De Florin Munteanu

A MEDITA înseamnă a explora, din diferite perspective o idee, un cuvânt, o noțiune, un gând … A rafina şi distila continuu, până la esență, impresiile şi cunoştiințele acumulate despre un anume subiect.

A ieşi din tipare, a găsi valențe noi şi a le aşeza în cele din urmă, ca esențe, într-o matrice universală a înțelesurilor corecte şi juste, a însuşi LOGOSULUI.

ALT.culture_08.2018 36-37

ȘTIINŢA OCULTĂ

 

Sensul de ocult utilizat de Rudolf Steiner în cartea «Ştiința Ocultă» este în consonanță cu cel definit de Goethe ce caută să desluşească acele “taine evidente” existente în fenomenele din natură.

Obiectul de studiu este acel “tainic” ce rămâne în aceste fenomene, “neevident atunci când ele sunt percepute numai prin simțuri şi cu rațiunea legată de simțuri”. Se postulează astfel că, pe lângă o vedere sensibilă (cea legată nemijlocit de simțuri) şi o vedere inteligibilă (a rațiunii), mai este o vedere, cea de a treia, căreia i s-a dat numele de vedere suprasensibilă.

Formarea acestei vederi, structurarea metodologiei specifice, explorarea realităților astfel revelate formează în fond obiectul ştiinței oculte.

Din această perspectivă se poate spune că este o abordare complementară ştiinței clasice.

“[…] Orice om de ştiință se foloseşte de anumite instrumente şi metode. El îşi construieşte uneltele prin prelucrarea materialului oferit de natură. Modul de cunoaştere suprasensibilă se foloseşte şi el de un instrument. Numai că acesta este însuşi omul. Dar şi acest instrument trebuie mai întâi ajustat pentru cercetarea superioară. În el trebuie transformate capacitățile şi forțele date de natură fără colaborarea omului în altele, superioare. Prin aceasta însuşi omul se poate face instrument pentru cercetarea lumii suprasensibile […]”, Rudolf Steiner, «Ştiința Ocultă».

Cunoaşterea suprasensibilă, ştiința ocultă are nevoie ca temelie de o ascuțită capacitate de judecată, o minte antrenată, capabilă să discearnă între imaginație şi intuiție, între himeră şi posibil, între dorință şi realitate suprasensibilă. Există tendința multor “experți” în ştiințe oculte sau în diferite forme de studiu ale spiritualității orientale, de a neglija partea rațională, uneori chiar de a o încrimina, de a o defini ca şi obstacol în calea progresului individului. Ar trebui să medităm asupra acestui subiect.

 

CUVÂNTUL

 

Entitate vie ce se naşte, trăiește și moare … odată cu trasformarea individului și a Lumii

 

 

“[…] Omul este un organism, care transformă diferite forme ale forței în forță a gândului, un organism pe care îl menținem în activitate cu ajutorul a ceea ce numim hrană şi ajutorul căruia producem ceea ce numim gânduri. Ce proces chimic minunat este acela care a putut să transforme o simplă cantitate de hrană în divina tradegie a unui Hamlet […]”.

Rudolf Steiner

«Creştinismul ca fapt mistic şi misterele Antichității»

 

Cuvântul poate fi doar o simplă etichetă, o înlănțuire de sunete (vibrații) care poate trezi atenția, dar nu obligatoriu şi pune în mişcare acel mecanism subtil al minții prin care simțim că: am înțeles! Dacă pronunțăm cuvântul DERIVATǍ sau TENSOR putem fi siguri că s-au mişcat corzile vocale, că acestea, la rândul lor, au mişcat aerul prin care sunetele produse se propagă până la urechea unui alt om care va auzi – DERIVATǍ sau va auzi TENSOR – . Problema este că, fără şcoală, fără un efort de înțelegere şi fixare a unor concepte şi noțiuni, aceste cuvinte nu trezesc celui care le aude niciun înțeles, nicio semnificație. În spatele cuvintelor se află însă întodeauna un sens, un înțeles ce așteaptă să fie descoperit!

Aşa cum spunea încă din antichitate Aristotel: “[…] într-o discuție nu este posibil să aducem lucrurile însăşi, ci trebuie să ne folosim în locul lor de cuvintele pe care le simbolizează. Astfel, noi credem că ceea ce este valabil pentru cuvinte este valabil şi pentru lucruri […]”. Şi când acele lucruri sunt concrete şi palpabile, problema pare mai simplă. Dar ce ne facem cu acea categorie de lucruri inexprimabile pentru care nu se pot crea cuvinte? Căci aşa cum remarca şi Platon: “[…] multe vedem cu ajutorul intelectului pentru care ne lipsesc semnele vocale […].

