21767435_1328624523915563_1742313707_n.jpg

De Daniel Dăian

FRAGMENT DIN ROMANUL ÎN CURS DE APARIȚIE

Despre Daniel Dăian nu e greu a scrie, ci foarte, foarte greu, căci nu-i deloc ușor să-ncerci s-alegi cuvinte care să sune măcar pe-aproape cum sună ceea ce poate el scrie:
”Eu sunt cuvântul lichid pe care ana îl folosește în fiecare zi după caniculă
să ude florile”
Da, așa și este, pentru că mereu, în fiecare zi, de fapt, poetul ne copleșește cu ”o samă de cuvinte” bine drămuite, ciudat alese, dar care sun-atât de bine, și printre care se prelinge sufletul său atât de generos, încât ne-ar putea umple zilele de ceea ce noi numim banal fericire…
Așa că nu-mi rămâne decât să vă poftesc să pășiți cu sfială prin sufletul lui Daniel Dăian…

Eugen Matzota

Mi-e teamă să nu mi se împotmolească toate roțile aici. În trei ore se lasă întunericul și nu am nici semnal la telefon. Probabil mă voi îneca în mocirlă. Doamne ferește! Ce gânduri prosteşti îmi mai trec prin minte. Chibzuința propriei mele inteligențe nu are niciun punct rezonabil.
Limitele sunt doar măsuri derizorii ale propriei rațiuni. Adevărul tandru al unei biciuiri a fost demonstrat, nu ca pedeapsă a unui abuz asupra ființei, ci asupra abilităților ei de a distinge falsul de real. În materie de statistici suntem asaltați până la refuz de recomandări strecurate până în subconștient, prin metodele subliminale generate din nevoia noastră de a fi dependenți. Nu contează sursa dependenței, ci transformarea ei în eveniment de lungă durată. Un poet este un astfel de dependent. Dependența de propriul sine este o formă de narcisism al extremului. Când nici eul lăuntric, nici cel exterior, nu se mai sesizează ca aparținând aceleiași forme, reclamele insistente și de prost gust sunt singurele aberații care, fără să vrei, îți rămân imprimate pe retină, uneori chiar și ani întregi. Ori, această revoluție a dezgustului, nu are decât un singur scop – transformarea istoriei unei sume într-o mulțime a nimicului extrem, iar vidul nu este o soluție să-nveți să-ți ții mult timp respirația.

