De Eugen Matzota
Spuneam în primul episod al acestui serial că au existat mereu oameni care conduc România prin diferite funcții și mijloace, oameni care îi urăsc și disprețuiesc pe cei aflați la mâna lor.
De ce fac asta?
Simplu: PENTRU CĂ-ȘI POT PERMITE!
Vezi și celelalte episoade:
De ce ne urăsc Ei pe noi, românii? (1)
De ce ne urăsc Ei pe noi, românii? (2)
De ce ne urăsc Ei pe noi, românii? (3)
De ce ne urăsc Ei pe noi, românii? (4)
De ce ne urăsc Ei pe noi, românii? (5)
De ce ne urăsc Ei pe noi, românii? (6)
De ce ne urăsc Ei pe noi, românii? (7)
Am tot spus că poporul român este blestemat dintotdeauna să aibă conducători care se uită la cei de mai jos decât ei ca la niște furnici.
Iar furnicile pot fi oricând călcate-n picioare, nu-i așa?
Acum, cei care sunt chiar sus, pe vârf, nu dau doi bani nici pe furnicile de care vorbeam, dar nici pe cei care stau doar cu puțin mai jos.
Cam așa se purtau și domnii țărilor populate de români, chiar dacă aici vom da doar un exemplu din Moldova.
Poate că și noi, cândva, am zâmbit cu îngăduință când îl citeam pe Grigore Ureche zicând despre Ștefan cel Mare că:
„Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeți omorâea fără județu.”
Nu ne gândeam nici măcar o clipă că nu ne-ar fi convenit deloc să fim la toanele acestui nene complexat de înălțimea sa, dar și de arma ce-o avea de la naștere, cam la fel de mică, în ciuda poveștilor cu mulți copii, Doamne, iartă-mă că-mi trece așa ceva prin cap!
Iată ce spune la 1563 agentul imperial Ioan Belsius despre Despot Vodă, un domnitor care voia să unească ținuturile locuite de români, un bun diplomat și intrigant, dar care-și găsește sfârșitul după doar doi ani de domnie:
I. BELSIUS CĂTRE MAXIMILIAN 1562 4 mai, Iaşi, CĂLĂTORI STRĂINI DESPRE ŢĂRILE ROMÂNE, vol. 2, p. 165
”Totuși am înțeles acest lucru că pașalele au dat de știre tuturor boierilor țării Moldovei că se miră mult că dintre toate țările lumii pe care le cunosc ei Moldova este singura țară care își înlătură din mijlocul său prin otravă sau alungă cu sabia atât de mulți voievozi după o domnie așa de scurtă, deși cu vorba ei sunt întotdeauna de părerea domnului lor și le dau întotdeauna dreptate fiecăruia pe rând […]”
Ei, dacă acolo sus viața oricui, chiar și a celui care domnește, nu atârnă decât de-un fir de pai, atunci ce pretenții să mai ai tu, care ești ca praful de sub picioarele lor?
Și-atunci sigur că e de înțeles de ce tu ești demn de dispreț, putând fi oricând înlocuit cu altul la fel de puțin important.
Din praful pe care calcă nu rămâne nimic în istorie, drept care nici nu contezi.
Și cu tine, și fără tine, Ei rămân.
Cu bune cu rele, așa este, dar rămân!
Din tine se alege mereu doar praful…
Am zis!