țări românești, nu poate aparține apriori unei dintre acestea. Țara de Jos, de altfel, alături de zona Dobrogei, este situată într-o zonă de maxim interes pentru toate statele nou formate, având o viață economică puternică, proximitatea Mării Negre și a transportului naval, făcând-o dorită nu numai de către cele două tari românești, dar și de puterea mongolă, de Bizanț, Ungaria angevină, Polonia, Genova, Veneția sau Imperiul Otoman. Importanța deosebită a acestei țări ne poate da și înțelesul problemelor pe care ea le-a creat celor două state românești care își arogau dreptul de a o îngloba. Căci cine va controla Țara de Jos și Dobrogea, va controla un extrem de important canal al comerțului internațional atât în bazinul Marii Negre cât și pe cursul Dunării de Jos.

Pretențiile Moldovei asupra Țării de Jos încep cu domnitorul Roman Musat, unificarea realizată de predecesorul său, Petru Mușat, neincluzând-o în hotarele stăpânite de acesta. Acest fapt este confirmat atât de izvoarele istoriografice moldoven,e cât și de documentele soliilor genoveze din anul 1386. Domnitorul Roman Musat însă o înglobează (între aceste două date: 1386 și 1392) putându-se denumi în mod oficial „Voevod moldovenesc și moștenitor a toată Țara Românească de la munți până la țărmul mării”.
Alipirea Țării de Jos (probabil între 6.07.1391 și 30.03.1392 în conformitate cu izvoarele istoriografice cercetate) a creat însă o puternica opoziție și frustrare din partea Țării Românești. Trebuie amintit că, Țara Românească, se afla în fața primelor atacuri ale Imperiului Otoman care pătrund în Țara Românească în urma cucerii tuturor statelor bulgare, atacuri urmate de campania lui Baiazid și exilul voievodului muntean. Este foarte probabil totodată ca aceasta anexare să fi stat și ea la baza ruperii coaliției polono-moldavo-muntene (1389-1391), prin violarea de către Moldova a înțelegerilor cu Țara Românească în cadrul alianței.
De altfel, pentru Moldova, perioada era prielnică alipirii, în special prin incapacitatea Țarii Românești de a duce războaie pe ambele flancuri. Putem presupune că domnitorul Mircea Voievod s-a simțit trădat de mișcarea făcută de Roman Mușat cu presupusa acceptare a „aliaților” poloni. De altfel, Mircea, după ce rupe alianța cu polonezii și moldoveni, semnează o alianță cu Sigismund al Ungariei, alianță care îl poziționează în tabăra ostilă Poloniei. Cele două țări românești se găsesc acum în alianțe antagonice, conflictul dintre ele stând să erupă.
Situația militară a Țării Românești nu îi permite însă lui Mircea să ia măsuri împotriva acțiunilor Moldovei. Mai mult de atât, eșecul înregistrat de aliatul Țarii Românești, Ungaria, în campania împotriva Poloniei, Moldovei și Țării Românești, condusă pentru puțin timp de Vlad Uzurpatorul, îi amână acțiunile și răspunsul până în anul 1399.

