De Mădălin Matica

Sunt creștin-ortodox și sunt mândru de asta. În fapt, ar trebui să justificăm ortodoxia noastră (în fața noastră doar) pentru a putea justifica mândria intrinsecă. Mărturisind mândria și apartenența, putem explica credința și alegerea de a rămâne în ortodoxie.

Este eronat a-l judeca pe Grigorie Dialogul în afara timpului său. Ceea ce pare evident din punct de vedere istoric este o slăbiciune a lucrării sale „Cartea Regulii Pastorale”. Îndepărtându-se de o lucrare spirituală sau, măcar filosofică, Grigorie Dialogul propune un nou modus vivendi pentru o Romă care se prăbușește în sălbăticie. Suferința lui este evidentă și clar exprimată, pentru că sub ochii lui, fiul al unui senator roman, Roma ajungând de la faimosul S.P.Q.R. la „Destructae urbes, euersa sunt castra, depopulati agri, în solitudine terra redacta est… Quia enim senatus deest, populus interiit, et tamen în paucis qui sunt dolores et gemitus cotidie multiplicantur, iam uacua ardet Roma”(Omilia despre Ezechiel).

În toată această situație sumbră, Grigorie își scrie cartea-manifest pentru salvarea acesteia. Pentru a-l înțelege, trebuie, cu necesitate, a ne abate atenția asupra vieții și personalității acestuia.

Papa Grigorie I, „Sfântul Grigorie cel Mare” sau Grigorie Dialogul, cum este mai des întâlnit în Estul ortodox, s-a născut în anul 540 într-o familie nobilă romană. Tatăl său este senator (fost Prefect) al unei Rome proaspăt eliberate de către Imperiul Roman de Răsărit (Constantinopol) de sub ocupația ostrogotă (eliberare ulterior uitată de acum refăcutul Imperiu de Apus și de Papalitate). Familia sa are conexiuni adânci cu biserica, atât din trecut (stră-stră-bunicul lui Grigorie fiind Papa Felix III), cât și în timpul vieții sale (atât mama sa, cât și două mătuși ale acesteia regăsindu-se în lista sfinților). Cu toate acestea, Roma era într-o perioadă de decadență accelerată care, deși fiind crescut într-o vilă patriciană, i-au afectat copilăria.
Educația primită a fost susținută de familie si, potrivit scrierilor ulterioare (Grigorie din Tours) el era un învățăcel dedicat studiului (deși nu reușește să învețe limba greacă, limitându-și astfel cultura la spațiul roman de limbă latină). Ajunge la doar 30 de ani prefect al Romei.
După moartea tatălui său, își începe viața monastică, urmând perioada Constantinopolului și, după revenirea la Roma, perioada Papalității. Dezamăgirile suferite în timpul cât a fost ambasador (apokrisiarios) au dus, probabil, la fractura dintre gândirea lui și spiritul Constantinopolului care i-a refuzat cererile de ajutorare a orașului pe care îl iubea. În plus, disputa cu Patriarhul Eutychius (deși câștigată de către Grigorie Dialogul) i-a lăsat un gust amar vis-a-vis de teologia bizantină.
Împăratul Tiberius II Constantin i-a dat atunci dreptate lui Grigorie cel Mare și a dispus arderea cărților Patriarhului Eutychius. (Teologia ulterioară însă a revenit asupra subiectului, poziția lui Grigorie fiind astăzi tratată ca eronată, chiar eretică.) Dezamăgirea aceasta a făcut ca, după plecarea de la Constantinopol (585), Grigorie să revină la viața monahală până în anul 590 când, după moartea papei Pelagius III, este ales Papă.

Munca desfășurată de Papa Grigorie cel Mare este imensă, susținută și implicând toate aspectele vieții Romei. El este, de facto, conducătorul Romei pe care si-o dorește revitalizată, renăscută din cenușa ruinei care i se întindea sub ochi. Mai mult de atât, dorește ca Roma să redevină centrul lumii civilizate și toate acțiunile lui din perioada Papalității arată munca asiduă pe care o face sub privirea neinteresată a Constantinopolului. Efectele acestui început schismatic vor fi culese în curând de Constantinopol.
Această mică paranteză a fost necesară pentru a-l plasa pe Grigorie Dialogul în contextul epocii și dorințelor sale. Lucrarea „Cartea Regulii Pastorale” (Liber Regulae Pastoralis) aparține, cel mai probabil, începutului perioadei de papalitate și este un manual pus (impus) la dispoziția clericilor pentru a fi urmat și pentru a clarifica rolul, puterea și atribuțiile episcopilor în sânul Bisericii.
Structurată în trei părți distincte, ea mi-a părut a avea două corpuri diferite: Partea I „Calitățile necesare păstorului de suflete” și Partea a II-a „Viața păstorului” având un caracter generalist și fiind o scriere moralist-religioasă, iar Partea a III-a „Pastorala învățării și a îndreptării”- mic manual destinat clericilor în identificarea păcatelor, păcătoșilor și viciilor cărora le face, la începutul acestei părți, o inventariere demnă de un consul sau prefect al Romei. Identificarea păcatelor, a păcătoșilor și modul de a-i face sa își „răscumpere păcatul” v-a juca un rol covârșitor în istoria Papalității și a Inchiziției.
În întreaga carte, se simte nostalgia Papei Grigorie generată de trecutul glorios al Romei. In ea nu se revarsă învățătura revelată, spiritul Bisericii sau învățătura acesteia, cat principiile de etică și morală stoice, uneori părându-ne a-l auzi pe Marcus Aurelius și nu pe un Papă al Bisericii. Cartea sa încearcă imaginarea unui stat funcțional, bazat pe principiile eticii și moralei stoice, subtil ascunsă sub formele scrierilor bisericești. Imaginea este funcțională și practică, neavând subtilitatea Republicii lui Platon.
Grigorie Dialogul administrează o decădere și nu se poate lăsa dus în utopiile Greciei antice. Nici măcar în utopiile bisericii pe care o slujește. Comparându-l cu teologii și sfinții contemporani lui, Grigorie Dialogul pare un impostor în cadrul Bisericii. Cu numele de episcop și Papa al Romei, dar cu acțiunile, inima și mintea unui consul al Imperiului dispărut, un praefectus urbi în a cărui sarcină a căzut nu numai Roma, cat și rămășitele vestice ale Imperiului dispărut.

Cartea este un manual de conducere a statului în care amestecă, cu subtilitate, perceptele moraliste întărite de credința creștină. Într-o societate prăbușită fizic și moral, el realizează imposibilitatea de a re-propune lumii principiile pur etice și morale antice și atunci le îmbracă în haina credinței. Pentru existenta și prosperitatea Statului și a Papalității, Grigorie Dialogul trebuie să facă acest ”melange” care ar putea să îi asigure succesul. Istoria a arătat ca el a avut dreptate și efectele acțiunile acestuia au fost în conformitate cu dorințele lui.
Lecțiile lui de etică și morală sunt atât vechi proverbe, cat și povețe, tâlcuiri și anecdote biblice, ușor de înțeles și enunțate, explicate, dar fără a le cobora în adâncimile teologice sau ale unei filosofii care îi este departe prin (probabil) lipsa ei de aplicabilitate practică imediată. Grigorie Dialogul enunță reguli, le exemplifică, le explică și le impune. Prin aceste metode reformează muzica bisericească, liturghia (acum el o separă de cea de rit Bizantin) și predicile. Fără a exagera, putem afirma că, Marea Schisma a început cu Grigorie Dialogul și nu din motive de credință.
Roma fusese „lumina” care se stinsese și Grigorie a dorit să reaprindă lumina dând un nou mod de guvernare în conformitate cu condițiile istorice ale vremurilor sale. Întreaga sa activitate este „în lume”, pentru lume.
Bun administrator al rămășitelor Imperiului și Romei, abil diplomat și oferind lumii o nouă viziune sofisticată de conducere a popoarelor într-o lume creștinată, Grigorie cel Mare se sprijină însă în efortul său pe Biblie, pe Sfinții Părinți, pe Faptele Apostolilor, pe miracole și moaște, însă nu atât în promovarea credinței creștine, cat în creșterea puterii Statului: fie că s-ar numi Roman sau Papal.


Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe, atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
IBAN RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Eugen Matzota Publishing

Did you like it?
DONATE
THANK YOU!