De Dorina Șișu

 

ALT.culture_04_v12 8-9

Proștii

și-ai fi zis că ziua nu se mai termină… noroc! norocul și-l face omul cu mâna lui, dar asta o spun toți, schimbă orientarea cu fața la soare. și ce-ai vrea să râdem? să râdem, la dracu, să râdem de noi. suntem atât de proști că recunoaștem asta cu stupizenie. râzând o recunoaștem ne credem importanți și dăm, toată ziua, definiții la orice. să fii deștept e o chinuială. să fii poet e floare la ureche. păi ce, domnule, trântește niște cuvinte într-o ordine sau dezordine mai amplă, că așa e la modă acum, și mergi mândru printre omenire zicând că matale ești poet. e greu? aaa, mai colorezi tevatura și cu ceva cuvinte porcoase, să fii interesant și cunoscut de cât mai multă lumea, că lumea asta face; trage cu ochiul să vadă ce dreacu vinde ăla și țup peste rahatul ăluia de se crede mare scriitor.

nu se termină ziua când vrei tu… timpul nu-ți mai aparține. la revedere! au alții grijă și de timpul tău. păi și tu ce să faci? te lași abandonat. te prefaci că depui armele, că ești un nătăfleață, ba chiar puțin prost, dar de la mama natură să nu dea de bănuit, și s-ar putea să ai noroc să nu fii spurcat de prea mulți, ba chiar lăsat în pace.

unii vor să simtă cu mâna pe coana moarte. asta lucru mare e! cine se încumetă? cum cine? filosofii domnule, filosofii. ei pun mâna pe orice și dezvoltă paralel exact cum nu poți tu pătrunde amărâtule de om, pentru că neuronii tău au rămas expuși la baza de început a vieții.

  • Cu cine te cerți, mă Celane?

  • Ia uite la el! De când ești mă-n spinarea mea? Ai citit? Pleacă, mă, nu mai…băăă, ești prost rău!

  • Celane, tu ești mare!

  • Sunt un rahat!

  • Bine, mă, dacă tu insiști…

  • Dacă-ți rad două peste ochii ăia beliți nu te mai scoli mă de jos decât mort, prostule!

Celan era poetul facultății. Deși eram la teatru nu la filologie, Celan scria toată ziua poezii și gânduri de ți se rupea inima-n bucăți. Îi ziceam poetul, dar eu nu-mi necăjeam prea mult prietenul. Suferea dramatic atunci când cineva îl sriga „Poete”

  • Mă, Celane, mergem, spre seară, prin oraș?

  • Unde?

  • În „orașul vechi”. E mai interesant acolo. Dacă vrei tu mergem până la Pietrele lui Solomon și de acolo ne uităm la cer vreo juma’ de noapte, să vedem stele, dacă o fi senin și dacă nu o fi noi tot ne uităm. Ce zici? Te bagi?

  • Mă bag. Ce ți-a venit?

  • Cu ce?

  • Cu plimbatul…

  • Celane, ești galben, mă. Mi-e frică să nu mori. Au plătit ai tăi atâția bani la facultatea asta… și tu? De ce dreacu ai venit la teatru, mă?

  • De-al dracu ce sunt și mai ales de prost ce sunt. Na! Mulțumit?

  • Ești prost, Celane! Ești prost! Eu am vorbit serios.

Am plecat trântind ușa după mine. Nu mă supărasem, dar voiam să iasă din starea lui pierdută cine știe unde.

M-am întors la el după doar două ore. Stătea lungit în pat. Mâinile le ținea peste o coală de hârtie. „Am plecat singur la Pietrele lui Solomon să număr stelele.” M-am speriat teribil. Am pus mâna pe fruntea lui, dar era rece. Celan a luat un tub de pastile doar ca să plece singur în lumea lui. Un egoist. Putea să mă aștepte. Eu i-am făcut propunerea cu pietrele… acum ce-am să fac?

