ALTculture 3/2019 – Ceea ce am făcut ieri a fost bun pentru ieri. Astăzi o luăm de la capăt și deschidem o nouă punte către Divinitate.

De Călin Muntean

Preocupat fiind, de științele complexității și de cercetările asupra fizicii proceselor, interesat în egală măsură de lumea de astăzi, de schimbările de paradigmă, de spiritualitatea vremurilor noastre.
Privind către modernitate, consider că era modernă, moștenitoare a Renașterii, s-a stins; a murit odată cu Auschwitz, a murit la Berlin, a murit odată cu ideologiile triumfaliste totalitare, moștenitoare ale umanismului, raționalismului, criticismului, pozitivismului și nihilismului, adică relele ultimelor cinci secole.

Când Friedrich Nietzsche a proclamat aforistic că „Dumnezeu este mort!”, nu a făcut-o de pe poziția ateismului, ci arătând că Dumnezeul creștin devenise exterior propriei creații. Pornind de la moartea lui Pan, proclamată de Plutarh când creștinismul a început să se răspândească în imperiul roman, de la moartea lui Dumnezeu, proclamată de Nietzsche, și de la viața exuberantă a lui Dionysos, o temă de meditație despre reînnoirea relațiilor cu sine, cu lumea și cu întregul, adică interioritatea, exterioritatea și unitatea interiorității cu exterioritatea.
Identitatea unei persoane nu este ceva dat pentru totdeauna, individul fiind propria memorie acumulată, un proces în mers, care se construiește în permanență, asemănător cu ceea ce spunea Arthur Rimbaud: „Eu sunt un altul”.

ALT.culture_03.2019 34-35

În opinia mea, personalitatea nu este altceva decât modul unic de a organiza viața interioară:

Personalitatea mea, identitatea mea nu sunt nimic altceva decât această manieră unică (și puțin evolutivă) de a organiza memoria (evolutivă) și relația cu lumea (foarte evolutivă)”.

Deseori este invocat dictonul antic „Cunoaște-te pe tine însuți”, în care văd îndemnul la cunoașterea adevăratei personalități, adevăratei identități, fără indulgență sau modestie, fără ipocrizie sau minciună, fără aroganță sau culpabilizare. După acest necesar exercițiu este necesar să căutăm o armonie între propria vocație și propriul destin, această armonie fiind secretul unei existențe liniștite.
Lumea este tot ceea ce nu este sine, fiecare om având lumea sa cu un imens număr de legături umane și non-umane, materiale și imateriale, carnale și spirituale. Nimeni nu poate vorbi de lume, fiecare vorbește despre lumea sa, de lumea personală făcută din apropiați, din locuri, din idei, din cunoștințe, din credințe.
Cu cât relațiile cu lumea sunt mai variate și mai intense, cu atât câmpul constrângerilor noastre existențiale este mai pregnant, sau altfel spus minimalismul relațional este un exercițiu de eliberare de sine, mai puțină exterioritate, o interioritate intensă. Că vrem sau nu, viața se trăiește în interior și creștinismul și modernitatea împing omul să trăiască în exterioritate, să trăiască oriunde, mai puțin în prezent, „să trăiască fie în nostalgia unui trecut reinventat, fie într-un viitor utopic, într-un mesianism eshatologic sau ideologic”.

ALT.culture_03.2019 36-37.png

Cum să trăim în lumea măcinată de penurii, penurii ale resurselor, penurii ale terenurilor, penurii culturale?

Învățând să trecem de la cantitate la calitate, redescoperind frugalitatea și simplitatea, remodelând toate modalitățile vieții, regăsind căile către înțelepciune. Alegerea frugalității este actul unui om liber, libertatea fiind opusul filosofic al capriciului; omul trebuie să caute echilibrul între libertatea interioară și libertatea exterioară. Toate îndemnurile acestea sunt pentru ca omul să-și regăsească locul în univers.
Privind lumea de astăzi, putem afirma tranșant că vremea idealismelor, misticismelor și teismelor a apus, venind timpul realismului, monismului și panteismului. Iar aceste schimbări vin peste tulburări neîncetate și accelerate la scară planetară.
Când discutăm despre natura motorului evoluției cosmice, putem găsi trei răspunsuri posibile: hazardul, Dumnezeu transcendent (motor exterior), intenția imanentă (motor interior). Eliminând hazardul și divinitatea rămâne intenția imanentă, adică naturalismul spiritualist, adică panteismul, doctrina gânditorilor greci presocratici, a unor mistici creștini, a gnozei cabaliste, a sufiștilor și a multor gânditori, printre ei Giordano Bruno, Spinoza, Schelling, Hegel, Nietzsche, Heidegger. Opus dualismului idealist care introduce un binarism absurd, „monismul este doctrina metafizică și mistică ce proclamă că totul este Unul, că divinul, umanul și cosmosul sânt unul și același proces unitar”.
Pe această temă, René Guénon scria că:

