De Ion Bogdan Martin

În ultimul timp, simțeam că au loc niște transformări în interiorul… Practic, în mine. Le resimțeam la nivelul cortexului.
Doamne, dacă mi se mărește numărul și volumul circumvoluțiunilor și ajung cine știe ce geniu!? Aoleu, curat apocalipsă! Asta-mi mai lipsea!?
Eram total dezorientat.

ALT.culture 03.2018 16-17Am dat fuga la medic să-mi facă un RMN, o rectoscopie, un „papanicolau”, ceva…
Rezultatul? Avusesem o migrenă cauzată, probabil, nici medicul nu era prea sigur, de presiunea atmosferică coroborată cu efectul dulceții de dude pe care o consumasem la masa din seara de Revelion! Da, dulceață de dude! Un amic de-al meu fusese plecat într-o delegație culturală în Azerbaidjan, la Baku, și asta s-a gândit el să-mi aducă drept suvenir de la Marea Caspică! Mă știa gurmand, deh! Zgârcitu’ naibii, la caviar de Beluga nu s-a gândit!?
Liniștit de faptul că nu se întâmpla nimic prin cutia mea craniană, dar chiar nimic, m-am dus la farmacie unde am făcut rețeta. Preventiv… 500 de lei. Preventiv, că dacă aș fi fost găsit „malad”, cine știe la ce scoruri ajungeam!
Mi-am luat medicamentele și am plecat spre casă.
2018 începuse cum nu se putea mai bine, eram sănătos. Nu aveam nimic cu capul. De restul nici nu-mi mai păsa.
Mergeam liniștit, pășind agale spre stația RATB de unde ar fi trebuit să iau autobuzul 135 până la Piața Iancului. Sfârșit de februarie, viscolea feeric (sic!), frig al dracului!
În stație dau să cumpăr bilet, un chior nu mai aveam prin buzunare, dădusem toți banii pe consultații și pe rețeta aia idioată. Să mă urc fără bilet? Nu, că vin „pinguinii bleu” și n-am chef să-mi dea amendă și să mă fac de râs. Mă cunoaște lumea. Bârfește tot Bucureștiul. România! Europa! Află Trump, Oana Zăvoranu!!! Mai bine o iau pe jos. Zece stații. Hai, că nu-i mult, încerc eu să mă încurajez!
Dar, tocmai în momentul când mă înclinasem în față pentru a-mi lua avânt și a-mi face curaj, aud un scrâșnet de frâne, o mașină care se oprește, fix, pe laba piciorului stâng și o voce aproape suavă care mi se adresează politicos.
– Domnu’ Martin?… Era s-o bag în, dar… Dar mi-am auzit numele!
– Da, răspund eu, ce sens avea să-mi ascund identitatea. Nu eram căutat de Interpol, nu fusesem complice la nicio spargere, nu candidasem la alegerile prezidențiale, nu violasem pe nimeni, încă… Mă rog! Da, doamnă, eu sunt! Ne cunoaștem!? Îmi cer scuze, dar… Dar mi-e foarte greu să vă vorbesc de sub mașină!!!
– Au, dar ce căutați acolo?! Și-a mai dat de vreo două-trei ori în față și în marșarier, ca să simt mai bine masa autovehiculului!!!
– Mulțumesc! Răspund cu un nod în gât, mă ridic și încep să mă scutur de noroi și zăpadă, de pe pantalonii mei cei noi!!!
– Dar, se poate, Martin?! Sunt eu, Maribella, fosta ta colegă de bancă dintr-a V-a! Școala Generală 46 din gura Oborului?!
– Dintr-a V-a… Școala generală 46… Din gura… Gura mă-tii! În fine, încerc să par calm și surprins chiar dacă nu aveam habar cine era doamna. Bine, de surprins eram surprins oricum! Ceață totală! Nu-mi mai reaminteam nici măcar numele, păi dar cum arăta cu codițe și fustiță! Mă poftește în mașină, un Audi Q 7 de culoare albă. Da’ tu ce mai faci, măi?, întreb eu, ca să mă redresez, să câștig timp.
– Bine! Dar nu ești surprins cum de te-am recunoscut după aproape 30 de ani?!
– Ba, bine că nu! Cred că… Adică, pur și simplu, ca să fiu sincer până la capăt, eu nici acum nu-mi dau seama cu cine…
– Ei, hai, măi, Martin! Nu mai ții minte când, în recreații, îmi ridicai sarafanul să-mi vezi chiloțeii și ne alergam până la cancelarie și-napoi?!
