ALTculture 4/2019: Omnium Dominatrix

De Corina Gheorgheza

Născută la 14 octombrie în Ploiești. Licențiată în Științe Administrative.

După terminarea facultății, a schimbat macazul, îndreptându-se către marea ei pasiune: arta.

Pasiunile sale pentru psihologie, filosofie și simbolistică s-au unit într-o manieră subtilă și naturală, reușind astfel să pună în scris toate imaginile interioare ce-și au fascinanta reflexie la exterior, sperând doar că cititorul va rezona cu mesajul care îi este adresat.

Omnium Dominatrix

Ce ne spunem atunci când nu ne spunem, atunci când închidem pleoapele sufletului și ne lăsăm ghidați de undele periculoase ale vechilor aduceri aminte?
Dacă ne-am regăsi limbajul ascuns printre cotloanele minții, am avea curajul să-l eliberăm din temnițele întunecate și umede, acolo unde cele 7 păcate capitale ne sunt expuse zilnic pe zidurile de piatră rece? Unii și-ar sfâșia trupurile pentru un strop de libertate, pe când alții își vor pleca frunțile alegând siguranța temniței, dar toți vor spera că într-o zi Omnium Dominatrix să le surâdă și să-i transfome în regi.
O veșnică dilemă a imprevizibilității ce își strecoară coada flămândă în vechile penițe ale scribilor, ce-o vor blama neîncetat pe cea care le va ține o veșnicie tăișul deasupra capetelor.
Căci “înțelepciunea voastră nu-i poate rezista: căci ea prevede, judecă și își păstrează intactă domnia, la fel cum și alți zei o vor face. Schimbările ei nu cunosc niciun armistițiu. Necesitatea o obligă să fie iute, atât de iute încât niciun om nu îi poate rezista. Aceasta e cea ocărâtă și veșnic insultată chiar și de aceia care îi cad la picioare și o imploră să-i salveze. Dar ea este blândă și nu-i ia în seamă, ci se bucură alături de creaturile primare, întorcându-și în permanență cursul și bucurându-se de a ei fericire.”
Alegerile înțelepte vor fi stâlpi de rezistență ai scării menite să ne protejeze spiritul de limbile de foc ale Infernului, un infern în care alegem să coborâm din când în când, pentru a ne delecta cu dansurile telurice.
Lacătele temniței ne stau înaintea ochilor, iar vorbele nespuse ne sunt cuprinse în codexul lăuntric acolo unde cercul, pătratul și triunghiul ne vor da proporțiile exacte ale alegerilor noastre.
Măsoară-ți pașii, întinde-ți brațele și privește-ți oglinda drept în ochi și vei descoperi într-un târziu că în lanțuri te-a legat cuvântul șoptit de alții în urechea stângă. Dezleagă-te, inspiră și te întregește, căci soarta-ți este călăuză, nu dușman.

ALT.culture_04.2019 6-7

Dans în credință

Cântă-mi somnul cel din noapte când inimile își culcă pulsurile pe norii prăfuiți și adulmecă-mi venele ce pulsează la auzul vocilor interioare.
Pentru cei mulți e o noapte ca oricare alta, însă pentru inimile coborâte în spațiul sacru al cânturilor fermecate, e noaptea ce alungă frământările sub forma respirației universale.
În spirala vieții cei doi leviatani își întâlnesc privirile adulmecandu-și cozile, încolăcind inimile, contractându-și coamele, jurându-și legământ în ape și pe pământ.
Ca un Iov ce privește spre țărm cu pumnii încleștați, crede și respiră nemurirea inimii și într-o clipă de credință deplină, ridică animalele la rang de oameni. Căci “el se uită de sus la toți câți sunt puternici și este împărat peste toate fiarele sălbatice”, tânjind după iubirea din adâncuri.
Doar cuvântul îi mai desparte de înfăptuirea cercului făr’ de sfârșit, dar la auzul strigătelor învolburate, cuvântul își cedează șoapta și alege să se șteargă singur din cartea vieții, pentru a le permite înlănțuiților să-și dezlege cozile pentru a-și lipi piepturile și a deveni unul.
Și de va fi ca noaptea să dureze o eternitate, cei mulți vor jongla cu sferele abacului celest, încercând să le separe variabilele.
Dar ei nu vor ști niciodată că în credință durerea separării e doar un grăunte de nisip, cernut la răscruce de drumuri, acolo unde zeii se îndupleca să lase porțile întredeschise. Și de acolo, drumu-i pavat cu stropi de sânge plâns de inimile ce se caută în adâncuri, în ceruri și pe întreg pământul, iar regăsirea va fi doar puntea de trecere peste un Stix neînțeles.

