ALT 52-53De Liviu Negrilă

E clar că Olandezul zburător a mai rămas doar în sălile de concert, ca și acea tradiție de pe meleagurile noastre, o ușoară invidie față de viața de marinar. Poate că, pe undeva, acest lucru era valabil pe vremea comunismului, când românul era iobag, legat de glie, și nu avea vreo speranță de-a vedea vreodată alte țări.

Sunt marinarii niște oameni norocoși? Câți, în afara celor ce practică aceasta meserie știu adevărul despre marinari?

Despre marinari se vorbește doar atunci când se întâmplă ceva rău cu ei: când sunt luați ostatici de pirații din Somalia, când sunt implicați în naufragii, când sunt uitați de așa-numiții “armatori” prin cine știe ce porturi, sau, la fel de rău, când se petrec accidente de muncă.

Marinăria este o meserie ca oricare alta, dar navigatorii sunt norocoși, pentru că nu oricine se poate trezi în fiecare dimineață în mijlocul oceanului. Ne petrecem mult prea puțin timp alături de familie și mai mult între oameni de religii mentalități și credințe diferite. Ne certăm, ne împăcăm, legăm prietenii și avem același țel comun, ca Ulise, să ne întoarcem acasă!

Când am plecat prima dată pe mare, eram ca un copil care primește jucăria mult dorită. Euforia a dispărut repede, când am realizat ca voi sta atâtea luni într-o cabina mică, pe un vapor unde muncești absolut în fiecare zi și unde fiecare este pentru el.

De ce-am ales meseria asta? La 20 de ani, aș fi răspuns că de mic am fost atras de vapoare. Acum o fac că sunt silit de viața grea. Atunci aș fi spus că poți vedea atâtea locuri frumoase, dar am realizat că lumea o vezi doar în timpul liber iar porturile se rezumă la niște macarale și o mulțime de containere, de obicei undeva departe de oraș. Se mai întâmplă să prinzi porturi unde se stă mai mult, unde se lucrează încet, în Africa, dar să ieși in oraș asta da aventură!

Am întâlnit fel și fel de oameni, am realizat că pe vapor dreptatea nu există, oricâte drepturi ai avea, că trebuie să fii parșiv. Cu toate acestea, se leagă prietenii pe care nu le poți avea la un birou.

ALT 54-55

Înainte de 1989, România a avut cea mai mare flotă din estul Europei, dar acum marinarii sunt niște mercenari. Ne ducem unde se plătește mai bine, ne trezim pe nave germane sau grecești, cu pavilion de Liberia, Vanuatu, Antigua, înconjurați de ruși, ucraineni, polonezi si filipinezi.

După mai multe luni pe mare, ajungem acasă la familie, dar suntem asemenea unui călător în timp. Pierdem atâtea clipe importante, pierdem zile de naștere, pierdem ziua în care ne vine pe lume copilul sau ziua în care face primii pași sau spune primele cuvinte, pierdem ultimele clipe ale celor dragi ce ne părăsesc. Apoi, deodată, realizăm că banii sunt pe terminate și trebuie să plecăm din nou…

Anii petrecuți pe mare, cu multe ore de muncă, câteodată peste 12 ore, ani de dormit și de mâncat haotic și pe apucate, cu furtuni, cu schimbări bruște și extreme de temperatură, lasă urme… Stai într-un loc care vibrează și se mișcă mereu, schimbi fusul orar uneori chiar și zilnic, unde, dacă reușești să scapi de accidente grave, sigur apar firele albe prea devreme.

Banii pe care-i faci îi dai înapoi plătind altfel, cu viața ta care se scurge, cu sănătatea sau cu fericirea ta.

Merită, oare?

 

Leave a Reply