N. DAŞCOVICI –
PRINCIPIUL NAŢIONALITĂŢILOR ŞI SOCIETATEA NAŢIUNILOR (I)

Iată o nouă lucrare pe care Mădălin Matica ne-o propune cu generozitate pentru rubrica RESTITUIRI.
Am ales pentru acest număr problema națiunii, abia apărută, practic, înainte de Marea Unire.
Ea este din nou abordată și mai ales altfel abordată în ceea ce unii îi spun globalizare, la fel de bine cum alții îi spun neo-marxism.
În acest context al confuziilor voite sau nu, credem că această carte va aduce măcar puțină lumină, până nu va apuca așa-numita globalizare să o stingă de tot…
Am împărțit subiectul ales în două părți, prima parte fiind publicată în acest număr.

Eugen Matzota

NAŢIUNEA CA REALITATE ŞI UNITATE SOCIALĂ

(PARTEA a II-a)

Asupra acestor teorii combinate ad-hoc pentru combaterea dreptului la libertate și egalitate între națiuni, vom reveni mai pe larg în capitolul următor.
Al treilea element constitutiv, comunitatea de limbă, prezintă un caracter mult mai complex și o importantă variabilă de la o națiune la alta.
Cu toate acestea, trebuie să remarcăm de la început că în vremurile moderne comunitatea de limbă a contribuit cel mai mult la închegarea națiunilor, așa după cum din evul mediu până azi au contribuit feudalitatea, monarhia și religia. Un om, cu care te înțelegi prin grai, e ca și făcut pentru apropiere ) căci de la început poate să-ti fie prieten și frate. Aci se vădește intima legătură dintre comunitatea de sânge, descendenta familiară și comunitatea limbii, ca mijloc de înțelegere în sânul aceleiași familii și apoi în sânul națiunii. Importanta limbii a mers crescând de pe la mijlocul veacului al XVIII-lea în măsură ce ea a devenit expresiunea comunității culturale. De aceea, mișcarea națională modernă care se întemeia pe grai, observă mai departe Ehrlich, a pornit de la intelectuali, iar națiunea tinde să devină tot mai mult un rezultat al vieții spirituale pe care o întrupează poeții, artiștii, scriitorii, cari vor să-și creeze în propriul lor popor „cutia de rezonanță a idealității lor“.

