ALT 38-39De Cristian Petricu

Lucrarea “Cuadratura cercului “, Ed. Gutenberg, este, probabil, cea mai complexă şi, în acelaşi timp, cea mai profundă dintre cărţile cu care ne-a obişnuit Cristian Petricu. Ca şi celelalte, se adresează celor care vor să afle mai mult, care vor să se perfecţioneze spiritual.
Autorul face apel la nume mari, cum ar fi Heidegger, Einstein, Spinoza, Jung, Steiner, Guènon, Aivanhov, Hawkins, le pune în balanţă teoriile, căutările, încercările, ceea ce rezultă fiind o surprinzător de clară carte despre un subiect extrem de profund.
Am putea crede, la o primă vedere, că e doar un amestec de teme dintr-o mistică superioară, esoterism şi hermeneutică, dar trebuie să apreciem legătura pe care o face autorul cu cele mai noi descoperiri ştiinţifice, care nu se bat, cum ar putea crede un cititor neavizat deloc cap în cap cu ceea ce unii ar numi ocultism.
Sigur, ideea că sfera ar putea fi cuprinsă în cub şi, în acelaşi timp, acelaşi cub să fie, la rândul său, în aceeaşi sferă, iată ceva care te poate face să nu dormi noaptea. Aşa să fie, oare? E posibil aşa ceva?
Răspunsul îl putem găsi în această carte, dacă avem răbdare să citim cu atenţie, să ne deschidem porţile inimii, să citim cu sufletul.

Eugen Matzota

Dintotdeauna, oamenii şi comunităţile au perceput în mod diferit timpul, fapt ce a determinat apariţia unor întrebări. De ce percepem timpul în mod diferit? De ce în viaţa de zi cu zi, deşi având aceeaşi atitudine echilibrată, aceleaşi obiceiuri, programe şi obiective de rezolvat, uneori terminăm ca prin minune într-un timp mai scurt tot ceea ce avem de făcut, tot ceea ce ne-am propus? De ce uneori, deşi dormim mai puţin, totuşi ne odihnim mai mult, excluzând motivele pur fizice? De ce în diferite şi variate situaţii, cel puţin o dată ne-am întrebat, uitându-ne la ceas, dacă acesta indică în mod corect ora? De ce uneori ne visăm mai mult călătorind prin întreg Universul, iar alteori visul pe care ni-l aducem aminte este atât de scurt?
Majoritatea explicaţiilor cunoscute de publicul larg prezintă interpretări pur fizice ale percepţiei timpului, iar acestea reprezintă puncte de vedere ale ştiinţei tradiţionale, respectiv ale ştiinţei profane. Aceste interpretări se vor cita în mod tangenţial, în cele ce urmează, cu scopul evidenţierii şi analizării unor puncte de vedere care le completează pe acelea provenite dinspre dimensiunea imaterială, dimensiunea spiritului. Astfel, se va aborda şi o posibilă explicaţie plecând de la premiza existenţei în cadrul universului, în cadrul aceluiaşi spaţiu şi volum universal, a unor lumi paralele, a celei grosiere, materiale şi a uneia, sau a mai multor lumi de natură subtilă, spirituală care traversează şi pătrunde prin materie, care coexistă şi coabitează cu aceasta, dar care nu se poate percepe în mod strict şi distinct prin senzorii materiei.
Nu ştiu dacă răspunsul la întrebările de mai sus va fi exhaustiv. Voi încerca totuşi prin prisma naturii sufleteşti, prin prisma spiritului, al eului interior, al fiinţei nemuritoare din noi, al acelei naturi umane intangibile fizic (pe care îmi permit să afirm că o pot percepe şi care aparţine dimensiunii imateriale) să privesc lumea materială, fizică, supusă timpului.
Când se vorbeşte despre naştere, la modul simplist şi reducţionist, deoarece în realitate se suprapun mai multe dimensiuni (ale lumilor materiale şi spirituale în numărul şi calitatea lor care poartă denumiri specifice în literatura esoterică de specialitate), fiinţa Om se naşte având o componentă materială, muritoare şi o componentă (sau mai multe) de natură spirituală, nemuritoare. Aceste naturi, dintr-un punct de vedere, sunt ca un fel de „yin” şi „yang” care se alătură în prima fază şi se completează pe parcursul vieţii în funcţie de liberul arbitru al fiecăruia, în funcţie de aspectele efectului karmic individual sau colectiv, în funcţie de capacitatea fiecăruia de a citi „semnele” pe care le poate primi din celelalte dimensiuni.
