De Mădălin Matica

Sunt creștin-ortodox și sunt mândru de asta. În fapt, ar trebui să justificăm ortodoxia noastră (în fața noastră doar) pentru a putea justifica mândria intrinsecă. Mărturisind mândria și apartenența, putem explica credința și alegerea de a rămâne în ortodoxie.

Cu toții cunoaștem povestea regelui-eroul al Spartei, Leonidas. Un sacrificiu care a marcat nu doar istoria Greciei antice, dar și istoria și devenirea întregii culturi europene, până în zilele noastre. S-au scris sute de cărți despre puterea sacrificiului, despre cei 300 de spartani care au luptat și murit pentru a apăra Atena, Europa și spiritul liber, născător de democrație și libertate, reprezentat în acel moment de măreața Grecie.

Cei 300 de spartani care nu au cedat în fața unei armate imense (nu, nu cred că erau un milion de persani dar, o estimare realistă ne arată 7.000 de greci – între ei și cei 300 de spartani – față-n față cu 300.000 de perși) murind pentru a respecta legea Spartei și apărarea Atenei. Cei care nu au avut plăcerea să citească manualele de istorie povestind războaiele greco-persane (adică majoritatea), au văzut filmele. 

Nu doresc să intru în polemici legate de inexactitățile din filmele despre Thermopylae. Nu asta mi-am propus și, dacă doriți să vă extindeți înțelegerea asupra acestei bătălii, există surse mai avizate.

Doresc doar să subliniez o imensă eroare promovată în film și, prin aceste filme, în inconștientul colectiv: elogiul (exagerat) al puterii tinereții. În acest caz. Și în general. Dar despre “în general” există alte cărți. 

Filmele ne prezintă un Leonidas tânăr, puternic, exemplu de vigoare masculină. Un tânăr/adult care accepta moartea fără a ceda o palmă de pământ în fața unei morți sigure. Tinerețea încrezătoare în respectarea legilor Spartei, pentru a cărei onoare va muri. Alături de tinerii lui prieteni, capi de familii care vor opri, vremelnic, amenințarea persană a eradicării Greciei. 

    Nimic mai fals. Regele Leonidas avea, la data bătăliei de la Thermopylae, vârsta de 60 de ani. Între cei care l-au urmat (în ciuda opoziției preoților Spartei) sunt 300 de soldați credincioși care aveau moștenitori bărbați/băieți, adulți sau destul de maturi să poată prelua sarcinile capului familiei ce pleca acum spre o moarte sigură. Putem aproxima, fără să greșim prea mult, ca aceștia aveau peste 40 de ani, probabil mulți fiind de vârsta regelui. 

    O societate decisă să venereze tinerețea veșnică, scut nevrednic în fața evidenței-de-anulat a morții, mistifică istoria. Societatea astăzi decisă sa venereze tinerețea fără de bătrânețe și sperând în viața fără de moarte, ascunde o înțelegere mai profundă și exactă a unui eveniment istoric demn de a fi gândit. 

    Nu, nu voi gândi eu pentru voi. Cine are minte, sa o facă singur. Cine nu are, nu ar înțelege nici dacă i-aș desena. 

Sacrificiul adultului ajuns la înțelepciunea apusului vieții.  

Și, totuși, Istoria explică

Omul din piață tipă, strigă, face zarva căci trăiește din aceasta. Este vânzătorul de isterii si, cu cât este mai gol, cu atât are o rezonantă mai mare când își găsește “publicul” adecvat (in definitiv cea mai mare gălăgie o face o căruță cu butoaie goale, nu cea care cară butoaiele pline). Omul din piață merită ignorat căci a-l comenta, a-i răspunde înseamnă să intri în jocul lui. Este ceea ce americanii numesc “enabling an idiot”.

Și, dacă nu v-ați dat seama, este vorba de penibilul Andrei Caramitru. Pe care am reușit să îl ignor până acum fără probleme. Și voi continua să o fac atunci când se poate. În acest caz, însă, el mi-a arătat însă un alt personaj căzut într-o gravă eroare, pe care o promovează de la înălțimea unui profesor de istorie. Este vorba de dl Adrian Niculescu. Nu, nu mi-a atras atenția până acum prin scrierile sale (drept pentru care nu îi vom comenta scrierile istorice), ci prin câteva afirmații, eronate din punctul de vedere al istoriei, făcute în  cadrul unei emisiuni radiofonice (RFI). 

Emisiunea o găsiți aici: https://www.rfi.ro/emisiunile-rfi-ro-128353-si-daca-totusi-am-traversat-cei-mai-buni-30-de-ani-din-istoria-romaniei

Pe scurt, în câteva rânduri, profesorul Adrian Niculescu susține teze potrivit căreia poporul român este “înapoiat” din cauza credinței Ortodoxe aacestuia și nu a condițiilor geo-politice din perioada medievală. Aflat într-o gravă eroare, mult-prea-prost-informatul Adrian Niculescu afirmă că aceleași condiții le-ar fi avut si restul țărilor subjugate Imperiului Otoman deci, printr-o eronată deducție logică, apartenența la Ortodoxie ne-ar fi “nenorocit”. Soluția implicit sugerată este trecerea la Catolicism, soluție susținută în mai multe rânduri si de penibila goarnă a neomarxismului isteric. 