ALT.culture_04_v12 10-11

Gheorghe și piticul

Cum a intrat în parc, piticul a început să dea câte-un picior în toți teii din calea lui. Era o zi de vară foarte călduroasă, de aceea nu prea era lume, numai câte un bătrânel pe băncuță, privind pierdut undeva în zare. Și cum ziceam, piticul, nervos la culme pe ceva ce numai el știa, lovea cu nădăjde teii parcului. La un moment dat, probabil de la căldură, s-o fi zăpăcit, că a lovit un plop. Numai că plopul nu a tăcut, așa cum au tăcut amicii săi din parc, teii, ci a ripostat, destul de agitat, către agresor:

  • Mă, piticanie, de ce-ai dat în mine? Mă, n-auzi?

Piticul, surprins, întoarce capul, aproape ținându-și respirația, și se uită perplex la plop.

  • Mă, piticanie, ești tare de urechi? Ia vino tu aproape și zi-mi de ce m-ai lovit!

  • Păi, am crezut că ești tei și te ttte-am…

  • Ce-ai crezut, mă? Am eu față de tei? Răspunde odată, ce te uiți ca prostu’!

  • Te rog să mă ierți, domnule plop! Promit că nu mai fac. Nu se mai întâmplă niciodată, zău. Sunt necăjit și nu am văzut în clar trupul luminăției tale.

Plopul s-a mai domolit și avea chef de vorbă, văzând frica piticului.

  • Bine, bine, și de ce ești supărat?

*

  • Ce dracu’ faci, mă, Gheorghe? Ce scrii? Ce ți-am zis să faci? Ce mama mă-sii de poezie e asta?

  • Domnule profesor, este ce-ați vrut să scriem. Adică eu aici vreau să…

  • Ce vrei, mă, Gheorghe, să ce? Ce treabă are, mă, piticu’ ăsta cu influența poeziei turce? Păi bine, mă, Gheorghe, dacă nu m-am exprimat destul de clar, trebuia să mă oprești și să întrebi care-i faza, da nu-mi veni cu pitici și tei… Și teii ăia, ce treabă au cu turcii? Bă, teii sunt ai lu Eminescu, n-au venit cu turcii, mama ei de literatură!

  • Domnule profesor, nu vă supărați, lăsați-mă să vă explic! Piticul sunt eu, un muritor de rând, fără însemnătate, doar cu frustrări și visuri niciodată împlinite. Piticul semnifică micimea omului, pe când teiul este ceva solemn. De fapt, recunosc, m-am depărtat de poezia divan a literaturii otomane, reflectând mai adânc, într-un mod egoist, probabil, la starea poetului, la tristețea, poate chiar și disperarea din efemeritatea vieții lui.

Profesorul de „comparată” i-a ascultat explicația studentului, dar nervos, cu interes, nu părea mișcat, așa cum probabil spera Gheorghe.

  • Gheorghe, dragule, ești pe lângă subiect. Nu ești pregătit. Ceea ce mi-ai înșirat nu este relevant și în fapt nici nu mă interesează, dar teii tăi și cu piticul nu au absolut nimic de-a face cu simbolurile din poezia de divan. Măcar dacă puneai piticul să lovească trandafirii sau să existe ceva element erotic, că asta a dominat literatura lor timp de 500 de ani. Și apoi, spune-mi, dragule, unde încadrezi stilul ăsta cu dialog al poeziei tale?

  • La un curent nou, domnule profesor. Probabil că sunt îndrăzneț, dar vă rog, din suflet vă rog, lăsați-mă să o finalizez și apoi vă explic finalul!

  • Domnule student, nu suntem în piață să ne tocmim. E o insultă ce-mi ceri. E ca și cum ceea ce ți-am spus să faci e un lucru atât de mărunt, încât nu merită să-l iei în serios, aducându-mi în fața ochilor un „curent nou”, pe care dumneata chiar acum îl inventezi. Exclus. Categoric exclus.

Sunt un Gheorghe și-atât. De ce nu reușesc nimic din ce am în cap? Ideea mea era bună. Adică ce, ce-avea piticul? Nu, nu că principiul meu n-a fost bun, ci profesorul era la nivel cu pământul. Să nu înțeleagă el ironia mea? Nu-s complicat, ce dracu!

ALT.culture_04_v12 12-13

  • Gheo, ce faci? Iar ești departe?

  • Păi, cam sunt.

  • Și cam pe unde să te caut?

  • Nu în timpurile astea.

  • Da-n care?

  • Crede-mă că nu s-au inventat.