„Dacă … vrem să rezolvăm opoziția la care dualismul nu vrea cu nici un chip să renunțe, sunt posibile mai multe soluții… Se poate spune că monismul se caracterizează esențialmente prin aceea că, neadmițând existența unei ireductibilități absolute, și vrând să surmonteze opoziția aparentă, crede că parvine la îndeplinirea scopului său reducând unul dintre cei doi termeni la celălalt. Fiind vorba în particular de opoziția dintre spirit și materie, avem astfel, pe de o parte, monismul spiritualist, care pretinde să reducă materia la spirit, și pe de altă parte, monismul materialist, care pretinde dimpotrivă să reducă spiritul la materie”.

ALT.culture_03.2019 38-39.png

Neutrosofia care are un punct de vedere pluralist, consideră că lumea este conturată de o infinitudine de nuanțe separate și ultime.

În acest context, ea introduce noțiunea de monism neutru care afirmă că realitatea ultimă nu este nici fizică nici mentală.
Neutrosofia a fost introdusă de Florentin Smarandache în 1995. Această teorie consideră fiecare noțiune sau idee A împreună cu opoziția sau negația acesteia Anti-A și spectrul de neutralități Neut-A (de pilda noțiuni sau idei care se găsesc între cele două extreme și care nu susțin nici ideea A nici pe Anti-A). Ideile Neut-A si Anti-A împreună sunt numite Non-A.
Conform acestei teorii, fiecare idee A are tendința de a fi neutralizată și balansată cu idei Anti-A și Non-A pentru menținerea echilibrului. La modul clasic A, Neut-A, Anti-A sunt disjuncte două câte două. Totuși, deoarece în multe cazuri limitele între noțiuni sunt destul de vagi, imprecise, se poate ca A, Neut-A, Anti-A (și desigur Non-A) să aibă de asemenea părți comune două câte două.
Neutrosofia stă la baza logicii neutrosofice, a mulțimilor neutrosofice, a probabilității și statisticii neutrosofice utilizate în aplicațiile inginerești (mai ales când este vorba de calcule software sau fuziune informatică), medicină, științele militare, cibernetică și fizică.
Logica neutrosofică este o încercare de unificare a multor logici existente. Ea generalizează logica fuzzy (mai ales cea intuiționistică). Ideea principală a logicii neutrosofice este aceea de a caracteriza fiecare propoziție logică într-un spațiu tridimensional neutrosofic, ale cărui dimensiuni reprezintă adevărul (A), falsul (F) și nedeterminarea (I) a propoziției considerate, unde A, F și I sunt submulțimi reale standard sau ne-standard ale intervalului ne-standard ]+0, 1+[.
Mulțimea neutrosofică generalizează mulțimile fuzzy (mai ales cele intuiționistice). Fie U universul de discurs, iar M o mulțime inclusă în U. Un element x din U va fi corelat cu mulțimea M astfel: { x(A,I,F){x(A,I,F)} și va aparține mulțimii M în felul următor: aparține mulțimii M în procent de a%, nu aparține mulțimii M în procent de f%, și procentul nedeterminat (nu se știe dacă aparține sau nu aparține mulțimii M) este de i%, unde “a” variază în A, “f” variază în F, și “i” variază în I.
Static, A, I și F sunt submulțimi, dar dinamic A, I și F sunt funcții/operatori care depind de mai mulți parametri cunoscuți sau necunoscuți.
Statistica neutrosofică constă în analiza evenimentelor descrise de către probabilitatea neutrosofică. Este o generalizare a statisticii clasice. Funcția care modelează probabilitatea neutrosofică a unei variabile aleatoare este numită distribuție neutrosofică:
{ NP(x)=[A(x),I(x),F(x)]} { NP(x) =[A(x),I(x), F(x)]}, unde { A(x)} { A(x)} reprezintă probabilitatea ca valoarea x să apară, { F(x)} { F(x)} reprezintă probabilitatea ca valoarea x să nu apară, iar { I(x)} { I(x)} reprezintă probabilitatea nedeterminată/necunoscută a valorii x de a apărea sau a nu apărea.
Ţinta gândirii omeneşti a fost în toate vremurile cunoaşterea realităţii față de aparența percepției. Prin descoperirea legilor și a raporturilor ce există între percepții, știința s-a străduit să arate că acestea ar constitui realitatea. Dar acolo unde oamenii au fost de părerea că raporturile stabilite de gândirea omenească au numai o semnificație subiectivă, s-a căutat adevărata temelie a unității în obiecte situate dincolo de lumea noastră experimentală (un Dumnezeu ipotetic, voința, spiritul absolut etc.).
Și, bazați pe aceasta părere, oamenii s-au străduit ca, alături de știința realităților din lumea experimentală, să ajungă la o a doua știință, care trece dincolo de experiență și descoperă legătura dintre lumea experimentală și realitatea inaccesibilă experienței (nu prin trăire, ci printr-o metafizică fundamentată pe deducții).

