Vama Veche
> Nopți de Vamă

De Petru Ilieșu

O zi apăsătoare care încheie și mai apăsător sezonul cald, sfertul de an în care nu simți nevoia să ”faci focul în soba” și iți permiți o escapadă care se scurge vertiginos și care se cheamă: concediu. Apoi rememorezi cu nostalgie amestecată cu idiosincrazie socială, fiindcă ceea ce ai văzut, ai auzit și ți-a predispus reacții nu se potrivește cu măruntul ideal despre cum ar trebui lucrurile să fie și să se întâmple. Și ca atare, episodul meu mangaliot a colectat un amalgam din care acum mai întrezăresc câte ceva, tot mai îndepărtat și mai ascuns după o peliculă de subiectivitate care poate chiar măslui realitatea. Și totuși realitatea a produs câteva înțepături pe care nu le pot trece cu vederea.


Drumul cu mașina până la Mangalia și înapoi, secvențele de litoral românesc și cele câteva raiduri în ținutul vecin din Bulgaria, plimbările la ceas de seară prin stațiunile românești apropiate. Imaginile cu plajele ticsite de o lume viermuitoare căreia îi place să se înghesuie și să se hrănească pe nerăsuflate cu hărmălaia muzicilor de tot felul, a strigătelor și a vorbitului care încearcă să acopere vuietul hipnotic al valurilor și apoi șoselele cu șiruri interminabile de mașini care se duc și vin, înlănțuite bară la bară. Claxoane și fețe iritate sau trist resemnate după parbrizuri prăfuite, sfidate de veșnicii și omniprezenții tupeiști cu numere de B și CT care ”fentează” cozile și au o lege a lor oprind și parcând aiurea sau trecând vertiginos printre pietonii care se străduiesc să ajungă de cealaltă parte a străzii. În Eforie Sud faci câteva sute de metri până să dai de o trecere de pietoni, iar în Neptun și în stațiunile ”de interes național” treci aproape orbește, seara, prin lumini stradale vagi sau inexistente și încerci să eviți trăsurile de agrement care în proporție de 90% nu niciun fel de lumină de reper, la concurență cu bicicletele cu patru roți, și ele purtând fantomatic turiști doritori de aventura unui sport extrem, pe bâjbâite și slalom printre grupurile de plimbăreți pe carosabil fiindcă pe trotuare sunt parcate mașini. Între Mangalia și si celelalte stațiuni poți vedea un imens trotuar des fragmentat pentru a permite accesul auto, un trotuar nou și înalt care nu are niciun fel de rampă de acces și pe care îți poți închipui cum ar putea escalada cărucioarele pentru copii, bicicletele sau, mai spectaculos, scaunele cu rotile pentru persoanele cu handicap. Te poți întreba cum se împacă legea accesibilității cu proiectul și execuția trotuarului, cu cine a aprobat lucrarea și cum a fost posibil ca nimeni să nu bage în seama consecințele unor amenajări nesimțite.
Și totuși, unele rezolvări excelente în parcările magazinelor Kaufland și Lidl din Mangalia, cu copertine și luminație perfectă, curățenie și locuri pentru mașinile persoanelor cu handicap excelent marcate și poziționate lângă intrări, la ani distanță de amenajările din parcările acelorași lanțuri de magazine din (spre exemplu) Timișoara.
Venind și plecând pe șoselele care duc acasă, trecând prin autostrăzi care se suspendă, nu se întâlnesc și se sufocă în drumuri supraaglomerate, amintindu-ți că până și Albania are o autostradă care o străbate dintr-un capăt în altul și că ești totuși undeva la periferia Europei ceea ce îți dă un sentiment de inconfort și chiar frustrare, nu fiindcă n-ai putea fi fericit aici, bucurându-te de modelajul generos al peisajelor și în general de întinderile pitorești ale unor locuri rămase încă neinvadate de îndoielnică civilizație, ci pentru că ești martorul unei parcă infinite producții de politicieni emanați din tot felul de partide care îți hărțuiesc existența cu decizionari de operetă, împovărați de propria lor incapacitate de a schimba vizibil și eficient lucrurile.
Și te gândești la cohortele răsfățate de funcționari publici care ticsesc birourile mutând dintr-o parte în alta hârtii tot mai ingenios concepute pentru a motiva consumul de timp și eficiența lor în a soluționa cereri care mucegăiesc în așteptare. Mișcarea de melc a serviciilor care dau ritmul de dezvoltare și funcționalitatea oricăror idei va lăsa și pentru vara anului viitor aceleași simulacre de trotuare pe străduțele înguste dintre hoteluri în stațiuni, ori traversarea României dinspre vest spre litoral (și nu numai) ca o răsuflare întretăiata de sincope și palpitații. Încerc să nu mai îmi amintesc de gunoaiele de pe marginea drumurilor și despre containerele care-și revarsă conținutul puturos în ceea ce ar semnifica zonele verzi, acele fășii de pământ răscolit de roțile automobilelor și care produc un praf bine cunoscut în orice locuință. Sau orice refugiu de pe marginea traseului dintre Sibiu și Pitești, unde, dacă ești tentat să oprești pentru a te odihni o clipă, poți simți răbufnind violent din vegetația pigmentată cu sticle de plastic și tot felul de deșeuri, mirosul greu de fecale dospite.