Poetul este într-adevăr un drog al omului trăitor de zilnic și banal, nu doar pentru ingeniozitatea de a transforma propozițiile în imagini ale unor alte imagini, ci prin faptul că fereastra spre vehementul nu știu sau nu vreau nu se mai poate închide niciodată. Poetul este un labirint al ferestrelor deschise spre el însuși, iar o incursiune printr-un paradox nu cred că ar putea să se sfârșească într-un mod civilizat. Este ca și cum ai afirma că relativul este doar un cuvânt și nu o posibilitate, precum gropile din mijlocul acestui drum. Au de partea lor certitudinea adâncimii, dar nu și acuitatea vizuală a celui care este nevoit să le parcurgă. Prin urmare, realizezi că sunt, de vreme ce le poți vedea ești conștient că pelicula de apă care le acoperă le transformă în veritabile capacane pentru înaintarea ta, și cu toate astea, nu te poți opri din umblat. Este și mersul înainte o dependență. E poezia de care toată lumea mă acuză c-am transformat-o într-un fel de minijupă ce e purtată obscen și la prima vedere, spre deliciul bătrânilor perverși din spatele cuvântului, poate… Da, sunt un poet care contestă sacrificiul pentru ceva. Nu există pentru ceva sau altceva. În esența lui, orice rațional alege să fie animalul social perfect pentru o grădină zoologică cu scaune, mese, autobuze, școli și blocuri turn, plus mersul în cerc ce alimentează ferocitatea, desigur. Și, da, este oarecum noapte în economia vieții mele domestice, pentru că toate lucrurile care mă înconjoară au decis, cu mult timp în urmă, că a fi pașnic cu un păpușar al literelor, este o mare pierdere de timp. Eu nu am granițele stabile în toate cele patru emisfere ale unui context cardinal. Sunt noapte și zi în același timp, deși noaptea mă sfătuiesc cel mai bine cu mine însumi. Singurele date găsite în jurnalul de bord au fost trei sute (300) de urlete masive, urmate, aproape imediat, de un mare bum. Acum nu știm exact, dacă decibelii din căști presupun cu acuratețe existența unei explozii la bord sau este gluma nesătul de macabră a vreunui haker. Putem presupune că cineva cu intenții ostile a apăsat pe butonul stop. La un moment dat, omul în halat alb se va opri din citit declarația și va privi în stânga și-n dreapta lui, desigur, cu stupoare.
— Ce naiba e asta?
— Un nebun, domnule doctor!
— Și ce caută în declarația asta? Aici nu este loc pentru hipopotamismele unui deraiat de la liniar, domnilor! Aici avem de-a face cu toată imaginația unui poet.
— Un ce?
— Cum, un ce? Un poet. Specie din secolul douăzeci și unu (21), eradicată din cauza dependenței lor de propria lor imaginație. Ăștia erau împotriva socialismului nostru tribal de clasă și uzine și din cauza asta au fost vânați ca șoarecii. Unul după altul, în grup, pe sub ziduri sau prin ferestre.
— Aha, deci erau redutabili!
— Erau doar dependenți de tinerețea lor care murea, iar sloganul lor oficial era și mai sinistru. După ce se termină, dacă se termină ceea ce ar fi trebuit să fie dus până la capăt deja, toate necunoscutele noastre se vor alinia la zid și vor spune: împușcați-ne! Și prin găurile făurite de gloanțele voastre oarbe, lăsați, domnule, să intre lumina. Și, cine știe, poate înțelegeți și voi sufletul de poet.
— Bun, și care este legătura, domnule doctor? Poetul cu nebunul și declarația. Noi am fost aduși aici să jurăm falsul adevăr pentru tragedia întâmplată ieri. Doctorul se uită la ei cu o privire rece, aproape tăioasă, apoi continuă imperturbabil:
Tovarăși și camarazi, cuvintele rostite de un alt mare patriot și confrate, francezul Goethe, vi le transmit și vouă. Trebuie să le urmați cu sfințenie după această dezbatere. Acestea sunt: mens sana în corpore sano sau mergeți sănătoși la casele voastre!
Aplauzele au umplut sala până la refuz. Oamenii s-au ridicat în picioare, uralele auzindu-se din toate părțile în onoarea doctorului care, încă o dată, le demonstrase ce poate face o educație socialistă, fără imaginație, dintr-un om simplu din spatele blocului. Este o atitudine, o corecție a imaginației care acuză cuvântul, îl torturează până când cedează și se afiliază noii puteri ai cetățenilor, devenind un viciu funcțional. Socialismul este o petrecere care se lăfăie pofticioasă într-o deriziune complexă, care emite sentințe și condamnări previzibile combinând într-o formă magistrală disprețul feroce cu circul. Scuipatul din subterane este adus la suprafață cu o altă titulatură – cea a deplinei egalități între oameni. Numai