ALT.culture_03.2019 26-27
Un element nou care a crescut și accentuat importanța limbii pentru trezirea și păstrarea conștiinței naționale într-o măsură nebănuită altădată, a fost progresul și perfecționarea căilor de comunicațiune concomitent cu dezvoltarea industriei tiparului până a face din produsele sale ceva indispensabil, strict necesar vieții individuale ca și vieții colective. In deosebi, dezvoltarea presei zilnice și răspândirea ziarului până ’n cele mai adânci straturi populare, a făcut din limba proprie a fiecărei națiuni un factor decisiv de conștiință națională și a ajuns să țină permanent trează conștiința fiecărui individ despre personalitatea morală aparte a naționalității sale. Odată cu aceste progrese, viața și dezvoltarea limbilor moderne a fost definitiv asigurată, iar primejdia dispariției lor aproape înlăturată în ciuda tuturor măsurilor oficiale care căutau să facă din limba cetățenilor o chestiune de politică și de administrație. Acțiunea de propagandă și contra-propagandă în jurul limbii a devenit, astfel, unul din mijloacele de afirmare a națiunilor ca personalități morale deosebite sau de urgisi- rea și apăsarea lor.
Nu vom intră aci în detalii, care ne-ar cere prea mult timp și spațiu și despre care, astăzi mai ales, s’ar putea susține că au constituit una din cauzele principale ale marelui război.
Cu toate acestea, importanța limbii, precum am arătat, n’a fost totdeauna aceeași. Chiar când Unele națiuni au arătat un deosebit legământ față de limba lor, aceasta nu constituia de cât manifestarea instinctivă a unui spirit conservator, justificat uneori și de neputința de a învăța, în regiunile cu populațiuni amestecate, altă limbă prea grea. Istoriograful Bonfinius de la curtea regelui Matei Corvinul, făcea în privința aceasta interesanta observațiune că Românul se luptă mai mult pentru limbă decât pentru viață“ J). Probabil că aceeași cauză, greutatea limbii maghiare, explică pentru ce, în multe regiuni de peste Carpați, limba românească a servit, chiar sub stăpânirea streină, ca mijloc lesnicios de înțelegere între Maghiari și Sași. D-l Gennep, în lucrarea pe care am citat-o, vorbind despre lupta ce se dă între diferitele limbi, făcea îmbucurătoarea constatare despre progresul limbilor latine acolo unde vin în contact cu germana și, mai departe, spunea că în genere Levantinii și Slavii învață mai repede și mai ușor limbile străine, fie chiar temporar pentru nevoile vieții zilnice, decât Francezii, Englezii, Italienii sau Chinezii, cari constituiesc, fără îndoială, sub raportul vechimei, națiunile cele mai civilizate ale lumii.
Limba intrând astăzi între mijloacele de propagandă și acțiune politică, se înțelege că tocmai atențiunea deosebită ce i-se dă pentru cultivarea sau înăbușirea ei, a făcut să se trezească în sânul popoarelor un legământ puternic și sentimental față de graiul moștenit. De aceea, unul dintre cei mai luminați bărbați pe cari i-a avut Ungaria, autorul legii naționalităților, spunea drept avertisment pentru contimporanii săi: „putem afirma că popoarele țin azi mai mult la limba lor, de cât la patrie’ ).
Cu totul altfel se privea odinioară chestiunea limbilor dintr’o țară.
Până la sfârșitul veacului al XVIII niciodată guvernele nu sau gândit să supravegheze ori să distrugă graiul popular după cucerirea sau anexiunea pacifică (prin căsătorii princiare) a unui teritoriu. Cu excepțiunea măsurilor din Spania contra limbilor arabă sau ebraică, luate din considerațiuni religioase nu politice, nicăieri nu s’au văzut asemenea preocupări de Stat. Mai mult chiar, în timpul războaielor dintre Italia și Spania, limbile italiană și spaniolă se vorbeau la Curtea Franței, după cum franceza se află în cinste la curtea Elisabetei.
Câtă deosebire, deci, între spiritul vremilor de atunci și dușmănia manifestată contra limbii inamicului în decursul războiului din urmă!
Un exemplu și mai interesant despre felul cum eră privită limba altădată ni-l dă Eötvös). Regele Ștefan cel Sfânt al Ungariei, în sfaturile către fiul său, spunea că „o țară cu o singură limbă și un obicei, este slabă“.