Cuvintele servesc la fixarea ideilor, dar odată ideea sesizată nu este nevoie să te gândeşti la cuvinte. “[…] O, cât aş dori să vorbesc cu cineva care a încetat să se gândească la cuvinte! […] – se plângea un mare gânditor al Chinei antice – Tshuang-Tse. Aidoma multor lucruri din realitatea vieții, cuvântul poate fi văzut ca o “entitate vie” care se naşte, trăieşte şi moare, aidoma oricărei ființe!

ALT.culture_08.2018 38-39.png

ŞTIINŢE OCULTE

 

Ocult … Ascuns … Enigmatic … Tainic … Misterios … Discret … Neştiut … Necunoscut … Neînțeles …

 

Luat fiecare cuvânt în parte nu putem spune că ar fi bun nici rău, favorabil sau distructiv. Problema este “culoarea” pe care o adaugăm cuvântului, sensul pe care îl utilizăm în frază, intenționalitatea celui care foloseşte la un moment dat această noțiune.

Se poate identifica o bifurcație de atitudine, de abordare față de sensurile asociate cuvintelor de mai sus:

  • tainic – ceva ce invită la a fi descoperit, trimite spre ascultător un “parfum” exotic ce incită la căutare, declanşează emoții şi blochează orice reprezentare, căci implicit, într-un loc tainic nu şti la ce să te aştepți, ce se poate ascunde acolo … este o chemare profundă din însăşi “inima” lucrului sau locului, ce poate fi chiar la “vedere”, ce îşi trimite mesagerii, generează indicii, tocmai pentru a stimula căutarea şi a da onorurile cuvenite celui care le descoperă înțelesurile, tainele, înlatură misterul … Este chemarea străbunilor, chemarea neamului, chemarea către LUMINǍ.
  • ascuns – ce implică o cunoaştere şi apoi o ocultare intenționată.

Există ceva cunoscut de cineva ce trebuie dosit, ținut ascuns, de nevăzut, de necunoscut pentru altcineva. Aici am putea vorbi de o intenție a unei persoane, a unei clase sociale, fie pentru a se feri de ruşine, de ridicol, de oprobiul public, fie pentru a-şi păstra privilegiul lucrului cunoscut (ascund o gafă, ascund un adulter, ascund o comoară).

 

Trebuie doar să fim atenți!

 

Sensul dat de Rudolf Steiner cuvântului ocult – ocultat este legat de prima abordare, de schițarea unei lumi care a existat şi există, dar care nu este încă vizibilă. Ea devine vizibilă printr-o anumită CUNOAŞTERE, printr-o anumita pregătire. Ea nu este ascunsă cu un scop uman, cu dorința de a fi utilizată de o minoritate de initiați! Ea este acolo dinainte de timpuri şi aşteaptă ca omul să se dezvolte senzitiv, rațional şi apoi spiritual pentru a o putea privi, înțelege şi utiliza ca atare.

Rudolf Steiner, prin întreaga sa operă, inspirată de studiul amănunțit al scrierilor lumii, dar şi al dezvoltării propriei sale vederi spirituale, nu face decât să ridice vălul de pe o realitate pe care insăşi nivelul nostru de dezvoltare o ocultează! Întreaga sa muncă este pentru a aduce OMUL la LUMINĂ, nu pentru a-l ține în întunericul unei secte.

 

În mod obişnuit, ca structură biofizică, biochimică, funcțională, omul este un mamifer. Are o structură endosomatică specifică şi o postură bipedă ce îi conferă o seamă de proprietăți şi implicit capacități de manifestare. Degetul opozabil este esențial de exemplu, căci ofera mâinii o capacitate deosebită de manevrare a obiectelor, mergând până la perfecțiunea unui bijutier, a unui sculptor, pictor sau balerin (ar fi fost cu totul altă evoluție dacă omul ar fi avut … copite, nu?). Omul interacționează cu mediul în mod normal prin cele cinci simțuri de bază, prin care îşi culege încă din primele zile de viață informația necesară legată de supraviețuire şi reproducere. Lumea văzută prin simțuri este o lume extrem de săracă. Fiecare simț nu este decât o mică, mică fereastră prin care se strevede, deformat, o părticică din univers. Această primă vedere – VEDEREA SENSIBILǍ – este poartă de acces a omului-animal, a omului fără şcoală care recunoaşte lumina şi întunericul, aude şi recunoaşte anumite sunete, simte şi recunoaşte anumite mirosuri, deosebeşte o mângâiere de o palma primită. Prin această vedere, va ajunge să cunoască lumea dintr-o perspectivă senzorială, bazală şi să o împartă în două sertare: cele plăcute (la gust, la pipăit, la miros) şi cele neplăcute (la gust, la pipăit, la miros). Apoi, dintr-un instinct la fel de bazal, va căuta să maximizeze pentru EL cele plăcute şi să le evite pe cele neplăcute, tot pentru EL. Se creează astfel diferențe inerente căci, pentru unul, gustul unei omide mari şi păroase poate stârnii fiori de plăcere gastronomică, pentru altul.