Sapientia

În luminișul verde al chemării de sine stă strâns legată de trunchiul stejarului timpuriu coroana purtată de regii ținuturilor îndepărtate ale aducerilor aminte. Luminată de razele soarelui sângeriu coroana își pleacă rubinele ce-și plâng valoarea, iar ale lor lacrimi se izbesc de rădăcinile adânc înfipte în pământul arid. Caravane întregi și-au închinat capetele în fața măreției încercând să smulgă aurul coroanei, provocând furtuni devastatoare și înfuriind țărâna. Căci la poalele stejarului stă scrijelit în piatră seacă cuvântul de aur primit în dar de regii pierduți în negura timplui, un timp ce-și va aduce în permanență aminte de chinurile suferite de cei bravi. Cuvântul în a sa sfințenie își reflectă adevărul și se va lipi doar de inimile celor ce aleg în a sa căutare să se lepede de carnea putrezită, lăsând roșul curat al sângelui să le sărute tălpile și să le sfințească măruntaiele.
Oglindirea în trunchiul copacului le dezvăluie doar celor curajoși acele părți de trup acoperite de leșuri ce le îngreunează suflul, iar lepădarea de mizerie se face doar în liniște deplină, fără a trezi frunzele adormite și fără a legăna vântul. Cu gesturi mici și mâini încrezătoare, dezbrăcarea dezvăluie viața însăși și strecoară în porii treziți mici particule de diamant perlat, transformând pielea curajosului în lumina aducătoare de lumină sacră.
În clipele de curățire însă, fire de nisip ars vor a se strecura mârșav în strălucire, zâmbind hilar și arătându-și colții înnegriți, șoptind viclean pielii trezite cuvinte ademenitoare, menite să împietrească nucleul coroanei. Dar timpul în a sa înțelepciune își va alege secundele drept aliați și în ziua în care luna își va reflecta întunericul în lumina soarelui ascuns, curajosul va rosti cu tunet și smerenie cuvântul ce va tăia în mii de bucăți cuvintele nevăzute ce vor a se înfinge în carnea proaspătă.
Răbdarea-i va permite timpului să deschidă cercul trasat de toiagul săditorului de copaci seculari și astfel, povestea bravului lepădat va fi purtată de penițele de aur ce vor scrijeli într-o altă piatră seacă păzitoare de stejar, cuvântul ce se dă mai departe.
Căci cercul ce înconjoară cercuri este doar reflexia coroanei privită de sus și îmbrățișată de jos, lepădata la rândul ei de bucăți străine de metal ruginit și demnă de a fi purtată de frunțile ce aleg să nu-și mai ascundă rănile.
Privește drept în inima copacului, căci doar de acolo se vor auzi ecourile literelor întregitoare și alege să dai mai departe cuvântul scrijelit atent în piatra seacă – Sapientia.

