De Roxana Dascălu

Scriu la distanță de 30 de ani, în timp, și de la mii de kilometri depărtare, dintr-o veche moară din zona Cathară a Pirineilor francezi, despre evenimente care au zguduit o țară și au schimbat destine – scriu despre libertatea câștigată greu, cu prețul a peste 1.100 de vieți. Scriu cu speranță în suflet și cu moartea care planează sumbru peste cea ce istoricii numesc Revoluția română din decembrie 1989.
Nu sunt istoric, iar cele ce urmează sunt doar amintiri fragmentare, săpate în memoria mea – felul în care am trăit și rememorez acele zile. Scriu pentru un copil necunoscut, care sper că s-a născut în acel decembrie de foc, și care ar avea acum aproape aceeași vârstă cu a mea, de atunci…

Bucureștiul fierbe. Sau cel puțin, centrul lui. De câteva ore, se strâng oameni la Universitate, spre hotelul Intercontinental și în fața Teatrului Național au apărut trupe echipate cu scuturi transparente și căști cum nu mai văzusem până atunci nici în filmele SF.
Mitingul organizat de Nicolae Ceaușescu, el Lider Maximo, se terminase în vrie, cu câteva ore înainte. Ceva de neimaginat : „oamenii muncii” aruncaseră pancartele cu care fuseseră aduși acolo din fabrici și uzine și din instituții mai acătării, și o luaseră care încotro, abandonându-l pe dictator în clădirea Comitetului Central, de unde avea să mai iasă doar a doua zi, decolând în fugă, cu un elicopter, spre destinația finală, cea fatală – dar să nu anticipăm, deși finalul este cunoscut…
Suntem pe 21 decembrie, o zi neobișnuit de caldă pentru iernile din România. Este încă lumină. Vreau să ies în oraș, să văd ce se întâmplă și mai ales să privesc desfășurarea aceea de trupe de elită, desantate în urbe, venite parcă de pe altă planetă. Mama nu a sosit încă de la lucru, așa că îi las un bilet, să nu se îngrijoreze prea tare: „Am ieșit să luăm brad”… Peste câteva zile, venea Crăciunul.
Știu că am trecut în jos, spre Calea Victoriei, am făcut cercuri concentrice, mai mari și mai mici, am tăiat pe străduțele laterale, ca într-un labirint, în care eram mânată de un sentiment ciudat de libertate, curiozitate și nepăsare pentru soarta mea, și mai ales de certitudinea că nu mai există cale de întoarcere spre ceea ce fusese și mai ales cum fusese înainte. Dacă mă întrebați acum, nu aș ști să explic de ce, dar așa a fost pentru mine, și, bănuiesc, pentru mii și mii de alți oameni ca mine.

Telefoanele erau mai toate ascultate, – al meu mai mult ca sigur, mai ales că lucram la Agerpres, agenția de presă a statului comunist, – iar legătura cu străinătatea se făcea printr-o centrală, la Palatul Telefoanelor. Cu câteva zile înainte, ascultam febril postul Europa Liberă, să auzim ce se mai întâmplă la Timișoara, unde știam deja că fusese măcel, că oamenii se revoltaseră și ieșiseră în stradă… Primisem, cu o lună înainte, un telefon din Germania de Est (fosta RDG), de la un prieten ziarist, care mă anunța entuziast, că ei sunt liberi, pot să circule în Vest, și că vom fi și noi liberi.


Așadar, mă făcusem că nu înțeleg, când prietenul meu din Berlinul de Est mi-a zis că în curând vom fi și noi liberi să mergem în Vest. I-am zis că mă bucur că va putea veni să ne vadă, aici, la București. Altă replică mai bună nu am putut găsi.
Eram urmăriți cu toții. Care pe care. Era chiar și un banc – un român, un hoț; doi români, doi hoți; trei români,- doi hoți și un turnător… Cele mai bune bancuri despre cum era în comunism se spune că le lansa chiar Securitatea, ca supapă de decompensare…
La Agerpres, aveam și noi securistul nostru, care „răspundea” de noi – un fost handbalist de elită, ajuns securist pentru un salariu mai bun și pentru haine și hrană la greu. El ne-a chemat pe mine și pe soțul meu de atunci, care lucra la revista Lumea, să ieșim la coloane, la Casa Scânteii (acum Casa Presei), în „zilele Timișoarei”, și ne-a spus că au vizionat, la ei, la sediu, filme cu imagini subliminale, care puteau să scoată oamenii în stradă. Cred că voia să vadă reacția noastră. Nu mai țin bine minte ce i-am spus – ceva neutru, fără noimă. Îmi amintesc asta acum, și privind înapoi, peste 30 de ani, lucrurile capătă, parcă, un alt sens.