  • Haide, mă, inventatorule, nu te mai da mare! Ai să mori dreacu, așa cum a murit Celan, că și ăla scria și nu-l înțelegea nimeni.

  • Ei, nu!

  • Te pomenești că tu-l înțelegeai! Mă, se poate. Nu te contrazic. Erați amândoi de mânuță toată ziulica. Proștilor.

  • Hai sictir!

  • Hai sictir tu, fraiere! Ba nu, mă, hai la masă, că te cheamă mama.

  • Vin.

  • Acuma să vii.

  • Vin, n-auzi?

  • Boule!

  • Vaco!

Soră-mea e o scrântită. N-are minte. N-are. Geaba se dă literată, că-i vai de capul ei. Mă enervează la culme, da-i soră-mea, n-am cum s-o omor. Sau am? Cum i-ar sta bine moartă? Ce-ar mai plânge mama! Eu nu. Aș avea liniște deplină. Ce-aș sta sub nucu ăsta până m-ar lua somnul! Ce știe ea de Celan? Nu știe nimic. Nimeni nu l-a cunoscut mai bine ca mine. După ce mănânc, caut hârtiile de la el. Scria împrăștiat pe tot ce apuca de scris. Scria și, după ce-l citeai, îți venea să te duci la dracu departe, să-ți dai pumni în cap, în gură, să te apuci de băut și de curvit. Celane, Celane, mă, de ce mi-o fi dor de tine, mă prostule! Tu mă aprobai în inflexiunile mele, în aiureli privind curentele literare și alte bazaconii pe care le povesteam noapte de noapte, la cabana aia a ta ori pe holul căminului studențesc.

și-ai fi zis că ziua nu se mai termină… noroc! norocul și-l face omul cu mâna lui, dar asta o spun toți, schimbă orientarea cu fața la soare. și ce-ai vrea, să râdem? să râdem, la dracu’, să râdem de noi. suntem atât de proști, că recunoaștem asta cu stupizenie. râzând o recunoaștem. ne credem importanți și dăm, toată ziua, definiții la orice. să fii deștept e o chinuială. să fii poet e floare la ureche. păi ce, domnule, trântește niște cuvinte într-o ordine sau dezordine mai amplă, că așa e la modă acum, și mergi mândru printre omenire, zicând că matale ești poet. e greu? aaa, mai colorezi tevatura și cu ceva cuvinte porcoase, să fii interesant și cunoscut de cât mai multă lume, că lumea asta face; trage cu ochiul să vadă ce dreacu vinde ăla și țup peste rahatul ăluia de se crede mare scriitor.

nu se termină ziua când vrei tu… timpul nu-ți mai aparține. la revedere! au alții grijă și de timpul tău. păi și tu ce să faci? te lași abandonat. te prefaci că depui armele, că ești un nătăfleț, ba chiar puțin prost, dar de la mama natură, să nu dea de bănuit, și s-ar putea să ai noroc să nu fii spurcat de prea mulți, ba chiar lăsat în pace.

unii vor să simtă cu mâna pe coana moarte. ăsta lucru mare e! cine se încumetă? cum cine? filosofii, domnule, filosofii. Ei pun mâna pe orice și dezvoltă paralel exact cum nu poți tu pătrunde, amărâtule de om, pentru că neuronii tăi au rămas expuși la baza de început a vieții.”

Ăsta a fost ultimul gând al lui Celan. Totul a pornit de la pietre. Cred. Și eu am simțit că le car. Uneori le duceam agățate de călcâi, de genunchi, de gât, de pleoape și ziceam că viața mea are un nume, Frusina. Era brunetă cu ochii albaștri, avea părul lung, pielea albă. Era mută, Frusina. Niciodată nu am simțit iubire pentru ea. Cum să iubești o viață cu numele ăsta? Plus că era brunetă și mie nu-mi plăceau brunetele. Blondele, hmm, da. Că era mută, mă bucuram. Apăi, așa calitate la o viață, mai rar! Pietrele astea mi le arunca Frusina ori de câte ori aveam chef de ceva nebunesc; de exemplu, să fiu fericit. A dracului Frusina, ce bine mă simțea! Imediat dibuia că-mi saltă inima în piept a nebunie, a fugă la mama naibii, că niciodată n-am știut unde să fug, dar fugeam până când mă trezeam la pământ, cu nasul belit și plin de sânge pe picioare. Nu fugeam ca omul, o luam la sănătoasa în picioarele goale. Oricum, cel mai tare era când o tăiam iarna pe zăpadă. În tălpile goale. Hm, ce senzație mișto! Mă frigea pielea de-atâta îngheț. Nasul se lipea, iar aerul era atât de tare, că nu puteam respira dacă nu tușeam la fiecare inspirație. Frusina, țup cu piatra-n mine. Pardon, nu cu piatra, țup cu un balot de pietre, că avea șmechera, avea muta, adunate-n buzunarele ei găurite. Dădea-n mine și rânjea.

