Ai noștri intelectuali, ca brazii

De Eugen Matzota

Circulă în anumite cercuri intelectuale, așa zis mai sus-puse, diverse vorbe, aruncate când dintr-o parte, când dintr-alta. Una dintre părți și-a permis ,, să dea din casă ”, cum se spune. Mai exact, și-a pus întrebarea retorică, firește, la ce mai folosesc revistele de cultură, dacă tot n-au cititori?

Și ce să vezi? A fost pus la zid, cu mânie proletară, ca-n anii ’50. Au năvălit asupra amărâtului scriitor în viață în primul rând colegii de redacție. Vorba ceea, să mă ferească Dumnezeu de prieteni, că de dușmani mă feresc singur! Zburau cuvinte păstrate la sertar, fraze dure, pe margine de ”ba p-a mă-tii.” Totul cu o înverșunare ce putea fi folosită în scopuri mult mai nobile.

Desigur că sărmanul om, care doar pusese o problemă, nu arătase pe nimeni cu degetul, a fost încolțit din toate părțile, cum te atacă o haită de câini. De ce și de unde înverșunarea aceasta la niște oameni delicați, cum am crede că sunt intelectualii scriitoricești, știți, oamenii aceia de scriu și poezii?

Păi, e simplu, vorba englezului, ”follow the money!”

Oamenii aceștia, că și ei sunt oameni, se simțeau atacați la buzunare, unde-l doare mai mult pe român, mai ales intelectual fiind.

Atunci, în același context, ia s-o dau și eu în poveste!

Se făcea că eram un umil lucrător de reviste, cel care le pagina, adicătelea. O viață activă, plină de momente de stres, de predare la tipar la ora fixă etc…

Ei, mă trezesc eu într-o zi cu mai toată lumea pe cap, începând cu directorul și terminând cu oameni care nici nu știam că-și iau salariul din acel loc de muncă, dar iată că erau în colectivul de redacție a unei reviste atât de respectate, încât nici nu îndrăznesc a-i da numele.

  • Repede, că trebuie să fie mâine în tipar!, mă avertizează directorul, ca să nu am timp să cârâi cumva…

Ce mai, s-au adus cafele, mâncare, noapte lungă, revista avea multe pagini, toți făceau câte ceva. Mai mult eu… Pe rând, toți au șters-o, românește, sub diferite motive și-am rămas cu SGR-ul. Tipic…

În fine, de ce era atâta tămbălău?

Păi, vorba lui Toma Caragiu, ”s-a sesizat din tribune” că revista, care tot apărea aleatoriu, era exagerat de mult în urmă și ministrul, care știa că apăruse deja, voia s-o vadă. În fine, am lucrat ca nebunii și, spre dimineață bine de tot, adică pe la șase și ceva, era gata!

Bun, dar când se mai și tipărește?, am întrebat eu, știind că trebuie să fie pe biroul ministrului până la ora 11. Atunci am aflat că se va face UN SINGUR exemplar, pe tipar digital și cu asta se vor justifica banii deja cheltuiți.

Acuma, eu nu spun că peste tot o fi așa, nici vorbă!

Doar zic și eu că mare mai e Grădina Domnului intelectualilor și că multe se pot întâmpla prin ea!

Și, pentru că tot am vorbit de Grădină, mi-am permis a spune, încă din titlu, că intelectualii noștri sunt ca brazii, unul mai drept ca celălalt…

Leave a Reply