ALT.culture_03.2019 28-29.png
Explicația acestor fapte stă nu, desigur, într’un liberalism deosebit al acelor vremuri, ci în concepțiile dominante ale epocii.
Individul nu ajunsese încă la conștiința modernă a personalității și libertății sale de om,— cum ar fi putut ajunge națiunea? Însă-și conștiința despre umanitate eră deosebită de cea actuală: omenirea se împărțea după dependenta feudală fa{ă de un senior sau de un rege, iar mai târziu, când au venit năvălirile turco-arabe, după credința religioasă, în creștini și păgâni.
Din tot ce am văzut până acum, rezultă că limba a devenit de abia în ultimele două veacuri un element constitutiv și distinctiv al națiunii și, totodată, o bază a sentimentului și conștiinței de naționalitate.
Cu toate acestea, nu se poate susține în mod absolut că limba este esențială pentru existența națiunii. In zilele noastre avem cazuri de națiuni care sunt, totuși, lipsite de comunitatea limbii: cazul Belgienilor și Elvețienilor. Pe de altă parte, există națiuni deosebite care vorbesc aceeași limbă: Norvegienii și Danezii, sau Englezii, Americanii și Irlandezii, sau în sfârșit Rușii, Sârbii și Bulgarii, cari au, cu neînsemnate deosebiri dialectale, o limbă unică.
Fiind un element mobil, lesne schimbător, limba ca element constitutiv al națiunii nu poate servi drept indiciu de conștiință națională aparte. Sunt cazuri de Români, în părțile ungurene cari deși au pierdut graiul românesc sunt mândri de origina lor națională și o mărturisesc fără înconjur, *) după cum pot fi cazuri de oameni cari, păstrându-și limba maternă, să invoce, totuși, o altă naționalitate, pe deplin încredințați de adevărul afirmației lor.
Osebit de aceasta, în regiunile cu populațiuni amestecate și unde se vorbesc mai multe limbi, sunt nenumărate cazurile — constituiesc aproape regula generală — de oameni cari vorbesc la perfecție două sau trei limbi în același timp. Uneori, cazurile acestea se datoresc chiar înrudirilor și amestecului de sânge, rezultat din căsătorii mixte și atunci cel puțin două limbi au caracterul strict familiar, una fiind limba mamei, alta a tatălui. In asemenea împrejurări, limba, ca element constitutiv al națiunii, își pierde cu totul importanța, iar determinarea naționalității rămâne în funcțiune de conștiință și de voință individuală. Iată cum, prin urmare, limba ca element de recunoaștere sau determinare a naționalității pierde orice importanță și comunitatea de limbă se reduce la valoarea comunității de sânge.
De altfel, pentru toate aceste dificultăți practice la congresul internațional de statistică de la Bruxelles, în 1853, s’a discutat chestiunea dacă limba vorbită poate fi socotită printre bazele de numărătoare ale populațiunii.
Un al patrulea element constitutiv al națiunii am spus că este trecutul comun, din care decurg în chip firesc comunitatea de obiceiuri, tradițiuni și aspirațiuni, ca și comunitatea de drept și de credință religioasă. Pe scurt, s’ar putea spune că aci este vorba de comunitatea istorică, după cum teritoriul constituie comunitatea geografică.
Dacă cercetăm de-a lungul veacurilor modul cum s’a alcătuit fiecare dintre națiunile moderne, re-cunoscute azi ca atare, fără îndoială că această comunitate istorică va apărea ca elementul decisiv și covârșitor. Feudalitatea și apoi monarhia au fost primele forțe care au creat între oameni sentimentul unei comunități mai mari decât familia, iar conștiința aparținerii laolaltă din partea unei mulțimii constituie baza inițială a naționalității. Din conviețuirea laolaltă a rezultat în chip firesc comunitatea de limbă, obiceiuri, tradițiuni și aspirațiuni, comunitatea de norme juridice și de interese. Comunitatea de credințe religioase, a contribuit și ea să cimenteze sentimentul de apar- ținere laolaltă și să constituie națiunea, după cum, uneori, certurile și neînțelegerile de ordin bisericesc au întârziat fenomenul de conturare și personalizare a națiunilor. In răsărit, sentimentul religios a jucat un rol mai mare decât în apus, pentru a crea primul temei al națiunii ca o comunitate creștinească deosebită de păgâni. De aceea în decurs de câteva veacuri, Rusia pravoslavnică, urmărindu-și scopuri politice și economice proprii, a jucat, totuși, față de micile popoare creștine din Orient, apăsate sub stăpânirea mahomedană, rolul de ocrotitoare și eliberatoare generoasă.

