ALTculture 5/2019 – Statul și Biserica

De Călin Muntean

Termenul “stat” are două sensuri fundamentale, care nu trebuie confundate:
– primul este acela de “guvern”, “aparat guvernamental”, “sector public”;
– al doilea este sinonim cu întreaga societate.
Criteriul fundamental după care recunoaștem un anumit lucru, acel “ceva” care îi manifestă natura, este modul în care se comportă sau acționează, tipul de relație în care se angajează. În afara relației, nu există nici un fel de societate sau grup, ci doar indivizi izolați.

ALT.culture_05.2019 40-41

Ce este atunci guvernul, puterea publică?

Nici clădirea în care lucrează și nici hainele pe care le poartă o persoană nu ne dau marca distinctivă a apartenenței ei la structurile puterii.
“Guvernul” este un grup de oameni dintre cei ce trăiesc pe un anumit teritoriu, grup care beneficiază de următoarele privilegii (monopoluri sau drepturi exclusive):

privilegiul de a impozita.

  • Statul își derivă veniturile din sumele cedate de producătorii privați obligatoriu, în caz contrar ei fiind deposedați în mod violent de acele resurse. Se poate replica aici că unii nu plătesc impozitele din obligație, ci în mod voluntar, “pentru că sunt conștienți că așa trebuie”. Cinste lor! Numai că acest lucru nu transformă statul într-o organizație voluntară, așa cum este biserica.
  • Adepții teoriei “voluntariste” a guvernului ar trebui să reflecteze la aceste două probleme:
  • oare câte persoane ar mai plăti respectivele sume dacă ar fi doar rugate (fără a mai fi vizitate de poliție sau de Garda Financiară)? și
    ce împiedică statul să se transforme într-o organizație voluntară, colectând doar banii cedați de bună voie de producătorii privați?

privilegiul de a reglementa

  • Statul are puterea de a hotărî în mod arbitrar tot felul de constrângeri asupra acțiunilor non-violente ale oamenilor. Din nou, acestea nu sunt recomandări, ci ordine a căror respectare este garantată în ultimă instanță prin apelul la violență. Ar fi necesară aici o observație. Generația actuală este considerată a fi una din cele mai non-conformiste din câte au trăit în istorie; fiecare vrea – cel puțin așa se afirmă – să-și trăiască viața așa cum consideră de cuviință. Dogmele “învechite”, poruncile arbitrare, “predicile moralizatoare”, “prostii” precum postul, rugăciunea, milostenia trebuie să dispară în această epocă a libertății absolute.
  • S-ar părea, într-adevăr, că trăim o epocă înălțătoare, că niciodată nu a mai existat pe pământ o asemenea dragoste de libertate. Dar iată că aceia care etichetează drept absurde dogmele (fără a le cunoaște, desigur, conținutul sau rostul) nu au nimic de spus când impozitele sar de la 10% la 40 sau 60% (li se confiscă efectiv cea mai mare parte din muncă, lăsând la o parte faptul că sunt obligați să le plătească).
  • Nu fac asta nici când sunt obligați să meargă la școală un număr de ani (deși pe cei mai mulți nu-i interesează decât alfabetul și operațiile aritmetice elementare), obligați să meargă 6 luni sau 1 an în armată, obligați să nu cumpere decât maxim 0,1% din acțiunile S.I.F, când li se interzice să cumpere mașini străine sau aproape orice bun produs în străinătate, când – într-un cuvânt – li se impune drept bine suprem nechezolul, salamul cu soia, țigările Carpați și închinarea la un cizmar analfabet sau la un președinte de colhoz cam de aceeași statură intelectuală.
    “Dogmele”, predicile și biserica știu respectul față de persoană și lasă acesteia un spațiu al libertății (poți alege oricând să rămâi în afara lor), statul modern și legile sale, nu.

privilegiul constrângerii

  • Colectarea impozitelor și aplicarea reglementărilor sunt asigurate prin recurgerea la constrângere; în plus, fiecare cetățean este obligat să plătească guvernului pentru serviciile de securitate pe care acesta i le oferă (protecție față de agresori din interior sau din exterior). Nimănui nu-i este permis să se adreseze altui producător de asemenea servicii – de exemplu, alt guvern.
  • Statul desemnează teritoriul asupra căruia se extinde activitatea unui guvern (cele trei privilegii). Prin urmare, orice stat în acest sens cuprinde două tipuri extrem de diferite de relații: cele guvernamentale și cele ce alcătuiesc societatea (voluntare, non-violente). Ar fi de dorit ca aceia care discută despre stat să spună limpede ce au în minte când folosesc acest termen și să nu treacă de la un sens la altul pe parcursul discuției.