La începutul vieţii sale pe pământ omul pleacă la drum ca păstrător integrator al celor două naturi ale sale, considerate a fi doar două, strict din punct de vedere al dimensiunii care poate fi afectată de timp şi al dimensiunii în care timpul nu există. Astfel, prima dimensiune conţine materia care se poate distruge, se poate regenera, care se modifică în timp, iar cea de-a doua, dimensiunea spiritului, este cea în care timpul nu există, în care nimic nu se poate distruge sau muri, dar care conţine matricea istoriei originale. O exprimare simplă, dar plastică să îi spunem, duce la afirmaţia că naşterea pământească este ziua care vine după noapte, privind din prisma materiei şi este noaptea după zi, privind prin prisma spiritului.
Când se naşte, din punctul de vedere al caracterului său, omul este ca o piatră neşlefuită. Prin liberul său arbitru, acesta îşi poate cultiva virtuţile, poate căuta Lumina, îndreptându-se treptat către Sinele său, către natura sa spirituală, sau poate alege drept prieteni viciile, fiind atras de materie, într-un mod mai mult sau mai puţin puternic. Echilibrul sau dezechilibrul acestor atracţii, către materie sau spirit, îl face pe om controlabil de natura sa materială sau de natura sa spirituală, ca urmare a acţiunilor lui. Alegerile făcute prin liberul său arbitru sunt doar ale sale.

ALT 40-41.jpg
Prin urmare, în decursul vieţii lui, omul se poate îndrepta într-o direcţie sau în cealaltă, atras şi polarizat ca urmare a gândului-acţiune, fie de către partea subtilă, imaterială, prin cultivarea virtuţilor, deci către Lumină, sau se poate împrieteni cu viciile şi Întunericul fiind atras, inevitabil, către materie, pierzând astfel treptat Lumina. Dorinţa exprimată prin gând este ea însăşi o primă acţiune. Rezultatele dorinţei sunt precum seminţele de grâu, ele nu încolţesc toate în acelaşi timp pentru că sunt calităţi, iar calităţile determină în acest caz modificări în dimensiunea materială. Virtuţile născute din dorinţa omului, cu cât vor fi mai multe şi la un nivel mai ridicat pe scara conştiinţei îl vor conduce pe acesta spre Lumină. În acelaşi fel, gândurile-dorinţe care determina vicii îl vor purta pe om spre Întunericul fiinţei sale interioare, îi vor întuneca vederea şi îl vor face să vadă doar natura materială a tot ceea ce îl înconjoară.
Ca de la sferă la cub, ca dinspre natura spirituală către cea materială, privind aceste aspecte în întregime, prin intermediul raţiunii fiinţei materiale fizice, dar şi a meditaţiei asupra naturii imateriale, consider că predominanţa lumii spirituale asupra celei materiale, în timpul călătoriei în tandem a acestora, are ca efect discontinuitatea componentei timp din dimensiunea materială.
Experienţa timpului este una pur subiectivă, aşa cum se poate concluziona din explicaţiile lui Albert Einstein, care afirma acest lucru din punctul de vedere al ştiinţei tradiţionale, al celei profane pentru cei ce privesc dinspre esoteric. Timpul este relativ doar când se priveşte dinspre dimensiunea materială, cea a cubului, dinspre dimensiunea în care noţiunea timpului există. Pentru cel ce priveşte prin introspecţie dinspre dimensiunea sferei, cea a lumii imateriale, în care componenta timp nu există, percepţia timpului din lumea materială devine diferită tocmai datorită faptului că acele „semne” venite dinspre sferă spre cub pot duce la rezultate calitative uimitoare, pot duce la trăiri intense având ca urmare dilatarea timpului. În mod evident, René Guénon prin însăşi titlul lucrării sale „Domnia Cantităţii şi Semnele Vremurilor”, a dorit în mod sintetic să ne mai transmită un mesaj. Cuvintele „Domnia cantităţii” din titlul lucrării sale reprezintă de fapt lumea care este afectată de timp. Domnia calităţii, sau domnia spiritului este cea în care timpul nu există, în care noţiunea de timp nu mai are niciun rol. La rândul lor, cuvintele „Semnele Vremurilor” se referă la semnele lăsate în lumea materiei, urmare a predominanţei materiei asupra spiritului şi de care omul trebuie să ţină cont îndeosebi în apropierea încheierii unui ciclu cosmic.