ALT.culture_03.2019 30-31.png
Elementul comunității istorice este foarte în-semnat pentru constituirea națiunii, căci de el depinde sentimentul și conștiința aparținerii laolaltă despre care vorbesc toți acei cari, întrebându-se ce este națiunea, au căutat să dea un răspuns cât mai complet. Legătura amintirilor trecutului este așa de puternică încât numai divergența intereselor actuale o poate rupe sau primejdui, fiindcă omenirea este alcătuită din mai mulți morți decât de vii ). Și de aceea, Eötvös accentuând scăderea importanței diferențierilor de sânge dintre națiuni, afirmă că divergențele și lupta dinți e naționalitățile Europei moderne „nu sunt decât o luptă pentru sau împotriva dreptului istoric“.
Cu toate acestea, trebuie să facem și aci Religia și rezervele necesare asupra importanței comunității națiunea. istorice. Religia nu mai joacă astăzi aproape nici un rol în diferențierile naționale. Sub ochii noștri vedem trăind și dezvoltându-se, în spirit de dușmănie, națiuni care au aceiași credință religioasă, în vreme ce alte națiuni, cuprinzând în sânul lor indivizi de diferite confesiuni, își accentuează și consolidează unitatea lor națională. Fenomenul acesta de scădere a importanței deosebirilor de credință religioasă între membrii aceleași națiuni îl regăsim sub formă uimitoare la poporul albanez, care se manifestă astăzi ca o națiune unitară, deși în sânul său sunt, pe lângă Albanezii catolici sau ortodocși, Albanezii mahomedani. Astfel, cea mai mare deosebire de credință religioasă dintre oameni scade, aproape dispare în fața sentimentului de comunitate națională.
Pe de altă parte,—am spus că divergența intereselor actuale poate rupe sau primejdui comunitatea istorică și duce chiar la conflicte între descendenții acelorași strămoși comuni. Pilda formațiunii Statelor-Unite și apoi a conflictului cu țara-mumă, cu Anglia, este vie în amintirea tuturor. Conflictul de interese a dus la ruptura unei perfecte comunități istorice dintre Anglia și primii coloni, cari sunt temelia Statelor-Unite moderne.
Iată cum, pornind de la elementul material și foarte precis al comunității teritoriale ca factor constitutiv al națiunii, am examinat elemente din ce în ce mai schimbătoare și mai nesigure ca sângele, limba, comunitatea istorică și religioasă, pentru a ajunge la ceea ce, alături de limbă și chiar mai mult decât ea, constituie astăzi națiunea: conștiința națională.
Colectivitatea naturală ce eră la început națiunea, precum am văzut, tinde să devină tot mai mult o colectivitate spirituală și culturală prin comunitatea de limbă, tradițiuni și aspirațiuni și mai ales prin voința care tinde la realizarea comunei conviețuiri. Unitatea de suflet alcătuiește națiunea, după cum spunea Michelet, — idee completată de Renan prin definițiunea că „națiunea este un principiu spiritual… Viața unei națiuni este un plebiscit de toate zilele“ ). Sau „o creație ^sintetică voluntară, o unitate socială, care reprezintă un sistem voluntar, cu o motivare cosmică, biologică și psiho-istorică, cu voința socială drept causa movens a procesului de naționalizare și cu manifestările creatoare pe tărâmul sufletesc, economic, juridic și politic ale vieții naționale, care formează cultura națională :).
De aceea, conștiința propriei sale personalități la om, ca ființă gânditoare și simțitoare, își găsește la colectivitatea ce se cheamă națiune, conștiința corespunzătoare în sentimentul de naționalitate aparte, deosebită de celelalte. Și atunci concluzia logică este că, în stadiul de evoluție la care a ajuns societatea modernă, solidaritatea națională este expresiunea cea mai desăvârșită a solidarității sociale: omul dacă vrea să trăiască potrivit naturii, spiritului și voinței sale, nu poate trăi decât în mijlocul națiunii sale, fiindcă viața socială este o condițiune a vieții individuale).
Iată cum examinând ultimul element constitutiv al națiunii, conștiința națională ce decurge din toate celelalte elemente comune națiunii și fiind, oarecum, încoronarea și închegarea lor imaterială, printr’o simțire și o voință de comunitate, ajungem la concluzia că, după familie și cetate, forma națională este astăzi forma cea mai potrivită și mai conformă idealurilor de umanitate pentru conviețuirea oamenilor laolaltă.
Om, națiune și umanitate, acestea sunt cele trei stadii prin care trece sau trebuie să treacă neapărat progresul și civilizațiunea în mersul lor ascendent spre culmile încă nebănuite și neprevăzute.
Omul a fost definitiv liberat prin marea revoluțiune, care a proclamat drepturile omului. Națiunea, însă, n’a ajuns încă la același stadiu de libertate și de recunoaștere a valorii sale ca persoană morală, așa cum a ajuns omul ca ființă simțitoare și gânditoare. De aceea, războiul din urmă a fost denumit războiul națiunilor, ca unul care trebuia să aducă triumful principiului naționalităților și, deci, consfințirea drepturilor națiunii după drepturile omului.
Vom reproduce un pasaj de admirabilă claritate și preciziune dintr’un răspuns al Iui Emile Boutroux la ancheta întreprinsă în 1915 de E. Baie ), spre a se limpezi problema abia schițată până atunci a dreptului naționalităților. Vorbind despre națiune, ca persoană morală, Boutroux spun :

 


„Principiul naționalităților, așa cum se prezintă astăzi în conștiința umană, este o noțiune foarte simplă și foarte lămurită.
„Omul are o valoare ca om, în afară de puterea lui, de întinderea cunoștințelor sau de mulțimea bunurilor sale, precum și de toate celelalte avantagii, dobândite sau firești, ce le poate avea în comparație cu ceilalți oameni.

„In înțelesul acesta, toți oamenii sunt egali. Drepturile ce le are, astfel, fiecare om numai prin faptul că este om, sunt, în chip esențial, dreptul la viață și dreptul la libertate, într’atât cât aceste drepturi sunt în acord cu acelea care pentru același cuvânt, aparțin celorlalți oameni.
Dar o națiune, cu adevărat demnă de acest nume, se poate asemui cu o persoană. Orice națiune bine caracterizată are, deci, dreptul la viață și la libertate sub rezerva unui drept asemănător inerent celorlalte națiuni; și sub acest raport toate națiunile sunt egale: nici întinderea teritoriului, nici puterea, nici condițiunile geografice, politice sau economice, nu stabilesc între ele vreo ierarhie“.