Iată-mă, deci, pe 21 decembrie, spre seară, în București, trecând pe lângă Teatrul Național. Am și acum în minte imaginea unui grup de tineri, așezați în cerc, pe iarba din fața Teatrului, cu lumânări mici, aprinse, între ei, în tăcere. Pe trepte, trupele de desant. USLA – așa se numeau, aveam să aflu, mai târziu, și multă, multă, miliție, în uniformele lor cazone, albastre.
Am văzut, pentru prima dată, și tunurile cu apă, la Universitate, și am intrat în șuvoiul de oameni, alergând înainte, încercând să ne poziționăm, instinctiv, sub bolta jetului, ca într-un joc de-a șoarecele și pisica.
Cunoșteam intrândurile clădirilor de pe Magheru, unul din blocuri avea ieșirea pe strada din spate, așa că ne-am putut „juca” cât am putut, revenind mereu la punctul de plecare, până când am auzit că se trage. Parcă erau niște pocnitori…
Ne-am refugiat, eu și soțul meu de atunci, în clădirea unde stătea o cunoștință. Avea un apartament la ultimul etaj, cu vedere spre Piața Universității. Spre uimirea noastră, terasa de la ultimul etaj gemea de lume, toți tineri ca și noi, ba chiar mai tineri, adunați acolo, încercând să urmărească ce se întâmpla jos, în stradă. Începuse măcelul.
Am decis să ne întoarcem acasă, să o liniștim pe mama, care nu mai știa nimic de noi. Habar nu am cum am ajuns pe Batiștei, dar la intersecția cu strada care se numește acum Jean-Louis Calderon, în amintirea jurnalistului francez ucis în revoluția română, ne-am întâlnit cu un cuplu de tineri, care traversau, în direcția opusă, înapoi spre Universitate. Doi necunoscuți, aproape pe vârsta noastră.
S-au oprit, ne-am oprit și noi, ne-am uitat unii la alții, iar tânăra a zis, explicând, ca pe o scuză: „Am fost acasă să mâncăm, pentru ăsta micul,” – și a arătat spre pântecul ei umflat. Parcă mai avea puțin și să nască… „Vă întoarceți și voi, da?”, ne-au întrebat acei doi tineri necunoscuți, frații noștri, la care mă gândesc de 30 de ani. Și la copilul acela, care sper să se fi născut… În libertate…
„Sigur, ne întoarcem!” le-am răspuns.
Nu a fost să fie așa.


Ajunși acasă, am găsit-o pe mama, lividă, așteptându-ne. Când i-am spus că vrem să ne întoarcem, a căzut în genunchi, în fața ușii, cu brațele în cruce.
Nu am mai ieșit în noaptea aceea, când s-a tras, așa cum numai la Beirut auzisem, în filme, că se trage. Credeam că nu mai rămâne nimic în picioare. Stăteam în genunchi, la geam, nu se vedea centrul, dar auzeam cum se trage, și în pauza dintre salvele de artilerie grea, auzeam strigătele oamenilor, puținilor oameni care au făcut diferența, acolo, în stradă. Mă rugam să reziste până dimineața, căci la lumina zilei, dacă rezistau, știam cumva, nu știu cum, dar știam că vom câștiga, că vom fi salvați…
Și într-adevăr, în dimineața zilei de 22 ianuarie, am auzit un alt zgomot, un huruit ciudat, parcă se mișca pământul, fără să fie cutremur.