Înfrângerea de pe Worskla a lituanienilor, moldovenilor și aliaților lor, soldată și cu dispariția domnului Moldovei, Ștefan Mușat, îl face pe Mircea voievod să acționeze și să îl înlăture de la domnie pe voievodul Iuga, punându-l în scaunul Moldovei pe Alexandru cel Bun. „În anul 6907, luna aprilie 23, s-a ridicat domn în Țara Moldovei, Alexandru voievod, iar pe Iuga voievod l-a luat Mircea voievod”.
Prin aceasta ingerință în treburile interne ale Moldovei, Mircea nu numai că își pune un domnitor loial dar, ca o măsură târzie, preia Țara de Jos și zone largi ale Moldovei sudice sub hotarele Tării Românești. Mircea, astfel, reduce Țara Moldovei pe partea sudica până aproape de Bacău și Bârlad, înglobând zona sudică și costieră în propriul voievodat. Convenția semnată de către Alexandru și Mircea va produce efecte pentru un timp și se poate presupune că ea a stat la baza deciziei lui Mircea de a-l înscăuna pe Alexandru.
Nici măcar aceasta situație nu a durat, chiar în timpul vieții celor doi voievozi Moldova reanexându-și zona pierdută. Problema apartenenței Țarii de Jos la una dintre cele două țări românești se încearcă a fi rezolvata pe cale diplomatică, juridică dar nu militară. Problema avea să dăinuie și să producă grave efecte asupra evoluției relațiilor dintre cele două țări.
Așa cum am amintit mai sus, zona Țării de Jos avea o mare importanță economică în tot arealul Mării Negre. Cine conducea și deținea această zonă nu numai că obținea beneficii materiale dar, poate chiar mai important, devenea interlocutorul marilor puteri din regiune. Interesele comerciale erau completate de interese strategice și militare, de interese de geopolitică regională.
În această perioadă, asistăm la slăbirea și dispariția puterii tătarilor în aceasta zona dar, nu încă și nu de tot. Amenințările tătarilor rămân reale și măsuri trebuie luate, de ambele state românești, pentru a le diminua puterea. Interesele genovezilor nu sunt doar comerciale, cât și militare, în zonă, în încercarea de a-și proteja orașele proprii (Crimeea) dar, mai ales, în a-si extinde puterea și a acapara noi teritorii, uneori în detrimentul fraților lor, venețienii. Atât Lituania cât și Polonia simt amenințarea crescândă a turcilor care, prin cucerirea ultimelor redute bulgare, se află la porțile țărilor românești. Doar acestea mai stau intre puternicul Imperiu Otoman și ei.

Pentru Moldova însă miza era mult mai mare: însăși existența statului moldovean. În scurta sa existență, Moldova nu reușise încă să se autodefinească ca un singur stat, de sine-stătător. Moldova era agregată, formată, din câteva țări, până de curând independente, și, cel puțin până la Ștefan cel Mare, neavând un sentiment de apartenență la noua unitate statală.
Acest fapt este confirmat, după moartea lui Alexandru cel Bun, de înțelegerile dintre moștenitorii acestuia, Ilie și Ștefan, prezentate regelui polon. Moldova se destrăma în două state și aceasta fărâmițare părea naturală. Tânărul stat moldovean avea nevoie să își mențină granițele pentru o perioadă lungă de timp, să înglobeze Tara de Jos pentru a-si câștiga o poziție notabilă și utilă puterilor înconjurătoare și să stabilească un ritm accelerat de centralizare a tuturor statelor înglobate în ea. Marea criză a anarhiei boierilor din 1467 ne demonstrează acest lucru. Din fericire, Ștefan cel Mare a reușit să mențină unitatea teritorială a Moldovei si, în cursul îndelungatei lui domnii, să creeze statul moldovean unitar.
Pentru Țara Românească, acțiunea Moldovei a fost o trădare a înțelegerilor avute. Țara Românească are o poziție mai vulnerabilă în context geo-militar al acelei vremi decât cea a Moldovei. Amenințările sunt mai puternice, mai răspândite, aliații mai îndepărtați și posibilele ajutoare militare fiind la mare distanță.

Dar Țara Românească simte pierderea și o simte ca o văduvire a ei de un teritoriu care, chiar dacă nu ii aparținea direct, putea deveni parte a ei. Ambele țări cunoșteau importanta zonei în dispută și ambele tari doreau ca interesele lor să prevaleze. Nu exista încă o unitate ideologică sau de națiune la acel moment, sentimentele unioniste apărând mult mai târziu în istorie.
Efectele acestei tensiuni dintre cele două state românești vor rămâne mult timp și vor determina istoria ambelor părți. Conflictele ulterioare (de genul distrugerii de către moldoveni a Orașului de Floci) aduc cu ele amintirea acestei zone contestate și dorite de ambele țări. Dintr-un punct de vedere, am putea spune că diferendele moldo-muntene nu au încetat nici până în zilele noastre, tendințele separatiste reapărând periodic.
În aceea perioadă, însă, fiecare țară a făcut ceea ce ea a considerat că este mai bine pentru ea. Perioada extrem de complicată a făcut ca începuturile ambelor state să fie agitate, mereu puse în pericol, mereu sub amenințări sau agresiuni externe, mereu la răspântia imperiilor sau al năvălirilor.
Marele deziderat urmărit de ambele state era consolidarea statului unitar, centralizarea acestuia și definirea statului în contextul geopolitic înconjurător. Țara de Jos a fost însă primul măr al discordiei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *