Iulian.jpg

De Iulian Bazarea

Cuvintele

Cuvintele îmi sunt trecutul

prezentul și viitorul laolaltă.

Cuvintele îmi sunt iubirea,

cuvintele îmi sunt durere,

îmi sunt alături tot mereu

chiar și în tăcere.

Cuvintele se nasc și mor

în mintea mea, în gura mea,

se nasc, rostindu-se

și mor, rostindu-se, tăcând.

Și-n liniște se-aud cuvinte,

se-aud cum mor plângând.

 

 

Tot ce-mi ești

Mi-ești floare și durere,

un cântec în tăcere.

Mi-ești buza tremurândă,

un colț aspru de stâncă.

Mi-ești picurul de sânge,

durerea ce se stinge.

Mi-ești vântul calm de-afară

și luna-n calda seară.

Mi-ești șoapta adierii,

amarul întristării.

Mi-ești clipa trecătoare,

divină iluminare.

Mi-ești un surâs pe buză,

o frunză ce se-amuză.

Mi-ești foaia albă-n scris,

un dulce compromis.

Mi-ești totul în privire,

o mare de iubire.

 

Nu vreau să mă mai întreb

Știu pur și simplu că exist,

că totul e imens.

Mi-ajunge să cadă din mine o lacrimă

și știu

că am pierdut ceva din mine.

Mi-ajunge un strop de ploaie să-mi cadă în palmă

și știu

că norii nu mai sunt ce-au fost.

Mi-ajunge sărutul tău pe a mea gură

și știu…

Nu vreau să mă mai întreb.

 

Umbrele

Umbrele-mi  cerșesc lumina

agățate, atârnate,

plâng și urlă-n nedreptate,

plâng ușor nealinate.

Calcă-n jurul meu târâș,

le ochesc c-un fel de spaimă

și tresar dar nu de teamă

ci de-o oarecare taină.

Văd cum vin tiptil din urmă

sau se pleacă-n a mea față,

vor să bea veninul dulce,

le simt pofta pentru viață.

Luați-o! Nu-mi lăsați nimic!

Deveniți un trup cu toate,

astfel veți simți, voi, poate,

dorul pleoapelor de noapte.

 

Revelație

¬Ai simțit vreodată iarba

cum leneșă te mângâie ,

precum o iubită,

atât de tandru,

atât de fin,

cum tremură lângă tine,

ai simțit?

Și vântul ce-ți vorbeste,

te ia pe după gât

ca un prieten

și îți dezmiardă fruntea

și buzele și părul.

Mirosul uscat l-ai simțit?

De frunze uscate

și moarte,

de iarba uscată

și moartă,

de flori ce nu se vor mai deschide vreodată?

De n-ai simțit nicicând

măcar pământul veșnic

sub talpa ta de om,

atinge-mă o dată pe mine

și-ai să crezi

că și eu sunt pământul

pe care nici nu-l vezi.

 

Și carii și gânduri

Sunt carii acelea care se târăsc prin lemn,

sunt vii precum gândurile mele

și lemnul este mort.

Cariile smulg din tot ce e frumos esența,

mă înnebunesc pe mine,

cel ce le privește distrugerea

ca un întreg castel bântuit de fantome

rele, urâte, blestemate,

ca și cariile, și gândurile mele.

Cariile au spart stele

în întunericul etern,

au spart pe veci cristalul lumii

și inima-mi trecând prin stern.

Toată voința dat-am lor,

în gura lor, a cariilor

să o împartă între ele,

să le dezbine

ca și în mine

un gând de altul .

Și au trecut din inimă spre creier,

de-atunci s-au preschimbat cu totul,

îmbătrânit m-am dat doar lor,

îmi scârțâie când scriu și cotul,

iar gândurile au gândul lor.

 

Cuvinte de seară

Prin sate pierdute

alerg neștiute

pe cărări neumblate

gânduri trecute.

Zbor înspre stele

iubitele mele

în corăbii cu vele,

gânduri rebele.

Zac precum ruine

uitate destine,

surâsuri depline

în gânduri festine.

Stropite cu ceară

cuvinte de seară

umbrite în vară

de gânduri fecioară.

 

Mai știi?

Mai știi cum desenam iubirea ca fluturii în zbor,

când decupam cu degetele norii,

privind cu ochi mijiți înaltul?

Îți amintești cuvintele ce nu s-au mai rostit

căci rost ele n-aveau…

doar sunet și priviri?

Mai știi, tu, clipele pierdute cu clipiri,

cum nu ne săturam privindu-ne

unul pe altul?

Îți amintești atingerile calde

pe vârfurile degetelor tale albe,

purtate ca un vânt suav de vară?

Mai știi pe unde pașii noștri mers-au

neobosiți scriind necontenit povestea noastră

și rar odihna ne-o găseam pe câte-o bancă?

Îți amintești cum serile veneau mult prea devreme

și gândul că plecam ne supăra?

Mai știi acele lungi îmbrățișări când

revedeam iubitul chip?

Eram un tot.

 

Privind timpul

Se-nchide poartă după poartă

cu scârțâieli și scrâșnete de dinți,

rugina sapă atât de adânc,

iar ochii își pierd lumina lor de sfinți.

Ce-ți spune sunetul de coarde

când îl auzi întâia dată și îți pare,

că lumea, universul se comprimă

în clipa care curge spre uitare?

A fost strigat un nume din mulțime,

probabil a fost chiar numele meu,

dar n-am răspuns chemării lumii,

am stat și-am așteptat ca un ateu.

Se mistuie încet dar sigur tot pământul,

curățindu-se de umbre cu un cânt,

doar timpul se-ndură să treacă alene,

privirile-s oarbe, cuvintele-s vânt.

 

Închis

Ai închis în ochii tăi cerul

și minunea de a exista.

M-ai închis și pe mine

în ochii tăi verzi

precum frunza proaspătă

pe care o rup;

ticălosul de mine.

Ai închis tot universul meu în tine.

 

De la pământ la cer

Am luat o batistă

neagră să fur cornul

lunii să secer

cu el în lanuri de sentimente

ce numai noaptea mai apar.

O scară doar mi-ar trebui

ca să ajung la stele,

regina să le-o fur.

Portativele ce vocile

înspre divin le-aruncă

le-am folosit demult

și nu sunt bune:

doar sufletul îmi levita

din trupul ancorat.

Am căutat un Babel turn

spre ceruri

să mă înalțe

dar am găsit

doar mușuroaie,

orașe-mușuroaie

și blocuri-mușuroaie

născute din munții dărâmați.

Am fost urcat cu scripeți

spre vârful lor, vedeam

un cer albastru, tare

și tot nu ajungeam.

Am zis c-o să plantez un nuc,

voi aștepta în el

să urc spre cornul lunii

de la pământ la cer.

Leave a Reply