De Ion Bogdan Martin

Lin, imediat după şerpuirea de după Lehliu-Gară şi Răzvani, în drumul care duce spre Călăraşi, răsare un sat liniştit, parcă uitat de lume, cu mulţi corcoduşi şi nuci înşiraţi pe marginea şoselei şi cu cuiburi de barză aproape la fiecare două-trei case. Satul se numeşte Nucetu, probabil după mulţimea de nuci care au populat pe vremuri acea parte de Bărăgan. Drept mărturie, între Nucetu şi satul vecin, Lupşanu, este un loc căruia, încă, i se mai spune „La nuci”, unde zeci sau poate sute de ani, oamenii care se îndeletniceau cu munca grea a câmpului luau masa sau îşi trăgeau sufletul la umbră.

ALT.culture 03.2018 4-5

La mijlocul satului, pe o uliţă care coboară spre gârlă, aproape de „a lu’ Ciobanu”, două bătrâne cu basmale maronii şi cu şorţ negru de dinainte stau şi privesc în lungul drumului.
– Auzi, ţaţo, ce faci?
– Ete, p-acilea!
– Ai auzit? Să duse şi baba Riţa…
– Ai?
– N-am, n-am!!! Da’ să duse.
– Să! Singurică, săraca! Uitată în bojdeuca ei, acolo. Nici măcar dă lumânare nu avu parte.
– Nţ–nţ–nţ… Anu’ ăsta, a pierit mulţi.
– Auzi, da’ cu a lu’ Belizare ce-a fost?
– Boala aia neagră, ţaţo!
– Neagră?! Cine-i neagră?
– Boala! Boala neagră.
– Canceru’, ai? Nimeni nu scapă dă asta!
– Da! A murit ş-a lu’ Cojănel, şi Bălăceanu… Dă Sfânta Mărie să duse. O dată căzu la pământ şi aci i-a fost! În martie, na!, că să prăpădi şi Frusina lu’ Bâlbâitu.
– N-a mai răbdat după bărbat-su’
– Şi Mişu a lu alde Banu?! Ă?
– Parcă în mai!
– Ce „mai”?
– Mai dă dămult!!!
– Aha! A fost un an greu, ţaţo.
– Mda!
– Uite, că-l văd pă moş Ursu, dăvale, p-ăsta l-a uitat Dumnezeu, stă cât e ziua dă lungă, pă râna aia dă pământ galbin, sub bolta dă gărdurariţă şi trage dân ţigaret. Trecui pă lângă iel, nu zice nimica. Dă doar dân cap… Dă dân cap, că mă şi mir cum dă nu ameţeşte! Zău, ţaţo!