– Sincer?
– Cât poți tu de sincer! Chiar nu-i mai țineam minte chiloțeii. Tetra, probabil!? Și nu-i mai țineam minte pentru că eu știam că nu iertasem nicio colegă, indiferent de clasa în care studia. Am fost scos la careu de vreo… Dar ce, eu mai țin minte!? Noroc că s-au schimbat directorii de câteva ori și am scăpat de exmatriculare. Fără a mai face referire la bătăile pe care le luasem acasă. Bonus. Responsabilă cu resortul acesta fusese mama. Cea mai dragă ființă din lume.
– Măi, ce săăă… zic! Vag, așa. Știu că purtai niște codițe adorabile, asta cu codițele o băgasem la mișto, pentru că toate aveau codițe cu fundițe pe-atunci. Și mai țin minte că aveai niște ooochi… albaștri, ca și acum. Am fost și îndrăgostit, plusez eu, deși, în continuare, nu aveam habar cine era ființa cu care purtam acel banal dialog. Fosta mea colegă drăguță, de altfel, prea machiată pentru gustul meu, zâmbea continuu și își dădea întruna capul pe spate. Cred că era un început de flirt! „Body language”. Unde mai pui că eram și sănătos. Poate doar efectul dudelor de la Marea Caspică să…
– Ce faci acum?, mă ia ea repede.
– Uite, mergeam spre casă…
– Da? Și n-ai vrea să ne oprim la o cafea? chestia cu cafeaua, chiar dacă nu obișnuiam, nu mă deranja, dar cum nu aveam o lețcaie la mine, iar cardul era pe zero… Hai, măi, că fac eu cinste! Sunt datoare, cumva! aruncă ea repede. Era datoare!? De unde, frate? Ia, stai așa, gândesc eu în… gândul meu, acolo prin cortex. Hai, că începe să devină interesaaant!
– Păi, nu cred că se poate refuza așa o invitație! Mai ales din partea ta, Maribella, Maribella și mai cum?, încercam să-mi storc creierul, dar aproape la clipită, fosta mea colegă se conformă. Telepatie sau ce?!
– Acum sunt Johansson. Maribella Johansson. Nu mă mai cheamă Popescu, cum mă știai tu! Da’, dracu te mai știa!? Deci a fost o Popească. Dar care, că am avut trei colege cu numele ăsta!?
Mă rog, Q 7 se îndrepta cu viteză spre Calea Dorobanților. Ceva nu-mi dădea pace. Cu ce-mi era datoare, Doamne, femeia asta? Mă măcina, al dracului!
– Ia, uite, făcu ea, nu-i niciun loc de parcare! Au apărut după revoluție toți papițoii care și-o freacă prin Dorobanți. Să-i vadă lumea… S-apară la ziar.
– Da, zic eu, numai figuranți.
– Ia, uite-l și p-ăla cu Dacia Logan! Frate, prostule care ești, cară-te, că aici este Dorobanți!
– Ei, lasă! Mergem în altă parte sau o lăsăm pe altădată…
– Uite, știi ce zic eu, mergem la mine! Locuiesc în apropiere, pe Londra. La o vilă. Normal că fata locuia la o vilă! La mașina asta, doar nu era să locuiască la bloc, ca mine!? Să ducă gunoiul la ghenă!? Nu a durat cinci minute și am ajuns. Era o vilă somptuoasă, al cărei garaj se deschisese de pe telefonul ei mobil. Eram la subsol. Întuneric. Maribella mă luă de mână și-mi făcu vânt pe o scară ale cărei trepte se luminau odată ce pășeai peste ele. Asta este căsuța mea! făcu ea pe modesta.
– Căsuța, repet eu, pe un ton sarcastic. Felicitări, Maribella! Viața ți-a surâs. Ai „muncit” și ai reușit.

ALT.culture 03.2018 18-19
– Am muncit pe dracu’. Am avut noroc. Uite, ia loc aici, vin imediat! Te superi dacă am să te las singur câteva minute?
– Ei, cum? Simte-te ca acasă!, încerc eu un spirit de glumă.
– Mda, a fost bună asta cu „ca acasă”. Mă duc să fac un duș, că vin direct de la aeroport. Vezi că pe măsuța din mahon tailandez, comandă specială, este o telecomandă, dacă apeși pe butonul verde din dreapta jos, din tavan se va coborî un ecran și poți să muți după aceea pe DVD, dând pe butonul albastru de la mijloc și să-ți alegi un film, ceva… Iar în spatele tău este un bar, servește-te!