ALT.culture_05.2019 42-43.png

Sacrul…

Mergând mai departe vom merge spre Spațiu sacru definit de LaRousse (2008) astfel: sacrul = (de la sacrer)

  • Care aparține unui domeniu separat, intangibil și inviolabil al religiosului și care trebuie să inspire teamă și respect (în opoziție cu profanul);
  • Care are raport cu religia, cu exercițiul unui cult.

Așadar, sensul pe care definițiile din dicționar îl dau sacrului nu face decât să precizeze această calitate transferată, conferită de un om unui loc – vorbim aici despre o slăbire de semnificații determinată de diminuarea rolului calităților locului care este denumit și impropriu instituit doar prin sfințire ca fiind un spațiu sacru.
Dincolo de orice modalitate de instituire, un astfel de spațiu nu poate fi ales ci găsit în urma unei căutări. Mai întâi să ne ocupăm de alegerea unui astfel de spațiu. Așadar, acesta ar putea să fie, un teritoriu vizibil diferit de ceea ce este împrejurul său, fie unul a cărui localizare să fie evidentă doar pentru cei aleși, atât timp cât localizarea lui nu este diferită de ceea ce este împrejur, de spațiul profan.
Următoarea etapă în menținerea sacralității unui loc este memoria (sau re-memorarea) colectivă sau individuală, prin intermediul căreia spațiul sacru este readus ritmic în prezență prin intermediul ritualului.
Biserica nu trebuie să fie total diferită de edificiile aceluiași cult, anterior construite. Ea trebuie să fie recunoscută ca fiind o biserică atât din punctul de vedere al spațiului fizic, construit, diferit de ce se găsește împrejurul ei, dar și din perspectiva spațiului interior, având anumite date caracteristice, simbolurile unui cod comun care să poată fi identificate. Dincolo de funcția sa spirituală, prin care încearcă să realizeze comuniunea, biserica are și rolul de a menține o comunitate în sensul cel mai pragmatic.
Tocmai despre această comuniune ca rezultat al edificării unui spațiu sacru (vom vedea totuși ca acesta nu era întocmai sacru), vorbește și Goethe, atunci când face referire la construcția Turnului Babel.

ALT.culture_05.2019 44-45

Turnul lui Babel o paralelă cu statul – condensator de sacru, semnificând o aducere laolaltă a oamenilor. Nu este însă vorba aici de instituirea unui loc sacru, întru-cât nu se menționează nicăieri că această construcție ar fi fost precedată de vreo hierofanie, sau de existența unui semn care sa-l recomande ca fiind un spațiu ales. Nu sacrul este cel ce se coboară asupra noului edificiu, ci el este cel ce se ridică amenințător spre cer. In teoria goethiană este vorba de o aducere laolaltă, însă nu și de rămânere laolaltă. In acest sens s-ar cere o completare a definiției lui, prin aceea că această aducere laolaltă să se petreacă într-un spațiu însemnat, sfințit, care ar da mai mult sens evenimentului.
Ținând cont de toate acestea, am putea acum elabora o ecuație a culturii iudeo-creștine. Elementele ei, fără posibilitatea dispensării de vreunul dintre ei, sunt: comunitatea și comuniunea, existența unui spațiu/teritoriu aparte și practicarea perpetuă de ritualuri, care să re-memoreze de fiecare dată existența sacrului.
Prezent în toate culturile ca element fundamental, religiile monoteiste denotă totuși o depășire a sensului sacrului din religiile antice. Diferența o face un fapt fundamental: unicitatea lui Dumnezeu în iudaism, islam sau creștinism. Vorbim acum de un Dumnezeu unic, care intervine direct în viața credincioșilor și în istorie.
Două aspecte trebuie examinate: primul ține de sprijinul pe care statul îl poate oferi bisericii, al doilea de atitudinea bisericii față de anumite activități ale statului.
În lumea aceasta biserica se confruntă și ea cu o serie de probleme: are nevoie de resurse pentru întreținerea preoților, a călugărilor, a locașurilor de cult, are nevoie de resurse pentru ajutorarea celor în nevoie, are de făcut față continuu unor provocări dogmatice, provocări ce apar atât din interior cât și din exterior și care necesită o continuă precizare a învățăturii sale, dorește și ea să-și răspândească învățătura și să dobândească noi credincioși.
Atunci când se discută despre separarea sau nu a statului de biserică, ceea ce se are în vedere este de fapt modalitatea concretă de a rezolva toate aceste probleme. Nu există însă decât două modalități de rezolvare: una care presupune strângerea resurselor necesare din contribuțiile voluntare ale credincioșilor (iar pentru milostenie – ajutorarea săracilor – pot fi acceptate și fonduri de la persoane din afara bisericii) și precizarea învățăturii exclusiv în interiorul bisericii, ceea ce implică în mod evident o separare totală a bisericii de stat; și o alta în care statul este acela care furnizează cel puțin în parte resursele și este prezent în discuțiile dogmatice.
Poziția tradiției intelectuale a bisericii, spre marea dezamăgire a adversarilor separării, este limpede în această privință: biserica și statul trebuie să existe separat, în sensul că biserica nu acceptă nici un sprijin din partea acestuia. Nădejdea bisericii este Hristos, nu statul.