Pentru omul a cărui conştientă este determinată, exclusiv, de vederea sensibilă o mare parte din realitate este OCULTATǍ.

Străpungerea a venit de la o a doua vedere, ce nu se mai bazează pe simțuri, deşi se foloseşte de Ăcestea. VEDEREA INTELIGIBILǍ, vederea minții. Capacitatea de a reține imaginea unui obiect în minte şi de a o putea analiza în absența stimulului, a obiectului vizualizat inițial, a permis OMULUI (şi după cum ştim până acum doar omului, ca ființă vie a acestei planete) să reconstruiască o imagine despre realitate, dincolo de cea pe care simțurile, fără a fi rele sau bune, o limitau. Din deducții şi experimente, din observații şi formalizarea conceptuală, matematică, logică, au fost aduse la lumina (dez-ocultate, ca să zicem aşa ) o serie de fenomene, procese şi proprietăți ce au întregit infinit mai mult capacitatea omului de a reflecta senzorial universul în care este scufundat.

Pentru a obține VEDEREA INTELIGIBILĂ,  omul are nevoie de educatie,de şcoală.

Există însă şi o altă realitate, mult mai profundă, o LUME SPIRITUALǍ, ascunsă atât simțurilor cât şi rațiunii pentru a cărei cunoaştere este necesar un “ochi special”, capabil să ne dea o vedere spirituală (vedere duhovnicească). Ori, tocmai pentru a obține această vedere este necesară o cu totul altă abordare, o cu totul altă structurare a însăşi vieții noastre, a atenției, a atitudinilor. În ansamblu, această “şcoală” are drept scop INIŢIEREA. Un posibil drum spre inițiere este descris de Rudolf Steiner în întreaga sa lucrare lăsată moştenire umanității, iar ca punct de plecare putem alege una din cărți, «Ştiința Ocultă».

ALT.culture_08.2018 40-41

DIFICULTATEA UNUI PUNCT DE PLECARE

 

Pentru abordare drumului către INIŢIERE, sunt necesare câteva considerente de bază, admise ca şi CREDINŢE (în sensul acceptării lor ca fiind adevărate, fără a cere la acest nivel vreo dovadă):

 

  • există o conştiință universală (C.U.), o sursă ce generează continuu întreaga realitate, C.U. cunoscută sub diferite denumiri: Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului;
  • omenirea are o menire, aceea de a participa coerent şi conştient la continua lucrare a lui Dumnezeu, lucrare dedicată dezvoltării spirituale (îndumnezeirii);

omul, „celulă” a omenirii, conține în sine o scânteie divină aflată în stare latentă care, prin inițiere, prin cultivare şi “hrănire adecvată” (viață înduhovnicită) poate naşte şi dezvolta acea proprietate rară numită: vedere suprasensibilă (duhovnicească), proprietate care-l transformă pe om din “luminat” în “iluminat”, făcându-l părtaş conştient al Marii Lucrării al Marelui Arhitect al Universului.

 

Evoluția omului, deşi cunoaşte “pulsații”, “anotimpuri”, este strict orientată către atingerea iluminării, către intrarea acestuia, în cunoștință de cauză şi prin liberă voință, într-o dimensiune spirituală universală, deci inițierea nu este o “favoare” şi nici un “drept”, ci o etapă naturală în evoluția unui om, un prag ce desparte omul de animal, o primă treaptă în dezvoltarea sa spirituală.

Omul este o ființă dotată cu rațiune şi liber arbitru, fapt pentru care, la nivel individual, afirmațiile de mai sus pot să fie negate.

Pentru a accepta mai uşor, ca adevăr profund, cele de mai sus, un prim punct de plecare poate fi conştientizarea, pe de-o parte:

 

  • a modului în care a fost definit de-alungul istoriei omul şi menirea sa şi, pe de altă parte,
  • diferențele dintre VEDERE SENSIBILĂ, VEDEREA INTELIGIBILĂ ŞI VEDEREA / CONTEMPLAREA DUHOVNICEASCĂ.

