De Eugen Matzota

Ion privi roată în jur, cu grijă, să nu supere pe nimeni, deși toți erau acum în vorbă, că mai era puțin și venea trenul, se și auzea șuierând, pe undeva, pe dincolo de pădure, nu era semn să i se arate.

Ieși afară la soare, pășind cu grijă în urma lor, cu toții porniseră în întâmpinarea trenului, care le făcea semn din roți că acuși vine, clănțănind sacadat, chiar aici, la cotitură, unde se uneau șinele.

Nimeni nu-l mai băga în seamă, oricum nimeni nu-l băga în seamă, niciodată, așa că putu liniștit să se uite după vreun semn, ceva, să știe ce are de făcut, că-i spusese Părintele, uite-te bine, că Dumnezeu ne arată calea mereu, numai s-o putem noi vedea.
Cucoanele se agitau, tot potrivindu-și de zor pălărioarele, de parcă ar fi venit aici ca să le tragă în poză, primarul trăgea din pipă, vrând să pară serios, dar serios de tot, uite, cam cum arătă bătrânelul acela pictat la intrarea în Primărie, unul dintre marii boieri ai satului, doar mustățile nu-i erau prea fioroase, în rest, era tocmai bun de atârnat în cui!
Învățătorul, mai într-o parte, să nu supere cucoanele, poate că nici nu apucase să se spele prea bine, că tare se mai ferea să se apropie de ele, cu gâtul lungit spre stânga, era cel mai agitat, că avea de gând să intre în politică, se săturase de sărăcie și de principii, și mergea azi la prima vedere cu mai marele, pe care-l știa doar din auzite și de prin ziare.
Ei, învățător, asta da, mult i-ar mai fi plăcut lui Ion să se facă, dar nu putuse termina școala, ai lui plecaseră mult prea devreme. I-ar fi plăcut să facă oameni, să-i modeleze, ca un olar care face minunății din pământul umed și cleios, dar n-a fost să fie așa.
Ion privi și el acolo unde toată lumea se uita, dar nu ca să intre în politică, avea el politica lui, ci ca să fie atent la semne. Simțea că nu degeaba îl mânase drumul încoace, uite, deja se zărea venind o mașinărie mare, cum văzuse de atâtea ori Ion la câmp, la treierat, într-un imens vălătuc de fum, ca o păpădie de fată, ei, să fie, chiar ai fi zis că aduce cu fata aceea pe care plecase demult, pe care n-o mai văzuse nimeni de-atunci, nici pe aici și nici pe acolo.
Ar mai fi gândit multe el, Ion, că tare-i mai plăcea să le întoarcă pe toate părțile, dar nu era acum timpul potrivit, toată lumea se ferea din calea mașinăriei, și el la fel ca ea. Bufnind a supărare că fusese oprit din drumul lui, trenul poposise la prima dintre linii, care și strălucea mai abitir, să le fie și cucoanelor mai ușor la urcare.
Câțiva călători, prea puțin încântați de prea desele opriri ale trenului, că se vedea pe chipurile lor nădușite, se uitau spre Ion cu oarecare mirare, ce caută el acolo, el nu e un călător, așa i se păru și așa și era, nu era el un călător, doar cu gândul ce mai umbla el peste tot pe unde știa că locuiesc oameni.
Dar, iată și un chip mai luminos, o cucoană ales îmbrăcată, după socoteala lui Ion, care vorbea cu cineva dinăuntru, arătându-i cine știe ce minunății vedea ea în gara aceea pierdută, râdea, îi explica dând din mâini și iar râzând toate cele ce i se păreau a fi din cale afară de hazlii. Trebuie că e cu domnul ei, ba nu, cu vreun copil, că prea îi explică toate, gândi Ion, când cucoana se aplecă înăuntru și apăru la loc cu un fel de pisică, așa, mai umflată, ba nu, era o pocitanie de cățel, că altfel cum să-i spui.
Ei, asta-i, ca să vezi ce minunății mai sunt pe lumea asta, gândi cu înțelepciune Ion și vru să se întoarcă, văzuse prea multe pentru o singură zi când, deodată, ceva îi spuse că nu, nu era totul gata, nu era totul lămurit, mai privi o dată spre tren, spre cucoana care, acum era clar, spre el arăta, de el povestea, și înțelese unde mai văzuse sclipirile acelea jucăușe din ochii cucoanei.
Da, fără îndoială, era chiar ea, era Dumneaei, la fel de tânără ca atunci, nici-un an în plus peste ea nu trecuse, acolo o văzuse, acolo o vedea în fiecare zi, unde altundeva decât acolo, jos, în poza aceea de la intrarea spre biserică. Se tot agita la geam cu ființa ceea mică într-o mână și, cu ochii tot la Ion, părea a-i spune chiar lui ceva, era prea multă gălăgie și agitație în gara aia mică, aburii umpleau totul cu formele lor nălucitoare.
– E pentru el, îi strigă ea și aruncă ceva lângă vagon, văzând că Ion stă ca împietrit și nu știe ce să facă. Era o hârtie sau, poate, o batistă, dar până să înțeleagă el ceva, trenul porni încet, oricum peronul se golise, cei care aveau a pleca își căutau deja locurile prin vagoane, ceilalți se grăbiseră spre sat.
Trenul se urnea greu din loc, încet, cu grijă, de parcă se temea să nu se destrame, dar Ion nu se putea mișca, nici nu voia să plece nicăieri, la urma urmei, știa că nimeni nu se mai întoarce niciodată în același loc, așa doar i se pare, totul se schimbă.
Stătu puțin cu capul în pământ, cu ochii întorși către sine, nu, nu acesta era drumul lui, încă nu sosise clipa, mai avea atâtea de făcut, nici el nu știa ce, prea multe nu făcea el, ba chiar puteai spune, mai nimic, și, totuși…
Când își ridică privirea, doar ultimul vagon se mai vedea sărind peste traverse, șinele străluceau și mai voioase acum, eliberate de greutatea trenului, dar și de agitația oamenilor, se întoarse și privi în spate, spre drumul colbuit, unde orătăniile își vedeau de ale lor. Era mai bine aici, era mai bine acum, liniște, timpul nu se mai grăbea.

 

Peronul se golise repede, spectacolul părea a se fi terminat și cei care doar veniseră până aici dispăruseră deja, și Ion putu să se aplece fără să-l vadă nimeni și puse hârtia împăturită bine în buzunar, să vadă mai târziu, în liniște, ce semn primise.

Fragment de roman

Leave a Reply