De Mădălin Matica

Sunt creștin-ortodox și sunt mândru de asta. În fapt, ar trebui să justificăm ortodoxia noastră (în fața noastră doar) pentru a putea justifica mândria intrinsecă. Mărturisind mândria și apartenența, putem explica credința și alegerea de a rămâne în ortodoxie.

Răspunsul lui Vincent Van Gogh la o scrisoare în care i se făcuse observația că figurile sale nu sunt “bune”.

“Spune-i lui Serret că as fi disperat dacă figurile mele ar fi bune; spune-i că fotografiind un săpător, acesta – după părerea mea- nu sapă; spune-i că găsesc admirabile figurile lui Michel-Angelo, deși picioarele sunt hotărât prea lungi, soldurile, basinul prea late; spune-i că pentru mine Millet și L’Hermitte sunt adevărați pictori, fiindcă nu pictează lucrurile așa cum sunt, sec, analizându-le, ci așa cum ei le simt; spune-i că dorința mea cea mai mare e să învăț cum se fac astfel de abateri dela realitate, astfel de inexactități și prelucrări întâmplător născute: ei da, astfel de minciuni dacă vrei, dar mai de preț decât valorile propriu-zise.”

(traducere Lucian Blaga, Filozofia stilului, Editura Cultura Națională, 1924, pag 3-4)

 

Într-o lume asaltată de imagine fotografică, din mediul virtual (câte picturi ai văzut vreodată pe Instagram?) până în fostele galerii de artă devenite saloane de “expoziții fotografice”, pictura pare să fi pierdut cursa cu fotografia. Plebea incultă respinge ca neînțeleasă pictura oricărui curent (acceptată doar cea realist-fotografică, realism lipsit de substanță), neputând înțelege mesajul, sentimentul transmis. Lipsa de cultură ținând masele departe de pictură. Facilul, evidentul, decerebrată fotografie fiind maximul mesaj ce poate fi perceput.

Ruptura nu este însă – în umila-mi opinie – creată de pictori. Nu cred că avem în pictură situația filosofiei și a turnului ei de fildeș. Nu, nu artistul trebuie să se coboare în noroi pentru a ridica privitorul, ci acesta trebuie să își dorească această înțelegere superioară și să depună efortul de a se ridica la ea.

Pictura nu se îndepărtează de public. Ea își continuă drumul slăbită însă prin incapacitatea publicului de a o înțelege. Publicul însă se îndepărtează de cultură căzând pradă facilului, imediatului, explicatului, senzației animalice, imaginii brute, nude, care nu necesită sentiment sau educație. Cel mai are vânzător de tablouri – Ikea.

ALT.culture_09.2018 16-17.png

Facebook-ul plin de filmări cu picturi extrem-realiste, fără valoare intrinsecă. Doar tehnică și repetiție. Poza aproape perfectă care și-ar putea găsi locul doar în bâlciurile populare. Imagine fără sentiment.

Masele însă sunt arogante și s-au “eliberat” de “tirania” intelectualității. Răpirea din serai ascunsă în fotografia ridicată apoi la nivelul de artă. Sute de cursuri de fotografie și câteva de pictură. Facilul la îndemâna sub-mediocrității.

Deși acum 100 de ani România avea o populație la fel de needucată, lipsită de cunoaștere și de cultură, diferența este că atunci populația își dorea aceasta ridicare. Și ea a fost posibilă și realizată cu răbdare, umilință, atenție și dragoste. Intelectualitatea română s-a aruncat atunci într-o cruciadă de culturalizare a poporului, având însă toată susținerea acestuia.

ALT.culture_09.2018 18-19.png

Învățarea poate începe de la acceptarea nevoii de cultură. De la acceptarea condiției tale inferioare din care dorești să te ridici. Dureros moment în care trebuie să îți accepți sub-mediocritatea urmat însă de înălțarea ta prin studiu, răbdare, acumularea de informații, definirea valorilor. Proces care nu se va finaliza niciodată, tu însă urcând prin fiecare efort spre vârfurile culturii. Poporul român a putut să parcurgă acest drum o dată. Va mai putea să o mai facă încă o dată ?

Tristă lume care își uită cultura și își înlocuiește valorile cu insignifiantul.

Sic transit gloria mundi.

Leave a Reply