Până la începutul secolului al XX-lea majoritatea oamenilor considerau timpul ca fiind un element universal, ce se manifestă în acelaşi fel oriunde şi pentru oricine. Albert Einstein a fost cel care a schimbat radical perspectiva asupra timpului, explicând prin teoria relativităţii restrânse, că acesta este relativ, nu absolut, aşa cum susţinea Isaac Newton. Experienţa timpului este una pur subiectivă, fiecare om percepându-l în funcţie de viteza cu care călătoreşte prin spaţiu şi de distanţa faţă de un câmp gravitaţional. Astfel, cu cât este mai departe un ceas de sursa de gravitaţie, cu atât timpul trece mai repede. Prin urmare, timpul se scurge mai repede la 5.000 m altitudine, pe vârful unui munte, decât pe malul mării.
În copilărie, vacanţa de vară părea să dureze o eternitate, dar pe măsură ce avansăm în vârstă, anotimpurile şi anii par să se scurgă cu o viteză tot mai mare. Cercetătorii au descoperit că aceasta este o senzaţie universală, existând diferenţe de percepţie a timpului în funcţie de vârstă. Atunci când oamenii de ştiinţă solicită unui adolescent şi unei persoane în vârstă de 70 de ani să estimeze, fără a număra, în cât timp a trecut un minut, persoana mai tânără oferă răspunsuri mai apropiate de adevăr, pe când cea de vârsta a treia anunţă mai repede scurgerea celor 60 de secunde.
Motivul pentru care apare acest efect nu are legătură atât de mult cu vârsta, cât cu felul în care creierul procesează informaţiile. Cercetătorul american David Eagleman afirmă că timpul este foarte elastic. În momentul în care resursele creierului sunt intens folosite, acesta se „întinde”. În cazul în care experienţele trăite nu ne oferă nicio surpriză şi creierul nu este solicitat, timpul se comprimă, în opinia acestuia.
Percepţia timpului este extrem de influenţabilă. Jack Pettigrew, profesor la Universitatea din Queensland, a explicat că, fără să ne dăm seama, apare fenomenul de rivalitate binoculară atunci când privim unele lucruri care determină iluzii optice precum cubul Necker, când de fapt vedem două perspective diferite, pe rând.
Majoritatea oamenilor văd faţa cubului pe latura din stânga jos şi nu pe cea din dreapta sus. Jack Pettigrew a descoperit însă, că atunci când râdem, procesul care în mod normal ne permite să vedem două cuburi încetează, iar aspectul tridimensional al imaginii dispare. Deoarece resursele creierului sunt solicitate intens, percepţia timpului în acest caz se modifică.
În continuare adaug o cugetare, care provine din credinţa maeştrilor artelor marţiale din Orient, larg cunoscută tuturor, şi anume că, pentru a-şi învinge adversarul, tinerii pot să folosească forţa, cei de vârstă medie-tehnica, iar cei în vârstă este suficient să îşi folosească spiritul. Acest învăţământ nu este întâmplător. Necesitatea folosirii „spiritului” este determinată practic de apropierea omului către sfârşitul vieţii sale, în mod inevitabil, către sferă. De asemenea, este evident că pe cântarul forţelor, valoarea forţei spirituale depăşeşte orice valoare a forţei brute a materiei. Înţelepciunea orientală prin acest exemplu indică direcţia în care maestrul îl călăuzeşte pe discipol pe parcursul vieţii acestuia îngrădite de timp, specifice lumii materiale, celei a cubului către dimensiunea sferei.
Steve Taylor, profesor de psihologie la Universitatea din Leeds, susţine că pentru un copil 6 ore petrecute la joacă sunt echivalentul unei zile de 20 de ore pentru un adult. Profesorul argumentează că, în ceea ce îi priveşte pe copii, ei trăiesc totul pentru prima dată, toate experienţele lor sunt noi. Pentru copii timpul trece mai greu ca pentru un adult deoarece ei percep în mod constant informaţii noi despre lume. Pe măsură ce intervine îmbătrânirea, oamenii trăiesc din ce în ce mai puţine experienţe noi şi devin mai obişnuiţi cu lumea înconjurătoare, care le pare familiară. Astfel, se percep mai puţine informaţii despre lume, iar timpul nu se mai dilată explică Taylor.
Oare dimensiunea fizică, materială, a omului nu a fost stabilită de natură, de Dumnezeu, ca prin însăşi acest mecanism, această capacitate de percepţie a timpului lumii exterioare, să îl determine pe acesta ca măcar spre sfârşitul vieţii sale să mediteze, să reflecteze, să facă introspecţie şi să se îndrepte către sinele său, către acea dimensiune imaterială care îl reprezintă de la naşterea sa? Percepţia timpului este în acest caz un „semn” venit dinspre sferă pentru om, un semn pe care în oscilarea relativă între materie şi spirit acesta ar trebui să îl considere la modul cel mai serios şi cu siguranţă înainte de a fi constrâns de natură să o facă.