ALT.culture_05.2019 46-47.png
Este suficient să amintim, din miile de exemple care se pot aduce în sprijinul afirmației făcute, doar modul în care a început și s-a răspândit propovăduirea creștină: totul pornește din sânul societății, în mod vo
luntar, și se răspândește exclusiv prin convingere.

“Mergând, propovăduiți” spune Hristos celor doisprezece (Matei 10,7).

“Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa sau din cetatea aceea…” (id., 10,14).

“Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor” (10, 16).

Cât despre ajutorul material necesar creștinilor e suficient cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur:
“Iar răsplata unei astfel de vieți (virtuoase- n.n.) nu e nici statui în parcuri, nici cununi de lauri, nici întreținere pe seama statului, ci viața veșnică”. (Omilia I la Matei).

Sf. Ioan Damaschin ar trebui recitit (împreună cu Pavel, Maxim, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama ș.a.) pentru a vedea cam ce cred ortodocșii despre amestecul statului în stabilirea dogmelor dreptei credințe; de multe ori blândețea e lăsată cu totul de o parte.
Pentru înțelegerea atitudinii ortodoxe este crucial să înțelegem că guvernul nu poate sprijini un grup din societate decât

  1. transferându-i o parte din impozite sau/și

  2. emițând reglementări în favoarea lui.

Ambele modalități de a acționa în favoarea respectivului grup implică utilizarea constrângerii, principiu opus libertății și voluntarismului ortodox. Dacă sunt corecte concluziile, atunci ideile de “biserică de stat” și de “stat creștin” trebuie respinse, ele încercând să reunească realități incompatibile din punct de vedere al acțiunii.
Într-un limbaj mai simplu, respingerea fuziunii cu statul nu înseamnă altceva decât că ortodocșii nu au de gând să-și construiască biserici și să plătească preoții din banii și eforturile catolicilor sau protestanților, nici nu cred că adevărurile lor sunt atât de slabe încât să nu poată fi susținute în fața oricăror alte religii sau confesiuni și că e nevoie de decretele statului pentru a menține ortodoxia într-un anumit spațiu. Separarea bisericii de stat nu e decât recunoașterea faptului că iubirea și frumusețea nu pot fi nici decretate, nici subvenționate.
În ceea ce privește relația istorică a statului cu Biserica e bine să se știe că foarte puțini sfinți au fost scutiți de neplăceri. Una din marile legende ale timpului nostru este aceea că ortodoxia este obedientă față de putere.
Nu putem răspunde la aceasta decât arătând că Pavel a fost decapitat în Roma, Petru a fost răstignit tot acolo, Sf. Atanasie a fost alungat de cinci ori din scaunul de episcop și și-a petrecut viața mai mult în exil, Sf. Ioan Gură de Aur s-a sfârșit tot în exil după ce a fost depus din scaun, Sf. Maxim i s-au tăiat mâna dreaptă și limba la 82 de ani, sf. Ioan Damaschin a viețuit în alt teritoriu tot de teama puterii (iconoclaste de această dată), Sf. Teodor Studitul a fost arestat o perioadă îndelungată, Sf. Grigorie Palama a cunoscut și el închisoarea.
La noi, de curând, două personalități ale ortodoxiei – părintele Stăniloae și părintele Galeriu – au trecut prin închisori. Toată istoria ortodoxiei este o luptă continuă pentru păstrarea cu orice preț a curățeniei credinței și viețuirii.

ALT.culture_05.2019 48-49.png

În loc de concluzii…

Absorbția politică a culturii este complementul recursiv al absorbției politice a economiei, fiecare membru producându-l în cerc vicios pe altul. Doar că revoluția economică asigură „Statului/Partidului” controlul materiei, pe când revoluția culturală asigură „Statului/Partidului” controlul spiritului. Prima suprimă libertatea exterioară (sfera proprietății), a doua suprimă libertatea interioară (sfera auto-proprietății). Împreună ele culminează cu instituirea ca „stăpâni” a celor ce s-au definit ca „sclavi”.
În ambele cazuri este vorba despre o „revoluție gnostică” (Eric Voegelin) animată de o ură bivalentă față de ordinea existentă:

  • negația dialectică, pasiune faustică a „distrugerii creatoare” și

  • negația abstractă, pasiune nihilistă a „distrugerii pure”.

 

wp-image-1540297791

Leave a Reply