răsuflând dejecții, cu seriozitate poți ajunge un bun socialist și un tovarăș de nădejde pe umerii căruia patria se poate sprijini, ba chiar și pământul se poate sprijini cu rotațiile lui. Un bun camarad știe întotdeauna, că un anonim genial este un egal condamnat la moarte. Orice născut genial trebuie să împartă celorlalți cetățeni o doză lipsită de bălăcăreală, specifică unui intelectual cu nasul pe sus, din construcția lui genetică. Într-o societate socialistă, totul se împarte în mod egal. În felul acesta, orice urmă de prostie crasă din trecut este eliminată în prezent și predată ca materie de învățământ într-un viitor puțin probabil. Cu toate acestea, un bun socialist trebuie să cunoască faptul că orice atac îl păzește de șobolanul intelectual, dornic să se hrănească din pâinea lui muncită cu trudă. Motivația celor mulți înseamnă extincția celor puțin mai sus decât trista realitate a numărului. Un bun socialist știe întotdeauna să se îndeletnicească cu lucrurile care aduc cinste patriei lui. Să fie un bun gospodar, bun cetățean și să facă să existe acel echilibrul perfect între moralitate și imoralitate, să aibă urechile ascuțite și gura bogată în înflorituri. Numai dacă sapi inginerește groapa altuia, nu cazi tu însuți în ea. Un bun socialist își cumpără doar centrală pe cărți, adică se încălzește cu mizeriile intelectuale scrise de alții despre nimic. De aici se poate observa umanitatea de care dă dovadă socialistul. Arde răul ca să se-ncălzească. Pentru un veritabil cetățean al patriei, adorația trebuie să fie manifestată la rang de mare onoare, pentru că reflectă un simbol fără eschive relativizante ale apartenenței la o culpă liberalizată, până când devine artă a regimului căruia îi datorează nașterea, adolescența, maturitatea și moartea prin aruncare la coș după o slujbă magistrală ținută prin portavoce de un sobor ales de tovarăși responsabili cu propaganda.
Doctorul împărțea zâmbete false și cu toate acestea, cordiale în toate părțile, apoi după un timp, sătul de aplauzele-viitură care păreau să nu se mai sfârșească niciodată, ridica pumnul drept de proletar și sala tăcea dintr-o dată.
La un moment dat, un alt tovarăș, îmbrăcat într-o salopetă albastră de muncitor, cu numele de angajat, doar pe hârtie, la o uzină inventată cu siguranţă tot în același loc, se aplecă spre urechea clăpăugă a Doctorului și-i șopti scuzele lui, pentru faptul că obligase prin amenințări de tăieri salariale, pe oamenii care n-ar fi aplaudat până la pumnul doctorului ridicat la nervi și că recunoscător fiind pentru efortul lor, le-ar fi promis că vor cunoaște și furia proletară a celor de sus, cărora le datorează cocioabele pline de igrasie, țevi sparte cu forța și frigiderele sprijinite în alb, goale, în fiecare zi de luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă și duminică.
Doctorul îl asigurase pe muncitorul în salopetă albastră, că după adunare avea să vadă el, ce bonusuri ar fi primit de la băieții cu dacii negre, apoi zâmbind frumos, se-ntorsese către adunare, începându-și discursul.
— Dragi tovarăși și pretini! Astăzi este o zi memorabilă pentru că este astăzi și din cauza asta, voi nu munciți niciunul, pentru că sunteți aduși aici nemâncați și cu forța, iar producția se duce de râpă, dar nu disperați, tovarăși. Planul cincinal al marelui împușcat, erou responsabil direct și indirect de bunăstarea națiunii noastre, a prevestit o mie de ani (1.000) de prosperitate, cu sau fără voia voastră de pungași, puși pe săpat bunul mers al nimicului spre nimic. Tovarăși, ne-am adunat, aici, să ridicăm la pătrat exigența relativului punct pe i de tipar, pentru unii care cred că ridicând litera la o valoare mai mare decât pita, chiar rezolvă ceva.
Privirea lui aspră mătura sala de toți ochii, care la rândul lor supravegheau vehement podeaua de ciment ordinar a halei unde se ținea adunarea. De ce? Pentru că din când în când, pentru a putea supravieţui, orice regim bine pus pe roți trebuie să-și evacueze idealurile la groapa de gunoi a istoriei și să-și construiască altele, pe baze determinate, exigente și severe. Numai așa, printr-un sacrificiu sinucigaș în masă, poate supraviețui entitatea statală a unui popor. Din acest motiv, vom interzice definitiv și irevocabil studierea tuturor poeților în creșe cu program prelungit, grădinițe, clase medii, mari și mici. De astăzi înainte suntem în deplinătatea falcultăților noastre mentale un stat complet socialist. Fiecare cetățean