O noțiune abstractă are tot atât de puțină realitate în sine cât are și percepția.

Percepția este acea parte a realităţii care ne este dată în mod obiectiv, iar noțiunea este acea parte a realităţii care ne este dată în mod subiectiv.
Organizarea noastră spirituală desparte realitatea în acești doi factori. De unul luăm cunoștință prin actul de percepție, iar de celălalt, prin intuiție. Abia unirea acestor doi factori ne dă realitatea întreagă, adică percepția ce se încadrează organic în univers. Dacă avem în vedere numai percepția, nu avem în vedere realitatea, ci un haos incoerent; dacă vorbim numai despre legile care guvernează percepțiile, ne referim la simple noțiuni abstracte. Nu noțiunea abstractă cuprinde realitatea, ci realitatea este cuprinsă de observația gânditoare, care nu examinează în mod unilateral nici noțiunea și nici percepția, ci legătura dintre acestea două.
Cât timp omul ia cunoștință de el însuși numai prin auto percepție, el se consideră ca ființă separată, dar de îndată ce își îndreaptă privirea spre lumea ideală, care luminează în interiorul lui și care înlătură orice separatism, el vede luminând viu în el realitatea absolută.

Dualismul definește ființa divină originară ca fiind acea ființă care pătrunde și trăiește în toți oamenii.

Monismul găsește această viață divină care străbate totul în realitatea însăși. Conținutul ideal al unui alt om este și al meu, și eu îl consider ca un altul numai câtă vreme îl percep, dar încetez a-l considera ca atare, de îndată ce gândesc. Fiecare om cuprinde cu gândirea sa numai o parte din lumea totală a ideilor, și aceasta face ca indivizii să se deosebească și în ceea ce privește conținutul real al gândirii lor. Dar aceste conținuturi formează un tot de sine stătător, care cuprinde în sine conținuturile de gândire ale tuturor oamenilor. Prin urmare, omul cuprinde cu gândirea ființa originară și comună, care-i străbate pe toți oamenii. Viața umplută de fapt cu conținuturi de gândire este, de fapt, în același timp, viața în Dumnezeu.

Presupusa lume de dincolo, doar dedusă și inaccesibilă trăirii, se bazează pe greșita înțelegere a celor ce cred că lumea de dincoace nu are în sine temeiul existenței sale.

Ei nu recunosc că în gândire găsesc ceea ce le lipsește pentru a explica percepția. De aceea, însă, toate conținuturile pe care filosofiile speculative le-au dat la iveală sunt împrumutate din realitatea ce ne este dată. Dumnezeul acceptat pe baza unor concluzii abstracte nu este decât un om transpus într-o lume de dincolo; voința de care a vorbit Schopenhauer nu este decât voința omenească sub o forma absolută; inconștienta ființă originară a lui Hartmann, care constă din idee și voință, nu este decât o combinare a două abstracții luate din domeniul experienței.

Exact același lucru se poate spune despre toate celelalte principii metafizice care nu se întemeiază pe experiența gândirii.
De fapt, spiritul omenesc nu trece niciodată dincolo de realitatea în care trăim, și nici nu are nevoie să facă acest lucru, fiindcă în această lume omul găsește toate elementele de care are nevoie pentru a o explica. Dacă, în cele din urmă, filosofii se declară mulțumiți cu derivarea lumii din principii pe care le împrumută din lumea experimentală și le transpun într-o lume ipotetică de dincolo, o astfel de mulțumire trebuie să fie cu putință și atunci când același conținut e lăsat în lumea de dincoace, căreia omul îi aparține prin gândirea ce poate fi trăită.

ALT.culture_03.2019 40-41

Orice ieșire din lume este numai aparentă, iar principiile care au fost transpuse în afară lumii, nu pot explica lumea mai bine decât principiile ce se găsesc înăuntrul ei.