 

ALT.culture_08.2018 42-43

OMUL ca parte a Omenirii ce are o menire

 

Cunoaşterea naturii, a ființelor şi a omului însuşi sunt activitățile fundamentale ale individului prin care se dezvolt ă intelectual, afectiv şi spiritual, până la nivelul în care CREAŢIA, şi prin aceasta CREATORUL însuşi, devin inteligibile.

Putem afirma că viața este valoare absolută iar înțelegerea şi asumarea acestui adevăr dă sensul dezvoltării viului în general şi al omului în mod special. De aceea, viața e sacră, iar omul, prin conştiința sa, un summum al devenirii, girantul prezervării tuturor formelor de viață. Devenind un creator conştient de lumi, omul se îndumnezeieşte. De aici rezultă şi responsabilitatea omului, ca o primă si unică entitate spiritualizată, pentru crearea conştientă a condițiilor propice protejării, întreținerii şi dezvoltării vieții pe pământ.1

Prin cunoaştere, omul se trezeşte spiritual şi în final îşi asumă rolul de “interfață” între lumea sensibilă şi cea inteligibilă, între potențialitate şi istorie. Iată cum apare în cărțile sfinte creştine rolul omului, văzut ca element central al creației divine:

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:

[…] Dumnezeu l-a introdus între făpturi, ca cel din urmă pe Om, care este peste toate, ca un laborator ce ține şi leagă toate la un loc, ca o legătură naturală ce mijloceşte prin părțile sale între extremitățile universului şi aduce în sine la unitate cele despărțite după fire printr-o mare distanță […]1. Şi tot din cărțile de teologie aflăm că: “[…] Dumnzeu a rânduit ca omul să facă arătată prin sine marea taină a țintei dumnezeieşti: unirea armonioasă a extremităților din făpturi, între ele, unire ce înaintează în sus şi pe rând, de la cele imediate la cele mai îndepărtate şi de la cele mai de jos la cele mai înalte, sfârşindu-se în Dumnezeu […]2. El trebuie ca, “[…] prin cunoaşterea şi contemplarea rațiunilor din lucruri şi prin iubire, să unifice creația sensibilă, iar apoi să unească cele sensibile cu cele inteligibile […].3

Atât antichitatea greco-romană, cât şi cea orientală, vor rămâne centrate pe teza: “Cunoaşte-te pe tine însuți şi, astfel, vei cunoaşte Lumea”. Omul, el însuşi parte şi întreg în acelaşi timp, arhem şi nu sistem după cum afirmă în ortofizică Mihai Drăgănescu, devine punctul de intersecție dintre lumea fizică şi cea metafizică. “ […]

Omul – se spune în Zohar – este în acelaşi timp concluzia şi punctul culminant al creațiunii.

De aceea este el creat în a şaptea zi. De îndată ce a aparut omul, totul a fost desavârşit, lumea de sus şi lumea de jos, căci totul este cuprins în om, el reuneşte toate formele […]”.

De la Pico della Mirandola, pentru care “[…] Omul este verigă de legătură a întregii naturi şi o esență formată din toate sevele ei, de aceea cel ce se cunoaşte pe sine cunoaşte prin sine totul […] “ – şi până la Brâncuși, trec secole, dar esența rămâne identică. “[…] Nu mai avem – scrie marele sculptor – nici un acces la spiritul lumii, poate fiindcă nu-l căutăm; însă trupul omenesc nu este nici el diferit de spiritul universului […] “ .

Şi Rudolf Steiner afirmă că “[…] Omul se situează la Mijloc, între Dumnezeu şi animal […]“.

Deşi uneori într-o manieră mai dificil de citit şi interpretat, într-un limbaj arhaic, şi alteori cu o claritate de excepție, toate textele de mai sus subliniează, din perspective diferite şi din epoci diferite unul şi acelaşi lucru: rolul Omului ca fiinţă gânditoare, ca “retortă” în care se sintetizează reflectarea conştientă a CREAŢIEI făcând posibilă, de la un anume nivel de dezvoltare, sesizarea CREATORULUI. Trebuie remarcat că de fiecare dată demersul a fost filozofic, bazat pe texte revelate şi rafinări recursive ale expresiei formale (structurale) a unor trăiri cu totul speciale: stări de conştiință modificată declanşate de rugăciuni, meditații, practici şamanice etc.