este egal cu zero, dar și cu fereastra, treapta pe care el are impresia că urcă, piatra aruncată de vecinul său, ograda rechiziționată de stat a vecinului și câinele pus, deasemenea, prin lege, să aștepte o veșnicie în lanț. Pentru că, tovarăși, prostia este precum conjunctivita. Dacă o tratezi cu antibioticele burghezilor, ajungi dependent de bine. Nu! O conjunctivită o tratezi cu ceai de mușețel, până nu mai vezi nimic şi în acel moment, realitatea devine pentru toți, mult mai ușor de încropit. Un tovarăș de nădejde trebuie să fie orb, mut și surd. Numai așa un regim poate ajunge la maturitate, dacă este înconjurat, susținut până la epuizare de proști. Pentru că, tovarăși, tot de astăzi, vă anunț cu tovărășească mândrie, că marele nostru lider a decretat ca din PROSTIA lui, energica noastră industrie a chimicalelor comestibile, să creeze un ser care să fie administrat, în mod egal, în fiecare zi, populației!
De-abia ce-a apucat Doctorul să pună semnul exclamării la sfârșitul frazei, c-au și-nceput uralele, osanalele, au început să zboare rotund șepcile și aplauzele tuturor celor prezenți acolo, aproape au provocat un cutremur de amplitudine mediocră asupra infrastructurii halei, unde, desigur, se ținea, foarte aproape, o altă mare adunare, având ca personaje diverse naționalități.
Din nou, Doctorul a ridicat pumnul deasupra adunării și tăcerea a fost mai mult decât imediată. Vizibil mulțumit de puterea lui asupra maselor, Doctorul și-a continuat discursul.
— Tovarăși, numai dacă absolutizăm prostia, putem anihila de la rădăcină răul declarat al tsunamiului capitalist care încă bâjbâie pe întuneric, deși, noi toți îi invităm să ardă de vii. Prin urmare, luați, dar din dar, raiul acesta roșu, pentru că sângele a curs, întotdeauna, prin brațele prea- iubitului nostru conducător. El a vindecat rănile, el a desființat Dumnezeul până a devenit și acesta un om obișnuit care a cerut un loc de muncă socialist, iar marele conducător cu toată bunătatea lui, l-a angajat pe Dumnezeul capitalist la fabrica de tractoare. El a transformat catedralele în case de oaspeți și hoteluri de trei stele, le-a mutat pe malul mării, ba chiar le-a așezat unele peste celelalte, până când nu a mai rămas nimic şi la sfârșit de tot, când s-au terminat toate, preafericitul conducător a anunțat că statul nostru socialist a ajuns în spațiu, doar cu o gură de aer și câteva cărămizi. Tovarăși, voi nu aveți nevoie să vă mai dați jos șepcile albastre. Sunteți bravi camarazi ai marelui conducător care vă iubește pe fiecare în parte, până vă epuizați și muriți sub asediul muncii socialiste. Statul socialist este singurul care vă asigură un loc de veci, vouă și copiilor voștri, GRATIS, chiar de la naștere. Tovarăși, camarazi de persecuții și pretini, vă anunț cu bucurie începutul celor șapte zile negre, fiecare zi însumând noi forme de declinare contextuală a realității virtuale în care, voi, tovarăși, urmează să supraviețuiți propriei voastre reflexii.
Prin urmare, săptămâna se va desființa de sub titulatura ei încetățenită de atâtea sute de mii de ani. Prima zi a noii forme de subjugare se va intitula Iritarea Calificată. Ziua începe de la răsăritul soarelui și presupune îndeplinirea unor anumite sarcini, articulate prin definiție. Dincolo de lecturile binevoitoare citite din vârful fiecărui bloc turn prin difuzoarele marelui conducător, referitoare la gimnastica trupului în locul minții, vă veți porționa viața în invidii și asedii concentrate asupra speculațiilor intelectuale. Autoritatea capricioasă va lua locul tuturor dimensiunilor gestionate de partizanii rebeli, îndreptate într-un fel sau altul, împotriva regimului – care vă iubește cu brațele deschise – și închisori de maximă toleranță. Nu este permisă nicio formă de pauză. Ziua va epuiza orice manifestare a spațiului intimității. Destinul tuturor celor paisprezece (14) ore se va orienta, exlusiv în jurul valorii zdrobitoare de imprevizibil, prevăzut, de altfel, concret, în ghidul muncitorului calificat, enunțat, de asemenea, de cel mai iubit om al patriei, mai exact, marele nostru conducător. O alarmă antiaeriană va anunța sfârșitul zilei, urmată de o cină romantică pe întuneric. Tovarășii surprinși pe străzi după alarmă, vor fi trimiși la reeducare fără somație și cel mai probabil, vor fi executați ca trădători. Un bun socialist trebuie să fie supus până în măduva oaselor, tuturor notelor de subsol care îi alcătuiesc destinul luminos.