Celan a murit pe pietre sfinte. Uneori îmi vine să mă duc după el. Ce-am să mai caut, dacă totul e împotriva mea? Ce-am să găsesc, dacă din întâmplare rătăcesc pe alte depărtări? Și-apoi, așa singur și nesigur, n-am să-mi găsesc pacea. Ce-o mai fi și aia pace? Toată lumea zice pace, da’ fac pariu că habar nu are cu ce se mănâncă! Sau se bea? Omul, domnule, omul trebuie să fie oleacă trântit la minte, nebun, prost, și toate calitățile alea de care râdea sănătosul de Erasmus. Bă, nene, ce-am cu omul? Eu nu-s în stare să zic o idee pertinentă, că na, de-aia am și căderea de-acum, uite cum tânjesc după Celan, după moarte și după tot ce-am sperat, dar am uitat. Chiar așa, pe uitarea asta n-o caută nimeni? Pe nimic nu-l caută nimeni? Păi ce, omu-i fraier? Ce-are el să caute ceva după care nu poate profita, suge averi, bani și alte baliverne. Baliverne, zic io, mi-s gândurile astea. Ptiu, drace! Hai să-mi schimb macazul: gândesc la ceva fain-fain-fain rău. Cum ar fi? Uite, natura. Uite, râul, muntele, frunzele astea, iarba asta, păsărica aia din nuc, ce-o fi? Musca nu. Ce e fain la o muscă? Brrr, m-apucă nebunia. Bun, să scriu ceva. Să scriu ceva despre iubire. Ba nu. Mai bine despre moarte. Mai bine să scriu despre sinuciderea mea. Unde-i, frate, oglinda aia? Aha, uite aici! Închid ochii și… și nu mă văd. Scârț! Apăi, de ce caută omul să se vadă mort? Ce, viu nu-i bun?

  • Gheorgheeeee, măăăă, ești afară?

  • Nu, vecine, nu-s afară. Sunt aci, lângă nuc.

  • Hoțomanule care ești! Îți arde de joacă?

  • Mie?

  • Da’ cui?

  • Ce e, nene vecinu’, de ce mă strigai?

  • Uite un pachet pentru tine! De la Bogdan. A fost la noi acum două zile și-a zis să-ți dăm pachetul acesta.

  • Dar de ce? Ce-i în el?

  • Păi, de unde să știu? Vezi și tu.

  • Mulțumesc, vecinu’!

  • Să crești mare, mă, băiatule!

Ce să-mi dea mie Bogdan? Cu el am petrecut copilăria în timpul vacanțelor de iarnă și de vară. Era de la oraș, cuconaș, educat de mic, bune maniere și alte chestiuni boierești pe care le admiram atunci, dar pe care le detest acum. Nu știu de ce. Mai vine pe la unchiu-său, vecinul meu, și mai stăm de vorbă, însă nu ca pe vremea când eram niște mucoși. Mai mult eu, că el își ștergea năsucul pe batistuțe albe brodate, iar eu pe mâneca hainei sau pe tricou. Ia te uite, ce de cărți! Bă, băiatule, băăă, oi fi în anul morții? Ce ți-a cășunat, mă? Nu, că-i bine! E foarte mișto. Pe-astea nu le aveam. De asta n-am auzit. Bă, ești prost? Cine dracu-i ăsta? Mișto. Ia să iau ceva la citit. Pare neamț după nume. N-am chef de nemți acum. Rus? Nu. Francez? Nu. Ăsta pare de pe nicăieri. Ce de puncte are la nume. O fi de prin nord. Na, că-l iau pe punctatul ăsta. Așea. Să citim. Ziceam că-l citesc pe Celan. Unde-i Celan?