Deşi a pornit pe un alt drum, cel de a face inteligibilă construcția naturii, ştiința a ajuns azi şi ea în fața unei noi viziuni asupra universului, bazată pe fizica cuantică, pe studiul conştiinței şi al ştiinței minții sfârşind în a defini, doar cu alte cuvinte, aceeaşi viziune privind natura şi rolul omului cu cea desprinsă din învățăturile SFINȚILOR PĂRINȚI. Astfel se spune că omul, văzut ca ființă dodată cu conştiintă este un arhem şi din acest motiv nu poate fi redus pentru studiu şi înțelegerea naturii sale la un sistem. Printre proprietățile esențiale ale acestui arhem se defineşte introdeschiderea, interacțiune fenomenologică la nivelul ortoexistențial, intercțiune prin care omul conştient, aflat într-o stare de armonie specială (un echilibru între rațiune, suflet şi spirit) participă nemijlocit la stabilizarea “inelului lumii materiale”, adică la însăşi stabilitatea universului. Astfel, prin cunoaştere şi asumare, prin dezvoltare individuală şi colectiva, Omul este cheia de boltă a stabilității cuantice a acestui univers, realizându-şi prin aceasta menirea sa.

Acest nivel de acțiune prin non-acțiune se poate atinge doar prin formarea omului ca enitate de natură superioară (spirituală) şi nu ca simplu pion pe o masă de şah a unui sistem social, indiferent de sorginte.

ALT.culture_08.2018 44-45

DE LA CUNOAŞTEREA NATURII LA CUNOAŞTEREA / VEDEREA LUI DUMNEZEU

 

Să încercăm mai întâi să admitem abordarea teologică, caracterizată de creaționism şi implicit de existența unei voințe exterioare universului măsurat şi analizat de ştiință. Să încercăm să extragem ideile esențiale, să le ordonăm şi apoi să vedem cum s-ar putea transla această cunoaştere în limbaj ştiințific.

Din orice carte sfântă desprindem faptul că universul nu este structurat la întâmplare. Cele văzute şi cele nevăzute, cele vii şi cele nevii, sunt aşa şi aici pentru că ele reprezintă “mediul inteligent” în care Dumnezeu şi-a “depozitat” creația pentru ca aceasta să se poată dezvolta SPIRITUAL.

Universul, prin însăşi structura sa poate fi considerat un mediu ce incită la cunoaştere, la explorare şi înțelegere. Perceperea acestui cadru dă şansa de a înțelege rolul apariției VIULUI şi în final al OMULUI.

Cunoaşterea, de la un anume nivel, încetează să mai reflecte doar lumea sensibilă (cea aflată la îndemâna simțurilor) şi devine cea care aduce dovada existenței lui Dumnezeu. Din această perspectivă s-ar putea spune că o cunoaştere ştiințifică este doar o etapă în evoluția omului spre întâlnirea sa cu CREATORUL, importantă de altfel, căci asigură disciplinarea minții şi întărirea eu-lui, o etapa orientată mai mult către exterior, către obiectiv, către funcționarea universului ca mediu, ca aparat şi nu ca sens. Evagrie Ponticul spune explict că “[…] toate câte s-au creat s-au făcut pentru cunoaşterea lui Dumnezeu […].

Conştientizarea profunzimilor lumii pare să fie “o menire” intrinsecă omului, un har, dar şi un scop. Prin însuşi actul cunoaşterii microcosmosului şi a macrocosmosului, omul devine conştient de unitatea legilor ce îl compun, devine participant conştient la o evoluție ce depăşeşte scara de timp şi spațiu a unui individ. Această continuă dezvoltare intelectuală, ce generează modificări semnificative ale mediului, creează noi probleme ce provoacă mintea omului în a le rezolva.

Astfel putem spune că, sub presiunea dorinței sale de cunoaştere şi printr-un continuu lanț de erori, omul este provocat să se dezvolte continuu. Analizând cu atenție istoria omenirii putem spune că principalul fruct al dezvoltării sale ştiințifice se afla în inteligibilitatea mediului exterior omului, într-o mai bună cunoaştere a legilor fizice şi chimice ce stau la baza proceselor şi fenomenelor naturale, de la scara subatomică la metagalaxii. Ceea ce pare însă să nu se fi dezvoltat aproape de loc este dimensiunea subiectivă a omului: reacţia sa emoțională, răspunsul la ispitele induse de mediul material în care este scufundat.