Ziua Acuplării este cea de a doua zi. În această zi orgoliul autonomiei este interzis prin lege. Orice componentă feminină din viața socialistului patriot este oferită comunului, nu doar ca prima noctes într-un model suburban, ci ca jerfă înaintea prost gustului de orice fel. Binele unuia trebuie împărtășit comunității, urmând criteriile cotangente ale generozității echilaterale. Un abuz al vulnerabilului de către orice doritor, se va produce sub ochiul atent, cald și iubitor al marelui conducător. Nicio mândrie nu va fi lezată în această apropiere impusă și absorbantă, unde depărtarea inaccesibilă, până acum, este desființată prin lege. Ziua Acuplării începe de la bună-dimineața și se sfârșește la capătul străzii. În felul acesta, regimul luminos asigură că specia noastră, în continuă transformare, este virtuos dusă mai departe.

Ziua Tandrei Severități devine cea de-a treia zi. Amestecul tuturor derivatelor care însoțesc sinceritatea socialistului înaintea cozilor la pâine, trebuie să demonstreze abilitatea declarată a răbdării la promovarea nimicului, pentru că un nimic original presupune titulatura stindard sub care socialistul alterizează familia, tocmai pentru a da prilej unui viitor de rupturi și părăsiri cronologice care au la bază o formă de manufactură care purta până mai acum câțiva ani, denumirea de destin. Un bun socialist în această zi își reclamă prietenii sau familia, dacă aşa consideră că gestul său este justificat. Chiar și nejustificat, poate recurge la acest gest, deoarece regimul nostru luminos se îndură de sinceritatea lui, probată sub tortura organelor de securitate ale statului și îl recompensează cu câteva firimituri de pâine în plus față de ceilalți ignoranți. Marele nostru conducător nu lasă pe nimeni nevătămat în urma lui. Legea intimității a fost desființată odată cu arderea prin consemn a câtorva oponenți ai regimului nostru luminos, care și-au permis să se înfrățească împreună cu marele întunecit și să-l invite la dans. Atunci, regimul nostru luminos, v-a mulțumit pentru solidaritatea de care ați dat dovadă în momentul în care trotuarele urlau de durere sub greutatea pașilor voștri. Acești eroi ai unei nopți de schimb, au fost, deja, recompensați pentru actele lor populare, prin diverse instituții fără ferestre și cu salar minim pe economie. Tovarăși și tovarășe, statul nou și luminos vă mulțumește din plin pentru altruismul vostru dăruit moca. Iradierea rigorii masculine, cuantifică geometria dictată a unui feminin, care sute de ani a militat pentru un echilibru care nu a fost niciodată mai mult decât o utopică încercare de pacificizare a două linii, obligatoriu paralele. Ziua Tandrei Severități trebuie să scoată în evidență atitudinea civică a cetățeanului iubitor de bocanc, purtat deasupra capului cu aplomb și mândrie camaraderească. Desigur, pentru dăruire excesivă, mamele, soțiile și prietenele tovarășilor noștri bravi, din Ziua Acuplării găsite vinovate de încălcare masivă a bunei conduite pe care un gen feminin este nevoit să-l îndeplinească cu toată dăruirea, vis-à-vis de starea perpetuuă de fericire lucie a tovarășului soț, tată, frate, amant sau iubit prieten, vor fi luate în custodia organelor de represiune ale statului și condamnate la ani lungi de privare de ziua a doua, precum și decăderea din toate drepturile cuvenite oricărui cetățean responsabil. Din generozitate, Ziua Tandrei Severități este cea mai importantă zi din viața cetățeanului de rând și chiar și de sub rând, pentru că implică o multitudine de responsabilități morale, care au obligația de a converti deplin dinamismul armoniei propriei sale coerențe, înaintea raiului statal, responsabil de fericirea tuturor, inclusiv a statuilor.