Erau coloane uriașe, dense, de oameni, care veneau spre centru, pe bulevard, pe jos, dintre „cartierele muncitorești.” Veneau mulți să își caute copiii, pe cei care strigaseră „Libertate” și bravaseră salvele de artilerie, cu pieptul gol, cu inima plină, în noaptea dinainte…
Era o nouă dimineață cu soare. Am ieșit în stradă și ne-am pierdut în mulțime, ajungând cumva, printre băltoace de sânge, mașini calcinate, vitrine sparte, la Universitate, spre Hotelul Intercontinental. Nici urmă de trupe de desant sau de cordoane de miliție – pe stradă am văzut însă tancuri de armată. Eram mulți, da, imens de mulți pe stradă, așa mi se pare acum…
La Intercontinental, am văzut un elicopter, care arunca „fluturași” peste noi. Cu un gest aproape automat, am cules unul. Era o coală mică de hârtie, pe care scria, șapirografiat, la mașină: „E inutil, întoarceți-vă la casele voastre.” Ceva în genul ăsta. L-am aruncat furioasă și am mers mai departe. Cu trecerea anilor, regret acest gest – ar fi fost un document important acum, pentru ultimele zvâcniri ale monstrului care ne sufocase viețile, atât amar de vreme.
În Piața Palatului, care se numește acum Piața Revoluției, era puhoi de lume. Printre noi, răzleți, bărbați în hainele negre de piele, ale Securității, pe care îi ocoleam cum puteam. Și puteam, căci ei păreau derutați. M-am trezit urcată pe grilajul din fața fostului Palat Regal, încercând să disting, peste capetele oamenilor, ce se întâmplă.
Un elicopter își lua zborul de pe clădirea C.C. (Comitetul Central, sediul partidului comunist). În el, se afla Ceaușescu și „odioasa lui soție” (chiar era odioasă), așa cum avea să fie numită de istericii comentatori care aveau se perinde în fața camerelor de filmat ale televiziunii de stat – singura, și cea mai proastă – în zilele nebune, care au urmat.
Am pornit spre Bulevardul Dacia, unde locuia și avea biroul corespondentul agenției est germane de presă, pe care îl cunoșteam. Hotărâsem să le dăm de veste prietenilor noștri est-germani că a început și la noi revoluția. Că Ceaușescu a fugit. Atunci, nu știam că era fuga spre plutonul de execuție…
Am bătut un scurt mesaj la telex, cu zgomotul tancurilor care huruiau în viteză, pe Dacia, în fundal, și am plecat iute, spre Piața Romană, unde am intrat într-o coloană care mergea spre Televiziune. Citisem în cărți, că la revoluție trebuie să te asiguri de comunicare, adică de radio și televiziune, pe vremea aceea – parcă asta era ordinea…
Îmi amintesc că am intrat în clădirea Televiziunii – nu aveam nimic de scris la mine, niciun pix sau carnet, era deja după amiază, și ne-am întâlnit cu doi colegi de la Lumea ai fostului meu soț. Duhneau a vișinată, sau oricum, a ceva alcool dulce. „Suntem liberi!” strigau. Ne-am despărțit repede de ei și am intrat într-un birou unde erau multe monitoare. L-am văzut pe Regele Mihai vorbind… Am văzut o vânzoleală în studioul de știri… Pe coridor a apărut un crainic TV, livid, cerând o injecție pentru glicemie… Emisia s-a întrerupt… Cineva striga: „Puneți muzică! Balada lui Ciprian Porumbescu!” Mă aud spunând, ca prin vis, „Nu! puneți un imn care să le dea curaj oamenilor… Deșteaptă-te române!” … Și plec, voiam să văd ce se întâmplă la mine, la Agerpres…
Au urmat nopți când nu am mai ajuns acasă. Nopți când s-a tras spre Casa Scânteii (acum îi zice Casa Presei Libere) ca la război. Erau soldați, culcați pe marmura din fața și din holul clădirii, care ne apărau. Cine trăgea în noi? Se făcuseră cordoane de pază, se distribuiseră arme oamenilor, am aflat, atunci și mai târziu, când a fost prea târziu…
Nu se găsea cafea. Se procura extrem de greu, pe sub mână. Știu că i-am cerut unei colege, împrumut, 50 de boabe de cafea… Le-am măcinat și i-am dus o cană de cafea fierbinte unui tânăr soldat, care păzea clădirea noastră. Îmi era milă de ei și frică, pentru ei și pentru noi. Ca să ne facem curaj, mergeam în tipografie, la fosta Scânteia și la România Liberă, unde se tipăreau primele ziare „libere”…
Am, pe undeva, prin casă, la București, sper să o mai găsesc, o legitimație de la Agerpres, emisă în zilele de final de decembrie, pe care scrie „cetățeana Roxana Dascălu”… Nu mai eram „tovarășă”, dar nici nu îndrăzneau încă să scrie „doamnă”…
Eram atunci, pe 25 decembrie, la Agerpres, cu regretatul Radu Budeanu, unul dintre maeștrii paradoxului, un penel strălucit, când am auzit procesul lui Ceaușescu și executarea lui. Spun auzit, deoarece am avut doar sonorul. Imaginile procesului, cu scena celor doi Ceaușești prăbușiți lângă zidul garnizoanei de la Târgoviște, unde și-au aflat sfârșitul, au fost difuzate mai întâi în Franța și mult mai târziu în România. Dar asta este altă poveste.