Aceleași provocări aduse eu-lui, aceleaşi tentații către plăcere, către dorința de a avea, de a controla pe cei din jur, de a fi “rege” chiar şi peste un regat cu doar un membru, şi acela fiind partenerul de viață, “acceptat de bună voie şi nesilit de nimeni.

Ce ne lipseşte oare pentru a înregistra o evoluție asemănătoare celei tehnologice în natura psihologică a omului? Sau altfel spus, ne lipseşte ceva?

Pentru a înțelege mai bine OMUL şi a defini, din perspectiva ştiinței secolului XXI nevoile sale, este important de analizat dacă această cunoaştere a lumii sensibile este singura formă de cunoaştere.

Ştiința ne-a demonstrat că lumea este inteligibilă, este guvernată de principii şi legi, având forme diferite în raport cu scara de timp şi de spațiu la care se referă. Putem trăi inteacțiunea cu sensibilul şi putem înțelege prin dezvoltarea unor facultăți de operare abstractă “anatomia” şi “fiziologia” universului. Geneza sa, scopul şi sensul evoluției sale ne scapă aşa cum ne scapă frumusețea unei poezii din studiul, oricât de amănunțit al materiei din care este alcătuit poetul.

Putem înțelege sensul dat unei forme de către proiectant atunci când doreşte să realizeze o construcție. Altfel spus, putem spune că înțelegem forma, natura materialelor şi modul de utilizare a unui arbore cotit, componentă principală a unui motor cu ardere internă. Îi ştim SCOPUL împachetat în MATERIE. Ştim practic şi recunoaştem după formă principalele piese componente ale lumii artificiale create de noi.

Vedem un şurub şi ştim de ce este, ce face, cât poate rezista, dacă mai este bun etc. – şi asta dintr-o singură privire. Este o formă de cunoaștere a creației noastre, a creației lumii de artefacte, a creației secundare.

Şi cu toată această cunoaştere ne minunăm de fiecare dată când ne uităm în natură. Câtă “risipă” de forme şi culori, de ființe cu sânge rece sau cald, sau fără sânge, o forfotă de viață a cărui sens ne scapă.

Este oare nevoie de o altă CUNOAŞTERE, de o altă vedere pentru a pătrunde sensurile lumii vii, a VIEȚII însăşi? În spatele unei banele frunze se află un proces continuu de divizare celulară, astfel corelată în timp şi spațiu, încât conservă proporția acesteia, fapt ce permite recunoaşterea şi numirea ei ca “entitate” de sine stătătoare în cadrul speciei.

Ce se ascunde însă în spatele acelei forme? Ce proprietăți, încă nevăzute, se află conținute intrinsec în forma acelei simple frunze?

Unii spun că forma este răspunsul genetic?!

Alții, o adaptare la fluxuri energetice, o adaptare în sensul unei optimizări energo-materiale. Alții spun că forma este o “literă” într-un alfabet sacru, prin care Divinitatea ne-a lăsat moştenire, însăși geneza universului şi deci este la rându-i inteligibilă, dar utilizând o “altă vedere” şi implicit dezvoltând o altă cunoaştere.

Considerând adevărată afirmația: universul în întregul său este “o scriere”, putem spune că aceasta se poate revela doar celui care a dobândit această “altă vedere”. Apare astfel problema unei forme noi de cunoaştere ce nu are legătură directă cu partea rațională prin care omul a înțeles în general mediul anorganic şi biostructura ca părți componente ale naturii vizibile, ce se interelează şi respectă anumite legi. Ce fel de cunoaștere este aceasta, ce dă sens viețuitoarelor și, în final, însuşi omului? Este ea limitată doar la ființele tangibile sau mai există şi ființe nevăzute?

Chiar dacă înțelegem în amănunțime cum “stau” laolaltă atomii pentru a forma sori şi planete, galaxii şi/sau roci, chiar dacă înțelegem în cele din urmă esența viului, ce animă aceeşi lume de atomi şi molecule dându-i cu totul altă înfățişare, alte proprietăți şi chiar dacă, după eforturi de dezvoltare personală şi colectivă ajungem să înțelegem ce rol au ființele vii şi mai ales omul în dinamica universului, se mai naşte o dilemă: toate acestea au fost create cu un anume scop, profund, ce defineşte firea fiecărui lucru şi a fiecărei ființe sau au apărut spontan, ca şi proces emergent de structurare în gradient, aşa cum postulează şi justifică ştiința prin studiile elaborate privind procesele de autoorganizare, inteligență artificială şi viață artificială?

Care din cele două teorii este cea adevărată?