Ziua Ordinii Negociabile este cea de-a patra zi a noului calendar inițiat din dispoziția marelui și iubitului nostru conducător. Toate cazurile nesistematizabile care oscilează, aproape periculos, între clasabil și inclasabil, în această zi, sunt aduse înaintea forurilor superioare de ordine, dezordine și judecată precară. Prin urmare, toți tovarășii, responsabili de propriile lor acțiuni sunt obligați prin lege să- și deconspire membrii familiei, colegii și prietenii care au un plus sau un minus împotriva regimului. Deznodământul trebuie să fie eliberat în aer. Semantica bunului simț este abandonată în astfel de momente, când securitatea statului este grav încercată de unii tovarăși prescriși să construiască noduri în ordinea atotcuprinzătoare a unei metafore.
Pe scurt, fiecare dintre voi trebuie să raporteze regimului, calitatea și contra-calitatea opțiunilor personale ale celorlalți. Incertitudinea trebuie să plutească în aerul respirat din această zi.

Ziua Marionetei este cea de-a cincea zi. Ziua în care falsitatea este ridicată la superlativ. Ziua când toate manifestările oamenilor trebuie să fie apropiate și consacrate instituției care cercetează nebunia, ca mod de viață, iar pentru asta, în toată măreția termenului, organul de partid o să construiască lăcașe de cult pentru nebunii lipsiți de duh și oameni fără personalitate. În această preafericită și minunată zi, toată lumea are dreptul să nu însemne nimic.

Ziua Chipurilor Plenare instaurează a șasea zi de teroare. Este momentul când toate idealurile sunt adunate în piața publică și arse. Chiar și gurile spurcate ale chiaburilor devin combustibilul rugului. Acum și aici, emotivii sunt aduși și educați să alunece în arbitrar, prin exerciții zilnice de privit în gol, pentru că adevărata cauză a nimicului sunt cei care respiră printr-o pereche de plămâni și execută acțiunea umblatului ajutați de o pereche de picioare. Dialogul este dăruit tuturor. Oricum, nimeni nu știe la ce foloseşte. Fanatismul oricărui idealist găsit la colț de stradă este somat să abdice în favoarea valorilor consacrate ale prostiei autentice. Orice refuz se pedepsește cu o condamnare categoricӑ, la coeziunea cu un glonț. Și cum un glonț costă aproape patru (4) lei, împușcatul în tâmplă se va realiza cu târnăcopul. Recursul perpetuu al subînțelesului nu o să cunoască niciodată exigența spiritului analitic. Omul din acest viitor are voie să nu însemne nimic. Urmărirea procesului filogenic al noii rase de proști este realizat printr- o suită de teste care constrâng și stratifică noul individ apărut.