Gândirea ce se înțelege pe sine însăși nici nu ne invită, însă, la o astfel de ieșire, fiindcă un conținut de gândire trebuie să caute numai înăuntrul lumii, și nu în afara acesteia, conținutul percepției cu care să formeze o realitate. Chiar obiectele fanteziei sunt conținuturi care își au justificarea abia atunci când devin reprezentări ce se referă la conținutul unei percepții. Prin acest conținut al percepției, ele se integrează realităţii. O noțiune care ar trebui umplută cu un conținut situat în afară lumii date, este o abstracție ce nu corespunde cu nici o realitate.

Noi nu putem concepe decât noțiuni ale realităţii; pentru a găsi această realitate avem nevoie și de percepere.

O ființă originară a lumii, al cărei conținut îl născocim, înseamnă pentru o gândire ce se înțelege pe sine însăși, o presupunere imposibilă. Monismul nu tăgăduiește lumea ideilor, ci, dimpotrivă, pentru el o percepție căreia îi lipsește contra partea conceptuală nu reprezintă realitatea deplină, dar el nu găsește, în întreg domeniul gândirii, nimic ce ne-ar putea îndemna să părăsim domeniul de trăire al gândirii, prin negarea realităţii spirituale și obiective a acesteia.
Monismul consideră știința care se limitează la descrierea percepțiilor, fără să pătrundă până la completările ideale ale acestora, numai o jumătate de știință. Tot jumătăți sunt considerate toate noțiunile abstracte care nu-și găsesc întregirea lor în percepție și nu se integrează nicăieri în rețeaua de noțiuni ce cuprinde lumea care poate fi observată. De aceea, el nu admite idei care să se refere la ceva obiectiv, situat dincolo de experiența noastră, și care să formeze conținutul unei metafizici pur ipotetice.
Am caracterizat astfel acel element din gândire, prin care omul participă în mod spiritual la realitate. (Și nimeni n-ar trebui să confunde această concepție despre lume, la temelia căreia stă gândirea trăită, cu un simplu raționalism). Dar, pe de altă parte, reiese clar din întreg spiritul în care sunt făcute aceste expuneri, că elementul percepției devine o realitate pentru cunoaşterea omului abia din momentul în care este cuprins cu gândirea.

Caracterul de realitate nu poate fi conferit în afara gândirii.

Prin urmare, nu ne este îngăduit a ne reprezenta că perceperea senzorială ne-ar garanta singura realitate. Omul pur și simplu trebuie să aștepte să întâlnească pe calea vieții lui ceea ce ne apare ca percepție. El s-ar putea doar întreba: oare, din punctul de vedere ce rezultă numai din gândirea trăită în mod intuitiv, este justificat să așteptăm ca, în afară realităților sensibile, omul să poată percepe și realități spirituale? Da, la aceasta ne putem aștepta.
Căci, chiar dacă gândirea trăită intuitiv este, pe de o parte, un proces activ ce se desfășoară în spiritul omului, pe de altă parte, ea este, în același timp, o percepție spirituală, realizată fără un organ senzorial. Ea este o percepție în care este activ chiar cel care percepe, și este o activare de sine, care în același timp este percepută.
În gândirea intuitivă, omul este transpus într-o lume spirituală și ca subiect perceptor. Ceea ce, în cadrul acestei lumi, îl întâmpină ca percepție la fel ca lumea spirituală a propriei sale gândiri, aceasta omul recunoaște ca lume a percepțiilor spirituale. Fată de gândire, această lume de percepții spirituale s-ar găsi în același raport în care se găsește, pe de altă parte, și lumea percepțiilor senzoriale.
Lumea percepțiilor spirituale nu poate fi străină celui ce pătrunde în ea, fiindcă în gândirea intuitivă el are deja o trăire ce poartă un caracter pur spiritual.

Finalitatea oricărui demers spiritual este de a găsi principiul de unitate, de coerență și de convergență între eu, lume și sine.

Studiul a plecat de la întrebarea – Cum se păstrează amintirea?
(Amintire / Memorie = Timp = Prezent = Conștiență = Sine)

Răspuns – De noi depinde dacă vom reuși să retrăim prin zilele de comemorare bucuria salvării înaintașilor noștri care este de fapt și a noastră.

Explicație – Până la clădirea celui de-al doilea Templu, rugăciunea nu avea un text canonic. Fiecare se ruga cum știa și cum simțea. Cei 120 de membri ai Marii Adunări au statornicit un text alcătuit din 18 binecuvântări pentru a ne îndrepta gândul spre 18 aspecte din orizontul nevoilor noastre.

Dacă ne vom mulțumi să-l recităm, vom rămâne meșteșugari în ale rugăciunii.
Dacă însă vom lăsa textul să stârnească în sânul nostru emoții pe care apoi le vom exprima prin rugăciune, aceasta va fi deja artă.

 

wp-image-1540297791

Leave a Reply