ALT.culture_04.2019 8-9

Firul vieții

Se poate întâmpla că într-o zi, în toată această aglomerație de suflete ce încep a-și pierde autenticitatea, un fir de ață auriu să ți se strecoare printre degete, să îți înfășoare brațul, să te ia de mâna și să te conducă către o lume a poveștilor nemuritoare.
O lume în care culorile sunt mai vii ca niciodată, o lume în care zâmbetele iau naștere din parfumul sufletesc emanat cu multă candoare de parfumierii iscusiți ai cerurilor din noi, o lume în care îmbrățișările au rol tămăduitor, iar menirea cuvintelor este aceea de a închide rănile.
Firul auriu ne leagă pe toți și fără să știm el transferă de la unii la alții micile bucurii, sclipirile din ochii celui care te privește cu drag, atingerile menite să-ți resusciteze ființa și poate că cel mai important, firul de aur este cremenele ce reaprinde focul din interiorul fiecăruia din noi.
Nicicând în astă lume unui suflet nu îi va fi suficient doar surâsul buzelor, căci matuirea privirii îți va spune cu șoapte amare că în interiorul zidurilor, castelul este șubrezit, iar străjerii au plecat de mult în căutarea unor priviri mai vii. Până când scânteia divină nu își va croi drum către noi pentru a ne renaște, vom fi doar carcase în căutare de adăpost și în toată această căutare ne vom lovi de sulițele celor ce-și apară cu disperare propriile ziduri.
Abia atunci când vom fi primii ce vom renunta la propriile sulițe din ochi menite să străpungă suflete, abia atunci oglinzile ni se vor întoarce reușind astfel să ne atingem reflexia. E doar un pas mărunt pe care firul auriu ne-ndeamnă să-l facem atunci când ne este cel mai greu, un pas a cărui strălucire ne va rămâne cusut pe goblenul vieții.
Când vei simți atingerea firului de aur nu-ți fie teamă, ci lasă-l să te încolăcească, să te cuprindă și să îți coasă rănile deschise și într-o zi, așa cusut cum ești, vei înțelege că rănile din aur sunt dovada vie că ai încercat și ai învins.

Încununarea ta

La ceas de seară, ia aminte la cărarea ce ți se așterne în fața ochilor atunci când felinarele sunt stinse rând pe rând. Înaintea ochilor tăi întredeschiși, banalul existenței cade în letargie, răpus de farmecul gândurilor pline de mister și splendoare. Este doar o simplă trecere ce-ți va împleti detaliile, recunoscând în penumbră formele vivace și netede ale atingerilor ce-ți trezesc realitatea interioară. Vei da naștere astfel unei lumi noi, o lume populată de gândurile tale cele mai vii, acolo unde sacrul și profanul sporesc farmecul poveștilor.
Ca un vis prevestitor începe totul, iar acordurile specifice fantasticului al cărui potențial transformă existența din banalitate în poem cu aripi de scântei, alină încrezuta singurătate și scutură de praf neuitarea. În cântec lin de pasăre măiastră îți stă muza adormită printre rânduri, urmând a fi trezită doar de avântul luat de ideile ce-și caută echilibrul între liniile brăzdate pe cer.
Mânat de dorință și de dor mărești pasul pe cărarea ce se-ndreaptă către lună, atingandu-ți din mers liniștea caldă și strângând în pumn nostalgia visului ce în prezent îți e realitate. Ca-ntr-o cascadă îți alungești corpul, lăsându-te purtat de aburi, urcând în pași suavi de zbor, deasupra întunecaților codri.
Iar de va fi ca înfățișarea ce-o să-ți apară la răscruce, să-ți pună în palmă două chei, atunci vei ști că ești iar rege încununat în visul ei.