Profesorul Taylor recomandă oamenilor să facă un efort, să caute cât mai multe experienţe noi cu putinţă. Pentru cei ce trăiesc o viaţă dominată de rutină timpul va continua să se accelereze. Potrivit acestuia, dacă omul depune un efort pentru a călători în medii noi, pentru a se expune la situaţii şi provocări noi, chiar atunci când e vorba de ceva simplu, precum alegerea unei noi rute în drumul spre serviciu, elementul de noutate va încetini percepţia timpului. Încercarea multor oameni de a-şi prelungi viaţa menţinându-se în formă şi urmând o dietă sănătoasă este un lucru foarte bun. Trebuie însă să fie conştientizat faptul că viaţa poate fi prelungită prin modificarea modului în care se percepe timpul. Căutarea experienţelor noi precum şi petrecerea unui timp mai îndelungat trăind în prezent duce la îndeplinirea acestui deziderat, concluzionează Taylor.
Da, acesta este modul recomandat pentru cel ce priveşte doar dinspre dimensiunea materială, analizând instrumentele care sunt strict legate de materie. Aceste instrumente, modele comportamentale aplicate omului, îi permit acestuia să considere percepţia timpului ca fiind una subiectivă şi relativă. Prin aplicarea lor, atingerea amprentei timpului lasă urme diferite de la om la om şi în acest sens determină o anumită încetinire a vieţii, biologic vorbind. Din punctul nostru de vedere, această viziune este cu siguranţă una de la cub la sferă.
Dacă se încearcă însă a se percepe materia, corpul, templul fiinţei umane dinspre dimensiunea spirituală în care timpul nu există, dinspre zona în care planurile arhetipale originale determină modelul materiei şi prin urmare modelarea acesteia, adică dinspre sferă către cub, lucrurile se vor prezenta într-un mod diferit.
Fenomenul de materializare, de apariţie a unei forme de materie creată aparent din nimic, îşi are originea într-un plan arhetipal, iniţial creat prin puterea gândului-cuvânt, provenit dinspre dimensiunea sferei care întrepătrunde dimensiunea materie, prin urmare este capabil să producă forme-gând, formaţiuni de materie. Dematerializarea are loc prin acelaşi mecanism al remodelării sau eliminării unui plan arhetipal care se regăseşte în dimensiunea sferei. Aceste fenomene, recunoscute la nivel internaţional, pot fi efectuate de diferiţi mediumi sau persoane cu capacităţi paranormale, în timpul zilei, fără nici un fel de ritual, în laboratoare de fizică, sub condiţiile dure puse de cercetătorii-examinatori, şi chiar legaţi cobză de un scaun. Unele dintre aceste experimente au fost prezentate în filme documentare de diverse televiziuni prestigioase, printre care CNN, TV 5 sau chiar National Geographic.
În aceste cazuri de materializări sau dematerializări, timpul, componentă intrinsecă a dimensiunii materie, referindu-ne strict la obiectul creat, devine plat, nu îşi mai are sensul. În acest caz, timpul nu numai că a fost oprit şi nu se mai poate poziţiona în nici un fel pe materia nou creată, dar şi procesul materiei a fost inversat. Prin urmare, sau timpul a fost dat înapoi sau componenta timp referitoare la acest obiect începe cu momentul zero, momentul materializării, respectiv al transpunerii în materie al planului arhetipal.
De ce adevăraţii sfinţi şi iniţiaţi sunt cei care pot face minuni, pot aduce alinare şi au capacitatea de a însănătoşi alţi oameni aflaţi în mare nevoie? Aceştia sunt doar tot oameni, dar ei sunt detaşaţi de condiţionările bio-sociale, ei nu mai pot greşi, nu mai pot păcătui (în limbaj creştin) pentru că s-au mântuit, s-au eliberat de sub apăsarea viciilor şi au intrat irevocabil în arena virtuţilor. Ei sunt cei care au fost „Iluminaţi” şi revin către lume din dimensiunea spiritului, asumându-şi reconstrucţia în dimensiunea materie prin gândul-Cuvânt al unor construcţii greşite, materiale, fizice. Aceştia reuşesc să inverseze anumite procese, să modifice după planul arhetipal divin iniţial ceea ce doresc, după modelul care le-a fost revelat. Forţa gândului-Cuvânt prin devoţiune-iubire către Dumnezeu trece peste relativitatea timpului pe care îl elimină pur şi simplu. Dar, pentru a putea face acest lucru, iniţiatul, sfântul sau maestrul, trebuie să ia mai întâi Lumina din dimensiunea sferei. Acest lucru poate fi posibil, aşa cum am văzut mai sus, doar dacă acest om s-a curăţat definitiv de vicii în lumea cubului, a materiei. Doar astfel va putea da starea, forţa şi puritatea necesară cuvântului, emanaţie a Cuvântului sacru, proiectat în dimensiunea spiritului. Atingerea şi înţelegerea acestei stări reprezintă şi ea o piatră filosofală.