Cea creaționistă sau cea evolutionistă? Oare nu pot fi adevărate simultan, ca proiecții ale unei realități mai profunde, dependente de un anume punct de vedere, aşa cum lumina este în acelaşi timp şi undă şi corpuscul, în funcție de natura experimentului, sau altfel spus, în funcție de “poziția observatorului” care structurează, defineşte experimentul?

Din învățătura creştină identificăm mai multe mecanisme de cunoaştere, ce par să răspundă acelor puncte de vedere exprimate mai sus.

Putem astfel vorbi despre trei forme de cunoaştere:

 

  • cunoaştere ştiințifică;
  • cunoaştere/contemplare duhovnicească;
  • cunoaştere/ contemplare a lui Dumnezeu.

 

Simplificând lucrurile am putea spune că ştiința a urmărit studiul cadrului exterior în care a apărut şi s-a dezvoltat omul ca ființă biologică. Fizica şi chimia au permis prin intermediul matematicii înțelegerea substratului fizic atât la scara atomica cât şi la cea galactică.

Ştiința s-a bazat pe o metodă specifică capabilă să identifice, fără de tăgadă, validitatea unor legi ale materiei. Cu toate rezultatele remarcabile, ce au permis descifrarea până la un anumit nivel şi a structurilor biologice, demersul ştiințific s-a poticnit când a încercat să înțeleagă natura intimă a viului, şi mai ales esența profundă, ce face ca omul să fie diferit de celelalte viețuitoare. Ştiința a reușit să dea inteligibilitate unui univers perceput eminamente prin simțuri, să înțeleagă o seamă de invarianți ce se ascund în spatele unui “univers sensibil”, reflectat primar şi deformat prin simțuri şi astfel generator de patimi şi ispite.

Acest nivel de existență, cel al universului sensibil poate fi considerat a fi “locuit” de ființele necuvântătoare dar şi de omul primitiv, lipsit de educație rațională (în sensul în care o definim azi). Este un univers al lucrurilor şi faptelor “înțelese” deformat, metaforic sau pur şi simplu numite. Rodul muncii de cercetare a naturii prin metoda oferită de ştiință a reușit să filtreze deformările induse de simțuri, a adus în lumină aspecte ale realității ascunse simțurilor, definind în ansamblu un univers inteligibil, un ansamblu coerent de legi ale naturii. Este nivelul de dezvoltare intelectuală în care omul este capabil să înțeleagă materia şi să numească ființele, dincolo de “distorsiunile” induse de vederea sensibilă. Rezultatele obținute prin înțelegerea sensibilului şi generalizarea lor in abstractul legilor, dau omului şansa de a interacționa inteligent cu universul.

Cunoaşterea ştiințifică este cea care a urmărit înțelegerea naturii dincolo de proprietățile subiectului şi dincolo de o simplă întâmplare. De aceea a afirmat că studiază aspectele invariante ale lumii, cele ce au o natura obiectivă (independentă de subiect) şi reproductibilă (ce respectă legi cauzale). În acest demers empirico-teoretic, al unei continue țesături între sensibil şi inteligibil, omul a progresat enorm în a reflecta măreția universului din care face parte, exclamând de nenumărate ori: trebuie să fie ceva sau cineva în spatele acestei teribile potriviri ce lasă loc ființării vieții şi apariției inteligenței capabile să înțeleagă şi să acționeze creativ în spiritul legilor universale!

Cunoaşterea semnificației profunde a ființelor văzute şi nevăzute

din univers necesită o alta VEDERE. Această cunoaştere / contemplare numită suprasensibilă, duhovnicească permite înțelegerea ființelor create, rațiunii existenței lor şi se extinde de la ființele văzute şi la cele nevăzute (mai este denumită şi cunoaştere naturală).

Iată ce putem desprinde pentru început, legat de această nouă vedere:

Este realizată de om prin puterea lucrării sale, ajutat (luminat) de Duhul Sfânt şi are două niveluri:

 

  • cunoaşterea/contemplarea făpturilor trupeşti, şi
  • cunoaşterea/contemplarea făpturilor nevăzute, netrupeşti şi inteligibile.