ALT.culture_04.2019 10-11

Inițiere

Pe când luna îți purta calea și pelerina neagră îți acoperea aripile ostenite, drumul din ce în ce mai lung și pământul din ce în ce mai moale și galben, îți încolăceau tălpile însângerate. Ciulinii îmbătrâniți de așteptare strigau un urlet mut și se agățau cu ultimii spini de bordura catifelată a mantiei, în speranța că atingerea de tine îi va readuce la viață, transformându-i în flori de iasomie crudă. Pădurea freamătă cu fiecare expir de-al tău, iar coroanele de frunze uscate își pleacă privirile în fața tenacității tale. Drumul ți-e greu și flacăra începe a se stinge, dar libertatea ți-e dată de lacrimile ce curg șiroaie și se izbesc de bocancii impielitati.
Roata umană ce ți se învârte în fața ochilor precum o hologramă îți cere un sacrificiu, dar tu continui să îți afunzi tălpile în noroi și să mărșăluiești în deplinul întuneric, acolo unde doar bătăile de aripi ale celor ca tine îți sunt călăuze. Capătul nu ți-l știe nimeni și nimeni nu are dreptul să ți-l supună, căci în cartea cu milioane de pagini tu esti cel care a refuzat pactul cu sânge uman.
Dincolo de noapte e lumina ce-și întinde corzile de aur, iar în bătaia surdă a vântului speranța își caută casă. Acolo îți este redată suflarea dătătoare de viață. Acolo Palidului Împărat îi este redat cufărul înțelepciunii, dar singurul deținător al cheilor ești tu. Doar tu îți poți scălda palmele în focul aspru fără ca arsura să îți cresteze amprentele, dar pentru ca toate acestea să îți fie de folos, trebuie să mori puțin că să-ți poți renaște oglindirea.
Rămâi întreg în reîntregirea ta și astfel pelerina neagră ți se va scurge de pe umeri, eliberându-ți aripile de plămânii ce pentru prima dată respiră văzduhul iertării de sine.
Iar în această clipă de glorie vei deveni unic, vei fi cel care va purta toate secretele omenirii și în tine se va naște un axis mundi menit să-ți fie geneza adevărului suprem. Pleacă-ți fruntea într-u primirea strângerii de mână, dar nu îți pleca privirea, ci păstrează-ți ancora sacralității dincolo de profanul din exteriorul fiecăruia. Căci într-o zi o să te cunoști pe tine însuți așa cum te-a cunoscut cuvântul de la începutul lumilor.

Hotelul vieții

Imaginează-ți că viața-ți este asemenea unui coridor de hotel. Un coridor cu uși numerotate, în spatele cărora se ascund poveșți nedescoperite încă. Un coridor a cărui mochetă roșie a fost proaspăt schimbată, iar tu ești primul care-și va lăsa urmele imprimate în moliciunea ei.
Luminile pe alocuri mai dansează în câteva scurcircuite și atunci când crezi că totul se scufundă în întuneric, de undeva din celălalt capăt al culoarului se mai aprinde o scânteie care să te ajute să vezi pe unde te afli.
Și astfel te opreșți în dreptul fiecărei uși pe care în funcție de simțăminte o deschizi mai ușor sau mai brutal, iar în interiorul camerei zăbovești atâta timp cât povestea o cere.
Există posibilitatea totuși că în anumite camere să întâlneșți și turiști, unii care fac povestea mai interesantă și care au menirea de a-ți fi ghizi, indiferent de situație, iar alții care sunt chiriași permanenți și care fie te vor primi cu brațele deschise, fie îți vor trânti ușa în nas.
Și vor fi momente în care poveștile vor fi greu de dus și vei fugi din când în când pe culoarul vieții tale pentru a trage aer în piept, a plânge și a te reîntoarce pentru a pune capăt unora dintre povești. Și dacă ești norocos, vei avea șansa magică să găsești acea UȘA întredeschisă, lăsată așa special pentru ca tu să poți trage cu ochiul. Și vei sta în dreptul ușii gândindu-te dacă îți este permis să intri, speriat fiind de această deschidere. Dar în momentul în care vei reuși să îți faci curaj, o să observi că este ușa care te conectează cu scările, cu susul și cu josul, cu poveștile altora și cu alții ca tine.
În hotelul vieții oamenii își trăiesc poveștile în paralel și de cele mai multe ori nu se întâlnesc niciodată. Căci adevărată connexiune este posibilă doar atunci când fiecare om își înfrânge teama și alege conștient să folosească scările. Iar acolo, pe acele trepte se nasc adevăratele povești. Acolo unde unii nu îndrăznesc să pătrundă, acolo zac în așteptare comorile cele mai de preț ale sufletului. Acolo unde incertitudinea provoacă confuzie, acolo se nasc adevăratele confirmări. Acolo unde aparenta banalitate se instalează, de acolo răsar cele mai solide emoții și astfel vei avea ocazia să îți alegi etajul, ușa și povestea în care să te regăsești, fără a pierde însă libertatea de a te întoarce din când în când la mocheta roșie și moale. Trebuie doar să ai curajul de a trece dincolo, iar de acolo vei ști întotdeauna ce ai de făcut.

ALT.culture_04.2019 12-13

 

Leave a Reply