Realitatea politică internațională, eră, din nenorocire, alta, și adevărul cuprins în teoria lui Boutroux despre personalitatea morală a națiunii, ca și despre drepturile la viață și la libertate ale tuturor națiunilor, fie ele mari sau mici, nu reprezintă până la 1914 decât un nobil deziderat al sufletelor generoase din lume și, totodată, o mișcare generală a națiunilor, lipsite de drepturile naturale, spre dobândirea lor, trecând peste orice piedici și cu prețul tuturor jertfelor.
Mișcarea aceasta formidabilă, irezistibilă, a tuturor naționalităților nedreptățite spre o viață și libertate proprii, constituia, fără îndoială, cauza principală de neliniște și îngrijorare, primejdia permanentă și de neînlăturat a păcii europene, pe care înaintările continue și tot mai mari n’o puteau înlătură, ci dimpotrivă. înarmările acestea, în ultimă analiză, nu erau de cât un răspuns direct la vuietul crescând al națiunilor apăsate, un mijloc de a înăbuși și intimida strigătele dreptului nesocotit prin aparența tot mai covârșitoare a forței menită să’l înfrâneze. De aceea marele Cavour avusese cândva dreptate să afirme că pacea veșnică nu se poate obține în lume de cât cu prețul libertății națiunilor, iar el, fiul unei națiuni nedreptățite, ori cât de mult ar fi dorit pacea, n’o putea admite cu asemenea jertfă.

ALT.culture_03.2019 32-33.png
După războaiele balcanice din 1912—1913, care aduseseră o consacrare neașteptată principiului naționalităților, primejdia pentru pacea europeană crescuse în proporții nebănuite.
Principiul acesta consfințit în Balcani, răsturnase vechiul echilibru de forțe europene și trezise, totodată, pofte și dorințe noui pentru extinderea aplicațiunii sale și’n alte regiuni de cât peninsula, acolo unde de mult nedreptatea și apăsarea națională a popoarelor provocau protestări turburătoare pentru opinia mondială. Intr’adevăr, la scurt interval după pacea de la București, Austro-Ungaria își sporea forța armată, iar același gest, cu repercusiuni internaționale mai grave, se repetă de Germania prin creșterea contingentului anual de recruți pentru serviciul permanent. Se știe că acestui spor militar german i-a răspuns, în Franța, legea care prelungea obligativitatea serviciului militar de la 2 la 3 ani spre a compensa diferența trupelor active rezultând dintr’un contingent mai redus și o slabă natalitate.
Când a izbucnit războiul la 1914, din primul moment, aproape instinctiv, caracterul luptei acesteia mari a rezultat din manifestațiile populare ca și din măsurile luate pe teritoriile respective. Cu tot pacifismul și internaționalismul de până atunci, deodată am asistat, în Franța, la „unirea sfântă’ a partidelor, la consolidarea unității naționale în fața primejdiei din afară. Lupta de rase, mai exact lupta dintre națiuni, a depășit cadrul luptei de clase sociale, așa de evidentă în războaiele externe purtate de Franța imediat după revoluția cea mare. In locul toleranței extreme față de supușii inamici, manifestată la 1872, și chiar a semnelor vădite de simpatie pentru dușmanul din afară, care s’au manifestat atunci în mijlocul unei minorități franceze, a clasei direct lovită prin efectele revoluției, — am văzut acum în Franța o solidaritate desăvârșită între toți cetățenii, o unitate de simțire și voință în lupta cea mare contra dușmanului din afară.
Astfel s’a marcat de la început războiul acesta ca un război al națiunilor pentru dobândirea libertății naționale, după libertatea individuală, ca o luptă între două concepții deosebite despre viață și despre drept, în sfârșit ca o luptă decisivă dintre două idei fundamentale pentru progresul și civilizațiunea omenirii.
Acum, după ce realitatea și unitatea națiunii au fost scoase în deplină lumină, vom examina rolul colectivității naționale în marele război, ideile fundamentale de organizare și viață a omenirii care s’au ciocnit cu înverșunare și’n sfârșit formula ultimă care s’a impus la decisiva păcii.

 

Leave a Reply