 

Prin această vedere, “[…] întreg cosmosul inteligibil se arată în întreg cosmosul vizibil în chip tainic, prin forme simbolice, celor ce pot să vadă şi astfel, cel sensibil există în cel inteligibil, simplificat în sensurile minții… În acela se află aceasta, prin înțelesuri; iar în aceasta, acela, prin figuri, iar lucrarea lor e una, cum ar fi o roată în roată – Iezechiel. Dacă prin cele ce se văd, se privesc cele ce nu se văd, cu mult mai vârtos vor fi înțelese prin cele ce nu se văd cele ce se văd, de către cei ce au dobândit cunoaşterea/contemplarea naturală. Patimile şi obsesia trăirii plăcerilor oferite de lumea sensibilă blocheaza accesul la această vedere. Prin ea însă, omul dobândeşte o purtare cuvenită față de făpturi ca şi față de Dumnezeu, dar şi adevărata cunoaştere a aproapelui său şi evident a cunoaşterii de sine […]” 4

Cele de mai sus au încercat să structureze diferențe specifice celor două forme de cunoaştere, atât de diferite între ele, atât ca intenționalitate cât şi ca manieră de abordare – cunoaşterea ştiințifică şi cunoaşterea spirituală (duhovnicească).

Prima este derivată din axiomatica inventată de om. Este o construcție logică, coerentă, dar incompletă (vezi teorema de incompletitudine a lui Goedel) căci, dependent de numărul axiomelor alese, se determină ceva corect formulat, dar parțial adevărat. Este un fel de VEDERE luminată de surse exterioare a unui om educat, dar nu inițiat.

A doua CUNOAȘTERE este o vedere specială, prin care însuşi universul se destănuie. Cel care are vedere duhovnicească, am putea spune că are “aprinsă o lumină de natură nouă, nefizică”. El luminează cu aceasta obiectele asupra cărora îşi fixează atenția (asemănătoare razei laser, necesară refacerii imaginii virtuale dintr-o hologramă) şi astfel el “vede” ceva ce universul îi arată doar lui şi doar pentru nevoia desăvârşirii sale spirituale.

Dincolo de cele două forme complementare de cunoaștere dobândite prin efortul de educație şi inițiere a omului, înțelepciunea SFINȚILOR PĂRINȚI ai ortodoxiei ne îndrumă către o a treia formă de cunoaştere, cea mai subtilă: cunoaşterea /vederea lui Dumnezeu. Este o contemplare a sfintei treimi, ce presupune o cu totul altă VEDERE, dincolo de înțelesurile primite prin cunoaşterea naturală, a oricăror reprezentări şi gânduri. Este o cunoaştere care transcede toate modalitățile de cunoaştere omenească, care depaşeşte “puterile simțurilor” şi ale “minții”. Nu se confundă cu lipsa totală de cunoaştere ştiințifică sau naturală, căci “[…] Dumnezeu este nu numai mai presus de orice cunoştiință, dar este mai presus şi de neştiință[…]” 5. Aceasta este darul pe care omul îl primeşte de la Dumnezeu, în Hristos, prin Duhul Sfânt, căci ea vine de la Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă “[…] Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu […]”. Nu se foloseşte nicio facultate de cunoaştere dobândită, ci se revelează prin harul Duhului Sfânt. În această ipostază omul nu “vede” nici cu “trupul” şi nici cu mintea, ci prin DUH. Aici, la acest nivel, “[…] câştigăm mintea lui Hristos şi prin ea îl vedem pe Dumnezeu […]” 5 Cu toate că este de cu totul altă natură, “[…] trebuie totuşi să admitem că facultățile de cunoaştere ale Omului participă într-un anume fel la această formă superioară de cunoaştere căci harul dumnezeiesc nu produce iluminările conştiinței dacă nu e cineva în stare să primească iluminarea prin puterea firească […]” 6

Această etapă de dezvoltare spirituală ce permite întâlnirea CREATORULUI cu făptura creată şi îndumnezeită prin voință proprie este poate cea mai dificilă, dar şi cea care poate închide cu adevărat o buclă peste spații şi timpuri, întregând şi îmbogățind LOGOSUL însuşi.

Drumul spre desavârşire, spre mântuire se face prin continua educație şi inițiere, forme de disciplinare a eu-lui prin care acesta devine, în cele din urmă, enitate cunştientă în construcția MARELUI ARHITECT AL UNIVERSULUI.

 


BIBLIOGRAFIE

 

Rudolf Steiner, « Opere complete »
www.spiritualrs.net
www.netlog.com/eu_complexity

 

NOTE

 

1 «Ecosofia», Toma George Maiorescu
2 «Ambigua», 106, pag. 91, 1305B, CG 1305C
3 «Terapeutica bolilor spirituale», Jean-Claude Larche, Ed. Sophia, 2001
5 Sfântul Simeon Noul teolog pag.158 – 650
6 «Terapeutica bolilor spirituale», Jean-Claude Larche, Ed. Sophia, 2001

Leave a Reply