Relativitatea-01
Fără a intra prea mult în zona fenomenologică a paranormalului, ceea ce doresc să evidenţiez este faptul că, doar plecând de la sferă la cub, de la calitate spre cantitate, de la spirit către materie, putem efectiv încetini, inversa sau opri timpul. Nu este uşor, aşa cum nu oricine poate materializa sau dematerializa obiecte, dar este absolut posibil.
Fred Alan Wolf, fizician şi autor al numeroaselor cărţi în domeniul fizicii cuantice afirmă că timpul apare ca o stradă cu unic sens, în care se circulă de la trecut la prezent. Da, aşa este dacă ne gândim doar la percepţia timpului de către om. Potrivit acestuia, există însă teorii care urmăresc nivelurile anumitor câmpuri cuantice, particule ce traversează atât înapoi, cât şi înainte în timp.
Privind dinspre esoteric, circumstanţele nu sunt întâmplătoare. În lumea profană nu trebuie nimeni să se grăbească dacă învăţă să citească „semnele”. Acestea, mai puţin cele ce provin din corespondenţele inversate, provin din zona sferei şi nu sunt deloc întâmplătoare. Ele sunt doar manifestări materiale ale conjuncturilor şi întâmplărilor care vor urma. Cel ce ştie să citească semnele ştie că poate opri timpul. Îl poate opri şi pentru că poate evita pierderea altui timp, în care bate practic pasul pe loc. Îl poate de asemenea fructifica pe cel ce se derulează într-un mod mai eficace, deoarece conştientizează realitatea dimensiunii de dincolo de timp. Cel ce va atinge o asemenea înţelegere, va reuşi ca în acelaşi interval de timp să înfăptuiască mai multe acţiuni, mai eficiente, va reuşi să îşi polarizeze destinul şi să facă loc pentru a ajunge către sine însuşi eliminând cel puţin temporar legătura de timp.
Natura materiei, care învăluie omul de la naştere prin corpul său fizic şi îl constrânge să o simtă din plin în cursul vieţii, îi imprimă organic şi tendinţa de a reduce mediul înconjurător la punctul de vedere cantitativ, atrăgându-l astfel către materie. Dar omul, prin complexitatea celor două naturi ale sale, cultivând virtuţile şi iubirea, trebuie să acţioneze permanent pentru cunoaşterea ambelor sale naturi, pentru cunoaşterea sa calitativă dincolo de timp, dincolo de aparenţe şi relativitate.
Relativitatea-02

Mă întreb, oare cât de mult poate fi perfecţionată materia care este limitată, discontinuă, măcinată de timp în interiorul cubului, indiferent de dimensiunea acesteia? Materia este fără de viaţă acolo unde lipseşte Cuvântul. Spiritul însă, conştiinţa omului, nu are sfârşit în perfecţionarea sa. Spiritul omului nu are formă, nu se poate defini şi nu are limite în sfera conştiinţei universale. Omul trebuie în permanenţă să fie conştient că valorile cantitative reprezintă de fapt cantităţi limitate şi discontinue de materie şi de timp în interiorul cubului. Valorile calitative în schimb, sunt nelimitate, continue, fără timp şi fără spaţiu definit şi se regăsesc în sfera (sau cercul) lui Dumnezeu, care este nesfârşită, al cărei centru este peste tot, iar circumferinţa nicăieri.
În istorie, suma semnificaţiilor simbolurilor a crescut permanent. Suprapunerea semnificaţiilor acestora însă, la un moment dat, în cursul unui ciclu al omenirii, reprezintă şi va reprezenta implicit nivelul evoluţiei conştiinţei Întregului.


  1. GUÉNON René, „Domnia Cantităţii şi Semnele Vremurilor”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p.1;
  2. BICĂ, Mihaela Monica, „Albert Einstein – Teoria relativităţii restrânse”, referat de fizică, Bucureşti, 2005, p.2, http://referat.clopotel.ro/Albert_Einstein-6125.html;
  3. Revista electronică „Life & Stile”, art. „Timpul bătrânilor trece mai iute decât al copiilor”, 7 iunie 2010, p.1;

Leave a Reply