Teza este eronată, așa cum demonstrează un studiu făcut de dl. profesor Bogdan Murgescu, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București și, din 2011, președinte al Societății de Științe Istorice din România, după ce, în perioada 1999-2011, a ocupat funcția de vice-președinte. Domnia sa prezintă simplu situația gravă în care se regăseau Țările Române în perioada amintită de “acest” Adrian Niculescu:

Potrivit calculelor făcute de sârguinciosul și discretul istoric Damaschin Mioc,  pentru procurarea sumei necesare pentru plata tributului, fiecare gospodărie trebuia să vândă în 1594 un cal, un bou, 2 obroace (75 l) de grâu, 5 oi și 3 fălci (4,5 ha) de pământ agricol.

Concluziile evidente ale datelor mai sus prezentate sunt trase de dl Lect. Univ. Dr. Radu Nedici astfel:

– Creșterea obligațiilor bănești i-a împins pe mulți țărani să se îndatoreze, iar ulterior să-și vândă pământul și să se vândă pe ei înșiși ca rumâni sau vecini. D. Chirot estimează că jumătate dintre satele Țării Românești, mai ales cele din zona de câmpie, s-au aflat în această situație.

– Ruinarea țărănimii libere a favorizat boierimea, care apare ca principalul cumpărător al loturilor și oamenilor căzuți în șerbie. Polarizarea aceasta socială este defavorabilă pe termen lung puterii centrale, care se vede lipsită de un partener politic pe care să îl poată opune boierimii.

– Tributul celor două Țări Române s-a majorat de câteva ori în cursul deceniilor de la mijlocul sec. XVI. În cazul Țării Românești, el pornit de la 12-15.000 de galbeni în primele decenii ale secolului, a ajuns la 20.000 de galbeni către 1540, 50.000 în 1545, a atins 104.000 în 1574, stabilizându-se în jurul a 84.000 în ultima parte a secolului. Pentru Moldova, baza de pornire a fost de 8-10.000 de galbeni la începutul secolului, crescând la 15.000 în 1541, 40.000 în 1568, 53.000 în 1574, pentru a atinge maximul de 66.000 de galbeni în 1583, moment după care el a scăzut din pricina devalorizării asprului otoman. Spre comparație, tributul Transilvaniei s-a cifrat la 10.000 de galbeni până în 1575 și 15.000 de galbeni după acest an.

– Haraciul reprezenta însă numai o parte din obligațiile de plată către Imperiul Otoman. Acestea includeau, de asemenea, darurile protocolare oferite oficial sultanilor și marilor dregători (peșcheș), cât și sumele oferite ca mită pentru cumpărarea tronului și confirmarea în domnie (rüșvet). Totalul acestor plăți a fost estimat pentru anii 1580 la aproximativ 600-650.000 de galbeni anual pentru Țara Românească și la 300.000 de galbeni anual pentru Moldova.

– Nivelul taxelor și al îndatorării statului a însemnat pentru locuitorii Moldovei plasarea lor la nivelul superior al mediilor europene, în vreme ce în Țara Românească povara economică a dominației otomane s-a ridicat mult peste cele mai înalte cifre de la nivelul continentului.

– Potrivit estimărilor lui B. Murgescu, în anul 1594 un locuitor al Țării Românești avea de plătit bir în valoare de 3 galbeni (0,3 galbeni în Franța, 1 galben în lumea mediteraneeană, 0,5 galbeni în Imperiul Otoman); valoarea exporturilor se ridica la 1,5 galbeni / cap de locuitor (0,5 galbeni în Polonia, 1 galben în Franța, 1,6 galbeni în Castilia); cuantumul datoriilor însuma 10-19 galbeni / cap de locuitor (2,5 galbeni în Moldova, 5,5 galbeni în Franța și Spania).

– Fiscalitatea ridicată a condus la comercializarea forțată a bunurilor prin exporturi către piața otomană. Veniturile astfel realizate se reîntorceau la otomani sub forma diverselor taxe, ceea ce bloca investițiile interne și eroda motivația producătorilor. În ciuda aparenței de modernitate (economie de schimb, viteza circulației monetare), această realitate economică a însemnat integrarea spațiului românesc la periferia lumii economice otomane.

– La un prim nivel, dominația otomană a fost echivalentă cu instabilitatea politică: în a doua jumătate a sec. XVI s-au succedat la tronul Țării Românești 17 domnitori, iar pe cel al Moldovei 21.

– Presiunea financiară a fost responsabilă de sărăcirea unor întregi categorii sociale și de exportul masiv al materiilor prime. În același timp, ea a obligat domnia să sporească mijloacele de control asupra oamenilor și spațiului, aducând începuturile unui proces de centralizare a statului care lipsise în evul mediu.

– Integrarea Țărilor Române în economia-univers otomană a condus la orientarea către aceeași piață a celor două principate extracarpatice, care au încetat să mai fie concurente. Sunt începuturi timide ale unificării economice, după ce în evul mediu drumurile comerciale polonez și maghiar determinaseră opțiuni divergente.

Dar nu, datele sunt irelevante (sau necunoscute) pentru dl Adrian Niculescu care își extrage, din propria-i neștiință, concluzia: Ortodoxia

Când ura este mare, nici Istoria nu mai contează.