ALT.culture 03.2018 6-7
– Singur şi el, ce să facă? Dă dân cap şi priveşte ziua.
– Da, ţaţo, să vază cum să mişcă lumea că dăstul o s-o vază p-aia dă stă în loc!
– Da’ dă a lu’ Bâştiu ce mai ştii? Că era tare beteag dă la un timp…
– A fost în spital, la Bucureşti, săptămâna trecută l-au adus copiii acasă… Împachetat în patru scânduri dă brad.
– Brad? Bun bradul. Al meu, numa’ dân brad făcea jgheab la vite!!!
– Ce ţi-e omul, ţaţă!? Cât munceşte şi drege pe pământu’ ăsta şi? Şi pleacă dă parcă nici n-ar fi fost. Că mă întreb şi eu, na!, ca proasta, dă ce mai venim pă lume?!
– Nu poci io să răspunz. Nu poci, ţaţă, zău! Numa’ Dumnezeu, drăguţu’ ştie. Da’ mă uit şi la Neaga ş-o văz numa’ cum să lasă pă buturuga aia mare dă nuc, dân mijlocu’ curţii, să ia cu mâinile dă cap şi plânge, şi plânge, şi plânge… Beată, că ş-a pierdut copiii!
– Ai, nu spune!?
– Ba, spun! Păi, da, că s-au dus toţi la Bucureşti. Au uitat să mai vie pă la ia! Ş-aia, dă necaz, ia spirt dă la comparativă, îl trece p’in pâine şi bea… Într-o zi, a venit ş-un doftor dă la Nefliu, s-o vază, că-i gata, nu mai are ce-i face!
– Nţ-nţ-nţ… Păi, dacă-s la Bucureşti, pierduţi, ăştia, dă ce boalii, or mai vinde spirt medicinal?! Că doară nu-i răzbel!
– Da’ ce crezi, ţaţo, că mie nu-mi este dor după ai mei? Că, uite, stau toată ziulica pă scăunelu’ ăsta şi privesc dă dimineaţa până seara doar, doar… Doar, doar i-oi vedea venind. Nu trebe să-mi aducă nimicuţa. Numa’ să-i văz, deh. Să-mi ostoiesc doru’… Iaca, să-i văz venind pă uliţă, gătiţi ca la oraş, să-mi facă cu mâna şi să mă strige tare, dân capu’ satului: mamă! Mamă, am venit!
– Şi?
– Vedenii şi auzenii, ţaţo! Uliţa ie goală. Mai trece câte-o mâţă, un câine slobozit… Ba, câte-o dată, mai apare unu’ îmbrăcat ca dă oraş şi numa’ ce încep să tremur toată, ca trestia pă gârlă şi transpir dân cap până-n picere… Of! Da’ nu iera al meu copil. Nu iera… C-o fi avut treabă la serviciu’ lui acolo!? Are şi iel probleme, i-o fi greu şi lui, iubiţelu’ lu’ mama!
– Ie greu, ţaţo. Ş-ai mei la fel. Noroc că-şi mai trimite copiii p’in vacanţă, da’ nu stă mai mult dă două-trei zile, să plictiseşte, că cică n-are Netu…
– „Netu”, ţaţo?!
– Un calculator dân ăla pă o placă d-o ţâi în mână, ca un televizor mic, dai „laiche” şi vorbeşti cu toată lumea, deşi nu ştii pă nimirea!
– Să să afle-n treabă.
– E greu să fii singur!
– Tare greu!
– E aproape la fel ca moartea. Numa’ c-atuncea nu te mai vaiţi.
– Moare satu’, ţaţă! Că uite, noi, astea dă l-am văzut pă a lu’ Maniu şi pă rege, câte am mai rămas?
– Păi, mai ie Marina a lu’ Tutunică, că tare multe mai îndură şi femeia asta dă la fie-sa aia zăbăucă… Pă urmă, mai ie Gica lu’ Friptu, popa Danciu, Oiţa lu’ Bică…
– Aristotoaica, c-am văzut-o duminică la comparativă… boalii!, la magazin.
– Aşa. Cine mai ie!? Da, Stana lu Sică, Mărioara lu’ Ninei, Luluţa lu Şchiopu…
– Da’ ce bine le ştii, ţaţo!
– Deh, ca orice femie! Că nu le ţiu io rostu’, da’ le mai văz pă la biserică.
– Heee… Moare satu’, ţaţo!
– Moare, zău! Iar ai noştri îşi trimite odraslele, numa’ în vacanţă, să ne vază două-trei zile.
– Parc-am fi la muzeu sau la grădina aia cu animale, dân pădurea dă lângă Bucureşti.
– Au venit, ne-au văzut şi… tiutiuleaua, p-aci ţi-e drumu’!
– Trece anii!
– Şi-ncă ce mai trece! Ia, uite, că numa’ dă când stăm dă vorbă şi să făcu seară!
– Aoleu, ţaţă!
– Ce-i, soro? Ce păţişi?
– Că uitai… Io venii să-ţi cer o cană dă orez, că mă grăbesc, s-aprinz cocenii, că d-acu, toamna, începe să fie frig seara.
– Aşa-i, ţaţă, că şi io uitai să-ţi spui că n-am. N-am! Da’ merg mâine la magazin şi dac-o ţi-o mai trebui…
– Lasă, c-oi mai vedea! Doamne, cum mai trece timpu’!?
– Trece, ce să facă şi iel?! Că d-aia ie timp!
– Hai, mă duc să bag cocenii în sobă.
– Nu uita să dăşchizi televizoru’!
– Da’ ce ie?
ă să dea un film cât dă frumos ie atu’ omâesc!!!
– „Românesc”?!
– Satu’!
– Care sat?
– Iezact!!!
– Aha! Atuncia, mai vorbim…

Seara se lasă repede toamna. Peste case, câteva coşuri rătăcite au început să scoată un fum cenuşiu-negricios. Nucetu, uşor-uşor, aproape că dispare sub pâcla groasă a nopţii.
Câteva luminiţe mai pâlpâie ici-colo, semn că bătrânii se uită la televizor… 30 de minute! Doar până îi ia somnul! 

Leave a Reply