– Merci mult, nu-i nevoie!, dar deja vorbeam singur. Dispăruse la baie. Ia, uite cum o duc unii dintre români! Mult mai bine decât mulți dintre „mogulii” occidentali. Deci, se poate: Romanian dream! Coșmar, nu altceva.
Iau telecomanda, care bărbat ar fi refuzat invitația de a fi stăpânul unei telecomenzi cu funcții multiple?! Mă ridic și merg în mijlocul living-ului imens, de unde admir tapiseriile scumpe și apăs pe unul dintre butoane. Parcă albastru era pentru… Mă rog, apăs unul la întâmplare, așteptând să se întâmple ceva, dar nu se întâmpla nimic! Totuși, un țârâit abia perceptibil se auzea de undeva, de departe, când, mă trezesc cu o lovitură după ceafă. Mă întorc să parez lovitura următoare, dar nu era nimeni, nimeni în afara ecranului care coborâse și stătea drept și alb în fața mea. Movieplex! Drept în plex! Mamă, de nu-mi venea să-i car la telecomenzi… Cred că-mi făcuse și-un cucui! Mă așez pe canapea, ca să preîntâmpin și alte eventuale altercații fizice și pun telecomanda pe măsuța din mahon tailandez, „comandă specială”!!! Așa vorbesc parveniții, își laudă până și materialul din care sunt făcuți papucii de casă, neuitând să pomenească și de proveniența acestora. La fel de mult contează și modul cum s-a făcut achiziționarea și prin ce… avataruri trecuse!
– Scuze, am venit! Ia, uite, nu ți-ai luat nimic din bar! Și de ce nu ai pornit DVD-ul?
– Am vrut să te aștept!
– Politicos ca întotdeauna, de unde atâta politețe!?, că nu mai puteam de durere. Probabil că ecranul nu-mi făcuse doar cucui! Dar, privind-o mai atent pe Maribella, nu-mi venea să-mi cred ochilor de transformarea prin care trecuse! Se schimbase într-un neglijeu semitransparent, descheiat până la… aproape de… Orișicum… Mă luase cu transpirație! Doamne, visez? mă întrebam în sinea mea.
– Uite, am în barul din spatele nostru o sticlă de vin vechi de 50 de ani pe care o țineam pentru ocazii speciale, iar acum mi se pare a fi una dintre acelea. Este un Shiraz din Africa de Sud. L-am câștigat la o licitație. Cred că nu vrei să știi prețul! De fapt, nici nu mă-ntrebasem, dar așteptam să-mi spună cât! Ești drăguț să faci pe somelierul?! sigur că eram. Cred că ar trebui și niște cuburi de gheață că a stat la căldură!
– Unde găsesc gheața?

ALT.culture 03.2018 20-21
– Vezi că în bucătărie este un frigider din acela mare, Electrolux, cu trei uși și bar, iar pe una dintre ele găsești un dispozitiv special care face cuburi de gheață. Normal că toate erau de firmă în casa asta! Și normal că trebuia să-mi spună la fiecare frază ce model, eventual anul fabricației, modul de achiziționare și prețul. Mai așteptam chestia cu prețul. Am găsit frigiderul, nici nu aveam cum altfel, era cam cât bucătăria mea de la bloc, iar eu mă lăudam cu ea la colegi că era mare. 10 metri pătrați! Aduc gheața și desfac sticla de Shiraz veche de 50 de ani.
– Pentru sticla asta de vin m-am bătut la licitație cu un fermier foarte bogat din Paulpietersburg, oraș din provincia Kwazulu-Natal. O groază de bani! Hai fată, strigam în sinea mea, hai cu prețu’! Doream nespus să aud asta. Oare devenisem masochist!?
– Cred că te-a costat ceva, forțez eu nota.
– Da, dar la mine banii nu contează! Ei, bine, era parvenită, dar avea și limite. Banii la ea nu contau?! Stai că asta nu suna rău de loc!
Din nou îmi revenise acea stare de plutire!
Am golit repede un pahar, pe urmă încă unul… Atmosferă destinsă. Maribella stătea pe canapea, cu picioarele băgate sub ea și cu capul lipit de umărul meu. Un sân îi stătea gata să izbucnească afară de… fericire! Simțeam cum pantalonii începeau să-mi fie cu o măsură mai mici!