ALT.culture_04_v12 14-15

Biblia

În liniștea unei după-amiezi de vară călduroasă, strigătul țigăncii spărgea amorțeala cuprinsă în jurul uliței.

Țață Ioană! Breeee, țață Ioană, unde ești? Ești p-aci?

Sunt aci pă prispă, fă, Leană. Ce-ai de strigi așa? Vin turcii? Pfff, că nu ai oleacă de liniște pă lumea asta!

Țața Ioana se ridică încet de pe prispă, împingând cu o mână peretele casei, ajutând să se ridice mai repede.

A ars casa tușei Elvira, bre.

Care Elvira?

Cum bre, care? Elvira a lu’ Ticu. Văru’ la alde matale.

Tu ești proastă, Leană? Cum să arză casa? Casa lu’ Elvira? Da’ ea unde era?

Își netezește șorțul și basmaua și pornește în praful din mijlocul drumului spre casa cu pricina. Și-a uitat șoșonii lângă prispă. Praful o ardea la tălpi. Căldura era ucigătoare, dar ea era obișnuită să trăiască în inima Bărăganului și nu îi era cald niciodată. Basmaua neagră îi tot aluneca de pe frunte. O trăgea cu degetele ei uscate și ascundea părul sub ea.

Unde fugi așa, vecină?

În zarva creată de strigătele țigăncii, vecina țații Ioana și-a scos capul în dreptul porții.

Uite, merg la Elvira și la Ticu. Cică le-a ars casa.

Haide, bre! Cum să le arză casa? Azi?

Pi, azi. Da’ când? Acu’ merg să văz.

Când te întorci, să dai pă la mine, să-mi zici ce și cum.

Oi da. Da’ cum dracu să arză casa? Cum? Mai au și o droaie de copchii. Când o vini Ticu de la muncă, vai de capu’ lor, săracii.

 Și iuțește pasul, de curiozitate, dar și de griji.  Ticu era vărul ei cel mai de treabă. O mai ajuta cu coceni și la culesul viei.

Ajunsă în fața casei arse, intră fugind pe poartă. Erau vecini adunați și priveau peste gard rămășițele scoase din casă. Erau niște haine arse și deasupra, aruncată, o Biblie.

 Șușotelile vecinelor – aceleași constatări repetate de fiecare în parte a mirare: Nu a ars Biblia. Uite că nu a ars Biblia! Ce minune dumnezeiască, să nu ardă Biblia…

Elvirăăăă, unde ești, fă, Elvirăăă?

Parcă devenise un tic nervos. Își tot trăgea basmaua neagră peste frunte, aproape că-i acoperea ochii.

Unde să hiu, țață? Unde? Uite ce nenorocire s-a așternut peste bietele noastre suflete! Nu eram destul de necăjiți? De ce mi-a dat Maica Domnului și asta? Asta-mi trebuia mie acuma? Asta, bre, țață Ioană?

Fă, Elviră, cum ți-a ars casa?

Naiba știe, bre? A vinit după mine, că eram la cazanul de țuică, ăsta micu’, Florin, că arde casa. Până am ajuns aci, era gata. Ce să mai scoț din ea? Uite aci, că toate a ars.

Au ars, mamă, răspunse fata de  zece ani a Elvirăi.

Ia și nu mă mai corecta tu pă mine! De-aia vă dau la școală? Ce dacă nu știu carte? Vă dau pă voi să mă corectați pă mine. Mișcă d-aci, să nu te văz! Vine el taică-tu acasă…

Copchiii unde erau, Elviră?

Pă maidan. Numa’ Florin, ăsta micu’, era acasă. L-am întrebat dacă a umblat cu chibritu’ în casă, da’ zice că nu. Io știu, bre? O hi lăsat televizoru’ să meargă și o hi făcut vrun scurt pă undeva.

Cu un băț luat de prin curtea Elvirăi, țața Ioana scormonea printre arsurile din casă. Atinge Biblia cu bățul și o lovește de două ori spunând mirată:

Biblia nu a ars, Elviră.

Nu a ars, bre.