Nu mai țin minte ce am făcut în ziua de ajun – dar știu că am auzit procesul și împușcarea cuplului Ceaușescu în ziua de Crăciun. Mi se pare că este o dâră de sânge care a fost aruncată peste capetele noastre – însângerându-ne Crăciunul… Da, îi uram, dar nu trebuiau uciși, trebuiau să trăiască în condițiile în care trăiau mai toți oamenii de vârsta lor din România – cu cozi la alimente, la medicamente, în frig și frică, recurgând la tot felul de tertipuri umilitoare, ca să poată supraviețui.
Fac un mic salt în timp – suntem pe 26 decembrie, e tot soare, dar parcă mai frig, a venit în fine iarna… A nins. Crăciun alb, Crăciun însângerat…
Primii jurnaliști străini intraseră în România chiar în ziua de 22 sau 23, dacă țin bine minte, când se deschiseseră granițele… Memoria începe să îmi joace feste… Oricum, eram la redacție, la Agerpres, când m-a sunat soțul meu de atunci. Era la Intercontinental, unde îl trimiseseră cei de la revista Lumea, să vorbească cu ziariștii străini, să afle primele lor reacții… Ce au văzut când au intrat în România… M-am dus deci la Inter…
Așa l-am cunoscut pe Johnny Krcmar, ziarist ceh, la origine, care fusese martorul intrării trupelor sovietice în Praga, în august 1968… O legendă vie. Johnny avea în mănă un ziar românesc, pe care mi-l flutura neajutorat – nu înțelegea nimic din ce scria acolo, și nici din ce se spunea la televizor.


Era de la Reuters – Olimpul presei de agenție pentru noi, – și venea de la Viena, centrul Reuters pentru Europa de Est. Avea nevoie de ajutor. Am fost acolo, omul potrivit, la locul potrivit, la momentul potrivit. De acolo mi s-a schimbat soarta.
Intercontinentalul era asediat de jurnaliștii străini. Acolo a funcționat, luni în șir, centrul nervos al presei internaționale, căci România avea să țină prima pagină a ziarelor și să se afle în atenția cancelariilor de pe mapamond luni de zile. Din decembrie ‘89, până hăt, în iunie ’90, când au venit minerii, conduși de securiștii deghizați în mineri, și au spulberat ce mai rămăsese de spulberat din speranța din zilele revoluției din decembrie… Dar despre asta, nu voi vorbi acum.
Acum povestesc pentru un copil nou-născut după revoluție, care sper să fi devenit omul tânăr care eram eu atunci. Și pentru părinții lui necunoscuți, pe care i-am intersectat, fugar, în noaptea aceea de acum 30 de ani, în acel decembrie de foc și sânge și sete de libertate.
Mă simțeam liberă și aveam de ales – la Agerpres începuse să miroasă pestilențial a frică. Își schimbaseră, precum lupul, blana, adică numele, se botezaseră „Rompres”, ca semn că rupeau cu trecutul servil. Nu aveam unde să merg, decât înainte.
Înainte, însemna ori Reuters, ori France Presse. Adică să lucrez, învelindu-mă în calmul britanic, să scriu despre ce văd că se întâmplă, protejată de aura flegmatică a școlii celei mai reputate agenții de presă din lume, la vremea aceea, și nu numai… Sau să mă întorc la matca mea francofonă, lucrând cu „verii” mei îndepărtați, francezi. Am optat pentru Reuters – în nebunia de atunci, aveam nevoie de spiritul de organizare britanic, de calmul și detașarea lor profesională.
Nu știam că voi petrece un deceniu cu ei, care avea să fie cel mai bun și cel mai cumplit deceniu din viața mea…
Dar să mă întorc la finele lui decembrie `89. Am intrat în cea mai bună școală de presă din câte există în lume, lucrând, cot la cot, cu cei mai buni jurnaliști de pe mapamond.