– Auzi, Maribella! Acum că…
– Martin, dacă ți-e cald, fă-te comod! Adevărul este că stăteam cu cravata strânsă de beregată, gata să mă sufoc. Nu puteam să-i refuz invitația. Eu mi-am scos cravata și cămașa, iar Maribella pantalonii, după care s-a ridicat și, foarte atentă, mi le-a pus, la dungă, pe măsuța din mahon tailandez, „comandă specială”! S-a așezat din nou lângă mine. De data aceasta se cuibărise la pieptul meu și mă privea fix. Fix între ochi. În timp ce eu salivam… pardon!, o priveam fix între sâni.
– Ziceai că ai avut noroc…
– Ah, cu situația mea. Păi, da, că eu de aceea nu am mai continuat școala alături de tine, părinții mei au imigrat în Suedia, unde tata avea o soră. Am crescut, m-am dus la facultate, iar acolo… Acolo l-am cunoscut pe decan. L-am cunoscut atât de bine încât după un timp ne-am și căsătorit. Părinții mei s-au opus, îți dai seama…
– Nu, nu-mi dau…
– Ah, da! Nu aveai de unde să știi, eu aveam 25 de ani, iar soțul… 70.
– Șaptezeci!?
– Vârsta optimă! Iar a cincea lună și cea de-a treia noapte de amor i-au fost fatale!!!
– Ceasu’ rău…
– Pisica neagră! Decanul se trăgea dintr-o familie foarte bogată, ceva aristocrați… Din câte am înțeles, era unicul urmaș al fostului mare rege și reformator al Imperiului Suedez, Gustav I. Una peste alta, am o avere frumușică.
– Frumușică!?
– Să zicem… câteva milioane de euro. Câteva zeci, acolo. De fapt, aproape trei sute.
– Trei sute de milioane de euro!!! începuse să se învârtă pământul cu mine.
– Cash! Fără să mai pun la socoteală un castel în nordul Suediei, undeva pe lângă orășelul Umeå …
– Un castelaș, acolo!
– Și câteva turme de reni pierdute prin toată Laponia.
– Și reni, măi, da’ dă-o-n…
– Și din acest motiv am deschis un restaurant cu preparate din carne de ren la Göteborg. Eram bulversat. Mă gândeam că aș putea să-l fac, în sfârșit, invidios pe fratele meu. Fratele ăsta al meu care…
– Este gustoasă carnea asta de ren? reiau eu firul discuției.
– Este, dar nimic nu se compară cu sărmăluțele din carne de porc din România. Dar mai ia un pahar de vin, dragule!
– Am băut destul. Mi-a cam crescut tensiunea.
– Atunci, dacă ți-a crescut și în amintirea a ceea ce a fost, sărută-mă! Așa o invitație directă nu mai primisem niciodată. Nu am așteptat să-mi spună de două ori.
– „Come to papa”, am scrâșnit printre dinți, așa cum văzusem într-un film cu George Clooney, parcă!, și ne-am răsturnat de pe canapea. Iar m-am lovit la cap!
Ne-am tăvălit pe blana de pumă argentiniană de la poalele canapelei, mai bine de o jumătate de ceas, după care, târându-ne pe coate și pe genunchi, am ajuns în dormitor…
A fost o nebunie. Cu vaiete, cu strigături, cu… Cu tot tacâmul! Mă gândeam că Maribella nu mai avusese parte de o partidă de amor de la moartea decanului.
Fusesem în al nouălea cer… Încă pluteam.
Da, dar Maribella mai voia să urce odată în al nouălea cer. Și-a fost.
Și-a mai vrut odată! Și… a fost!
Extenuat, stăteam răsturnat pe spate și priveam, în oglinda din tavan, la silueta plăcută a Maribellei cum se unduia sub faldurile cearceafului din cașmir roz.
– Cum a fost, Martin?
– Senzațional, mami! Cum să fie!? Ai clasă!
– Martin, că mi-am adus aminte…
– Ei?
– Acum, că ai văzut ce se afla dincolo de chiloțeii aceia… Cum ți s-a părut?
– Muuult mai mare!
– Hai, nu fi Pufi! Auzi, chiar că doream să te întreb, pot să apelez și eu la tine cu o problemă minoră? Minoră este mult spus, de fapt este o problemuță!
– Mai este vorbă? Ca între foști colegi… de-a V-a!