Ziua Marii Tolăneli reprezintă ultima zi de subsol a săptămânii, când nu mai există nici punți, nici salvări, nici servicii de urgență, nici program la televizor. Toți indivizii, indiferent de locație, sunt obligați să se-ntindă, să închidă ochii și să-și ascundă exactitatea în inexactitate. Marea asumare a lucidității sau exercițiul deformării, după agila mușcătură a oricărui discurs steril, bazat sau nu pe logica gândului frumos în contact cu solul, orice hărțuitor penetrant, dornic să inunde trupurile celor tolăniți cu afronturi ideologice sau mai binevoitor, ca de obicei, să amendeze cu ironiile lui condiția suprasaturată de duh volatil a celor așezați la vedere în carne și oase, va fi pe loc dezmembrat de rațiunea și afecțiunea lui complice și transformat în adăpost pentru cei cu conștiințele pierdute. Întotdeauna cei mulți și proști vor avea nevoie de piese de schimb. În rest, numai de bine celor care au descoperit, că din halucinațiile lor își pot construi o identitate reală. Lumea, în esența ei, este o portocală. Nu are echilibrul curbelor și chiar dacă se manifestă, totuși, într-o culoare benevolă, nu știi, niciodată, dacă este sau nu coaptă. Semințele fructului nu cresc până devin gust. Aici este, de fapt, dilema lumilor capturate în lumi. Orice nefiresc devine firesc după o lungă perioadă de timp. Orice început are un început, nu-i așa? Un moment intact, de unde totul devine contextul a ceva. Nu să existe. Momentele încep să respire în plan palpabil, abia după ce devin conștiente că sunt un fel de prezent al lor. Fiecare lucru are tendința de a-și ctitori prezentul cel mai oportun. Viața unui lucru viu este o sumă de momente, mai mult sau mai puțin dramatice, exprimate sau neexprimate. Dacă ai înțelege, ce romantic ar dezmembra adevărul într-o credință, nu mi-ai mai spune niciodată pe nume. Aș rămâne doar cunoștiința ta probabilă. Un bărbat-stare și nu un bărbat- carne. Nu ai mai putea să hărțuiești isteria care amenință calitatea mea de încruntat, nici stupefiantul nu ar mai evolua fără prejudecăți. Ce am deveni amândoi, atunci? Doi împătimiți ai unei mahalale de chiote. Am putea să ne aliniem toate performanțele pe o hârtie și tot nu ne-ar vedea nimeni, cât de multe sau cât de puține am făcut. Crede-mă, știu ce spun, chiar și atunci când cel care îți vorbește este doar un chip fără contur, fără ecou, fără stoicism. Tupeul imposturii prin vocație are traseul lui obligat la inerențele propriei dictaturi de netrebnicie. Aici nu se subscrie concretul. Vrei nu vrei, suntem amândoi vânători de consecințe. Ne creăm și recreăm la nesfârșit ospitalitatea propriilor aranjamente, pentru că așa ne-am obișnuit după ce am conștientizat prezentul și am aprobat, că realitatea lui este suficient de probabilă să evolueze. Platitudinea nu se poate vindeca sau bate în cuie. Din propria lor indiferență, au dispărut dinozaurii. Acesta este cel mai pertinent argument posibil, restul sunt doar legende cu meteoriți și războaie extragalactice, în cel mai rău caz, de teorii ale conspirației. Seducția, abundent ilustrată a ochilor tăi, de a stăpâni lumea din lumea ta, are acele subtile continuități între mit și literar, dar este fals să crezi că poți manipula realul oricui dintr-un singur zâmbet, închistat cu forța în mecanica unei iubiri camuflate în tot felul de pseudonime. Eu sunt un loc al surprizelor, în timp ce tu ești un lagăr de concentrare al întrebărilor fără răspuns. Femeia este iadul bărbatului, identitatea care tatonează conștientul cu inconștient, femininul care îndulcește, dacă vrei, indulgența morții. Punerea în scenă a obiectivității a fost întotdeauna atuul tău cel mai feroce, aranjat pe capitole atent maturizate, să valorifice sexualitatea, cultivată excesiv în lectura palpitantă a coapselor tale. O femeie se naște deja trăită. Un bărbat este pregătit pentru moarte. Nimic nu este prudent în această ecuație. Plus de asta, dacă ar fi să ne descoperim subtilitățile care ne permit să ne intitulăm autorii vii ai viului celorlalți posesori de eu, curat moral, probabil, am avea nevoie de un inventar complet de acțiuni justificative, înainte și după potrivitul propriei originalități de punere în scenă a unor falsuri, genial regizate. Suntem maeștrii ficțiunilor, artizani ai semnificațiilor. Dar am putea fi, oare, o însăilare a balansului dintre frustrarea supărată și seducția echidistantă cultivată, de fiecare în parte? Un echilibru tot ar trebui să existe, nu-i așa? O continuitate într-un adevăr fabricat. Eu, astăzi, îți scriu pentru că ai încetat să exiști. Nivelul sumbru care ne conduce acțiunile într-una dintre încăperile punctului, nu ar trebui să reprezinte o surpriză în capul obiectiv al celui care, așezat în scaunul său de domnie, ne aprinde pasiunile cu o lupă, apoi stă și râde văzându-ne cum ne perpelim, ca niște foști campioni olimpici ai tupeului, acum, uscat și căzut la capătul ghiveciului. Jur, că din zâmbetul tău aș putea să ridic un bordel! Aș merge până acolo unde ecranele televiziunilor ne batjocoresc ochii cu tot felul de reclame, care ne promit crâncen, că ne vom îmbolnăvi și noi, cândva, iremediabil. Prin urmare, pentru a preîntâmpina viitorul sfârșitului, cumpărăm doar medicamentele care ne țin în viața cuiva cu forța. Ce eternitate infantilă ne paște, ce resemnare euforică, ce disciplină ne împarte și ne desparte victoriile de înfrângeri…
— Ce dracu’ e asta?
— O mărturisire, domnule doctor!
— A cui?
— A fost pacient aici, acum câțiva ani!
— Și nu mai este?
— A fost considerat netratabil și reconfigurat!
— În ce?
— În acest reportofon.
— E bine, dragii mei, că putem găsi pentru toată lumea indezirabilă, o utilitate practică pentru ceilalți. Deschideți mașinăria, să auzim care-a fost adevărul din vocea acelui om.

Leave a Reply