Am trăit și această experiență în mod repetat dar și mai spectaculos într-o imensă parcare de autostradă (la cca 30 de km de București) unde în vecinătatea benzinăriei, un lanț de foste restaurante și moteluri acum în ruina își etalează betoanele știrbe, câțiva arbori mutilați și colecțiile de gunoaie. Ruine am văzut și în toate stațiunile de pe litoral și nu din cele istorice menționate în ghidurile turistice ori cărțile de școală. Sunt ruine ale istoriei contemporane, mărturii ale afacerilor imobiliare găunoase, preluări (pe mai nimic) din patrimonial statului și schingiuite de ”întreprinzători” clientelă de partid și cărți proaste. Evident însă nu se pot compara cu celebrul carnagiu imobiliar petrecut, de exemplu, la Herculane.
Cu gust amar am revăzut unul dintre cele mai mari și faimoase centre medicale pe care le-a avut România, Spitalul de Ortopedie, Traumatologie şi Recuperare Medicală Eforie Sud, ”unitate medicală de elită” acum cu înfățișare muribundă, așezată într-un imens parc lăsat complet în paragină dar mușcat bucată cu bucată de noi construcții fără nici o legătură cu destinația locului. Îmi amintesc cum odată, complexul medical avea un punct poștal propriu unde puteai cumpăra ziare, reviste, timbre etc., in curtea imensă funcționau ateliere de protezare, clădiri pentru cazarea personalului medical, cantină și săli de mese, bloc operator impecabil, corpuri de clădiri autonome cu diferite destinații utile, unele cu terase largi deschise spre mare și superbe alei străjuite de pini.
Am regăsit însă, la scară mai mică, mirosul particular de pini și aer marin în parcul de la Balcic, un superb orășel bulgăresc, de unde întorcându-mă spre Mangalia am descoperit o mică oază, un loc numit Black Sea Camp Cosmos, cu un ambient și o plajă care îți rămâne la inimă. Nu șezlong lângă șezlong, nu îmbulzeală și hărmălaie, ci un local agreabil deasupra falezei și un bar cu terasă, pe plajă; cu oameni liniștiți vorbind liniștit în bulgară sau română, mulți dintre ei români de te miri unde. Am reușit să ajung de câteva ori acolo, fiind la doar câțiva km de Vama Veche. Un loc unde am simțit că mi s-a scuturat din minte tot lestul corupător al spiritului de observație, m-am putut detașa de imaginile lipicioase ale lucrurilor neplăcute, pe care, de fapt, nu poți să nu le vezi când treci pe lângă ele și te forțează să le iei în considerație cu forța lor răscolitor negativă. Se pare că în orice fel de călătorie, distribuția luminii și a umbrelor trece dincolo de subiectiv. Faci tot posibilul să te scalzi în lumină însă umbrele, cele lăsate peste tine de trăitorii din trecut sau de către contemporanii pe care nu poți să ți-i alegi, îți dau un frison, o senzație de neputință dar și o dorință de a spune și tot spune, ca singura șansă de a risipi o nefastă învăluire. Și dorința profundă de a-ți trăi următoarea vacanță, așa, ca și cum nimic din cele ce o pot umbri nu se pot întâmpla.
Apoi străbătând drumul înapoi, spre casă. Pe aceleași autostrăzi care se suspendă, nu se întâlnesc și se sufocă în drumuri supraaglomerate. Cu radioul deschis, din care curg știri care mai de care mai aducătoare de perplexitate. De parcă te afli la o licitație interminabilă unde tot afli și tot afli cum în țara ta există de fapt două lumi, una din care faci parte și alta, unde un fotbalist are o indemnizație pentru creșterea copilului de 30.000 Euro, unde există caste din care câțiva judecători plătesc chirie pe un apartament de 3 camere în București, între 50 și 100 de lei pe lună, apartament (DE STAT!) pe care apoi îl moștenește soția și mai apoi copiii; unde pensiile speciale urcă la mii de euro pe lună (pentru o persoană) iar un veteran de război, în vârstă de 1003 ani moare cu o pensie de 253 lei; unde pițipoance buzate și siliconate care abia au absolvit o facultate sunt secretari de stat; unde mii de pensionari (de stat) tineri, se reangajează la Stat; unde funcționarii publici din birouri caută nod în papură serviciilor sociale ale ONG-urilor care duc greul sărăciei, suferinței și mizeriei; unde 80% din școli (și chiar unele primării din marile orașe) nu au autorizație de siguranță la incendiu și vor plăti de la 1 octombrie amenzi de până la 50.000 lei (de unde?!); o lume în care n-ai vrea să trăiești dar care se prăbușește peste tine ucigându-ți sufletul și ultimele resurse de entuziasm și te alungă, te împunge să o părăsești (în fel și chip…) întrebându-te malițios dacă merită să te întorci acasă, sau dacă ai cu adevărat un ”acasă” unde merită să-ți urmezi rostul…

Leave a Reply