– Apropo, știi că te-am văzut la televizor?
– Da? Se poate, că mi-am lansat în toamnă o carte.
– Da?! Ți-ai lansat o carte!? Tu și scrii?
– Pe lângă că respir?! Ei bine, da! Mă chinuie talentul. A fost o carte de proză umoristică: „Undeva, între Gara de Est și Piața Obor”.
– Felicitări!
– Merci!
– De fapt, știi care-i baiu’? Eu sunt în litigiu cu statul român pentru un conac din Munții Bihorului, undeva pe Valea Albacului și pentru câteva sute de hectare de pădure, tot pe-acolo. Ș-un munte!!! Ceva minor…
– O problemuță!
– „…muță”, exact. Ceva încurcături cu actele. Crezi că ai putea să mă ajuți într-un fel…
– Cu mare plăcere! Ce trebuie să fac?
– Ei, știi tu, că doar tu ești ministru secretar de stat!
– Oau! Mimi… ministru secretar de stat!? Instantaneu m-a pufnit râsul.
– Ce-i, dragă? se impacientă ușor Maribella, în timp ce eu nu puteam să mă mai opresc din râs. Mă ridicasem în picioare și m-am repezit la sticla de apă. Evian, bineînțeles. Am dat-o pe gât cât-ai zice… „conac”! Maribella, stană de piatră, se forța să afișeze, cât de cât, un zâmbet.
– Ce… să fie? Păăăi, tu nu știi?! încercam să articulez printre hohote de râs și lacrimi.
– Am spus ceva care…
– Nu, nu. Dar tu l-ai văzut la televizor pe fratele meu… Pe fratele meu geamăn. El… El este secretarul de stat. Fratele ăsta al meu… De fapt, a fost o mică dramă la noi în familie. Părinții noștri au divorțat pe când aveam 10 ani, iar judecătoarea ne-a împărțit ca pe niște obiecte.
– Așa, și? se încruntă Maribella, bătând ușor din picior.
– Prin recurența memoriei parcă retrăiesc și acum partajul: „Una lustră merge la pârât, alta la reclamantă; una bucată fier de călcat merge la…” Și tot așa!
Fratele meu geamăn a mers la tatăl nostru, care locuia în Primăverii, nu în ceruri (sic!), iar eu în gura Oborului, cu mama. Nu că mi-ar fi părut rău, dar el trăsese cartea câștigătoare. Asta-i viața! De aceea el este acum ministru secretar de stat, iar eu…
– Așa, și? Maribella părea din ce în ce mai nerăbdătoare să audă continuarea. Devenise și extrem de nervoasă, dar nu-mi dădeam seama de ce!?
– Nu am mai vorbit și nu ne-am mai văzut de atunci, de la divorț. Așa este când nu crești în Primăverii. Te-mpuți! Suntem despărțiți de 40 de ani. Ne întâlnim, doar întâmplător, pe stradă. La semafor. Multă lume ne confundă.
Într-o zi, asta a fost tare de tot, eram pe bulevardul Magheru, a venit unul la mine și mi-a dat un plic cu 10.000 de euro, spunându-mi: „Pentru serviciul făcut!”!!! I-am mulțumit omului, că doar nu era să fiu prost crescut. M-am uitat dacă nu sunt filmat…
– Așa!?
– Și așa mi-am luat Logan-ul.
– Adică, ce vrei să spui? Că eu mi-am tras-o de trei ori degeaba?
– Nu, Maribella, dar îți poți închipui că ai văzut un film în 3D. De exemplu, Avatar, al lui James Cameron! Cea de-a patra serie!
– Păi, și f… și cu banii luați?!
– Nu-i așa, pentru că filmul a luat trei Oscar-uri, totuși!
Instantaneu am mai căpătat un cucui. De la telecomandă. Bine că măcar sticla de vin nu și-a atins ținta.
În trei secunde am găsit singur ieșirea.
Cum am ajuns în stradă, la minus 7 grade, doar cu chiloții lui Botezatu pe mine și cu telefonu-n mână, l-am și sunat pe prietenul care îmi făcuse cadou dulceața de dude. L-am sunat să-i mulțumesc. Sincer, o recomand tuturor, după care trebuie neapărat, dar neapărat, să așteptați autobuzul 135. Uneori, chiar vine în stație!!!
Mda, dar mai greu o să vă fie dacă nu aveți un frate geamăn…
Musai în Primăverii!!!

Leave a Reply