Este o minune Dumnezeiască aci. Așa să știi tu de la mine.

Este o minune. Da, da. Da’ ce fac eu acuma? Vine Ticu de la serviciu și mă omoară.

ALT.culture_04_v12 16-17

Țața Ioana se apleacă să ridice Biblia. Elvira strigă speriată.

Ce faci, bre?

Cum, ce fac? Iaca vreau să iau Biblia asta de aci.

Las-o acolo, să o vază și Ticu.

Cu ce rată vine?

Cu aia de 6.

Pi, lu’ Ticu numa de Biblia asta nu-i arde. Unde dormiți la noapte cu atâția copchii?

Cum, bre, unde? Uite, în bucătăria de vară. Am un pat acolo și-or dormi copchiii în el, iar eu cu Ticu pă jos.

Să trimiți la mine fata asta, să-i dau un preș.

Ce preș, bre?

Cum, ce preș? Țes toată ziua. Ce dracu să fac? Am preșuri noi, Elviră. Trimite fata la mine. Măcar să dormiți pă un preș nou.

Bine că nu a ars bucătăria. Sărea naibii butelia și făcea explozie.

Elviră, ne-am înrăit, Elviră. Ăsta e semn de la Măicuța Domnului.

Lovește cu bățul Biblia. Repetă și se uită spre vecinii adunați la gard:

Ăsta e semn de la Măicuța Domnului. Suntem păcătoși și răi. Uitați-vă la Biblie! Focul nu a ajuns să arză cuvântu’ lu’ Dumnezeu.

Lumea dădea din cap afirmativ, numai un băiat blond și slab îngâna ca pentru sine ce spunea țața Ioana.

Așa este, așa este… Da, da… Suntem răi. Niște animale suntem.

Apoi zise tare, să-l audă tot satul:

Ce dreacu trăncăniți să vă aflați și voi în treabă? Cine rage, bre țață Ioană, ca să zici matale că suntem animale? Păi, ce bre, io rag? Vezi matale pă vreunu’ agățat aci dă gard, să ragă? Io unu’ nu mă simt animal. N-a ars Biblia că o fi fost pă undeva unde focu’ n-a ajuns. Ce dreacu, bre! Nimica nu știți.

Ptiu, piei drace! Măăăă, tu vorbești, măăăă, nedusule la biserică! Alde taică-tu te-aude, mă, ce vorbești? Doamne, iartă-mă! Păi, se poate, mă, Ioane? Așa se vorbește cu o muiere la necaz? Nu vezi ce-i pă biata Elviră?

Ion o îngâna continuu. Ceilalți oameni se uitau când la țața Ioana, când la Ion. Ion era unul dintre cei cinci băieți ai preotului din sat. Fiind cel mai mic dintre frații lui, era răsfățat de toți ai casei. Lumea nu-l certa atunci când le spărgea geamurile ori rupea gâtul la vreo găină. Deși avea 17 ani, arăta de 30. Era nătâng și-i plăcea să contrazică tot ce se vorbea.

Ale dreacu dă babe urâte, ce vă mai dați voi cu presupusu’…

Și plecă Ion spre casa lui. Toată lumea adunată pe gardul Elvirăi se uită după el și se închină mai ceva ca la biserică.

Țață Ioană, io îți dau Biblia, că acuma ce să mai fac? Ce să mă fac, breee, vai de păcatele mele! Vai, vai, vai de sufletul meu! Cu ce-oi fi greșit în fața cerului?

Țața Ioana s-a aplecat și a ridicat Biblia. Cu palma dreaptă o ștergea de cenușă și o vântura spre ochii vecinilor.

Nu e atinsă de foc. Nu e, oameni buni! Mă duc acasă, Elviră. Am de urzit.

Mergi, bre, mergi!

Nu uita să trimiți fata după preș.

Nu uit, bre. Nu uit.

Țața Ioana s-a întors pe prispa ei. Își puse Biblia în poală și privi lung cerul. Poate că în mintea ei roiau tot felul de gânduri legate de cele sfinte, pentru că-i mai scăpa câte un unul și-l rostea cu voce tare: suntem răi, Maica Domnului, suntem atât de răi, că nu încăpem în Ceru’ Tău.

Leave a Reply