Parcă îl prinsesem pe Dumnezeu de un picior. ”Nu sunt aici pentru bani, sunt pentru glorie,” l-am auzit spunând despre noi pe Hugh (zis și Huge) Pain, unul dintre cei mai experimentați jurnaliști Reuters. Da, eram acolo pentru o glorie a momentului, nu una personală, ci a ceea ce credeam și știam că este adevărul, în fața minciunii și propagandei. Trăiam istoria pe pielea noastră.
Mi-am petrecut viața, în acel decembrie și în luna care a urmat, mai mult la Intercontinental, la biroul Reuters. În stradă, la interviuri cu „personalitățile” momentului, sau cu oameni de cultură, stabilind și restabilind ierarhii și criterii, scriind revoluția și istoria clipei la cald…
Biroul nostru era la etajul 2 al hotelului – aveam un telex și o linie directă cu străinătatea. Asta era mare lucru. Fusesem martoră la negocierea acestei linii de comunicare. Johnny Krcmar negociase, prin intermediul meu, ca traducător năucit de cifrele (în dolari) auzite, obținerea telexului de la Inter și a liniei telefonice – legătura telefonică cu lumea se făcea tot prin operatoare.
Dar aveam linie de telex cu Viena și Londra… Lumea era a noastră!
Am fost „împrumutată”, inițial, pe șase luni, la Reuters. În schimb, „Rompres” obținea un abonament gratuit la Reuters. Nu vă spun ce invidie s-a acumulat în timpul acela și după – toți credeau că îmi petrec timpul la Londra, iar directorul cel nou al agenției, „emanat” de revoluție, mi-a spus, după șase luni, când mi-am cerut concediu fără plată ca să pot rămâne cu echipa de la Reuters, că ar fi „preferat să mă vadă, picior peste picior, la bar, la Inter, nu lucrând pentru Reuters… ”
Erau zile, atunci, în final de decembrie, sau la chiar începutul lui ianuarie 90, când încă se trăgea, și iată, că nici după 30 de ani nu se știe cine a tras în cine…
Am întâlnit mai târziu un fost coleg de la „Rompres”, tânăr, care mi-a spus că primise o armă cu lunetă, după 22 decembrie, fusese „revoluționar”… Era postat pe acoperișul clădirii C.C., de unde fugise Ceaușescu, și care era acum sediul noii puteri „emanate.”
Cine a trăit în România ultimilor 30 de ani cunoaște numele personajelor care au condus destinul țării după fuga lui Ceaușescu. „Emanații”, în frunte cu Ion Iliescu. Se știe ca au fost 1.116 morți în Revoluția de acum 30 de ani.1
Puteam foarte ușor să fiu și eu unul dintre aceștia. Colegul meu mi-a spus, mai târziu că, fiind de gardă cu arma sa cu lunetă, pe sediul CC, a văzut o mogâldeață pe terasa de la etajul 2 de la Inter, și a crezut că e un „terorist”, dar că mi-a recunoscut figura, așa că nu a tras… M-a avut doar în vizor…
Pe terasa biroului Reuters aveam pe planton tineri militari, cărora le ofeream, când puteam, câte o cană de cafea… Era deja frig rău, se întețise iarna…
După ani, rememorând acele momente, mulți aveau să se mire de vremea Dumnezeiască din 21-22 decembrie 89, spunând că până și vremea a ținut cu noi, că altfel nu am fi răzbit așa de repede… Nu am cum să știu ce ar fi fost dacă… și nici nu mă interesează. Încerc să deslușesc, cu avantajul timpului scurs, și de la distanța mare în spațiu, ce și cum a fost, atunci, în decembrie.
Am adus cu mine, la moara din Pirineii Franței, o amintire din acel decembrie de acum 30 de ani. O cască de militar, de camuflaj, cu plasă și frunze. O am de la unul dintre tinerii soldați, care ne păzeau, la Inter. A bătut timid, pe furiș, la geamul biroului nostru, într-o dimineață, și mi-a dat cascheta lui, ca semn de mulțumire pentru cafeaua oferită…
M-a mai căutat, după ce ieșise din termen, peste 6 luni, după desantul minerilor la București din iunie 90… Mi-a spus că vrea să plece din țară, că nu mai vede nici un viitor…
(Fragmente dintr-o viitoare carte, încă fără titlu)


Roxana Dascălu a fost jurnalist Reuters timp de un deceniu, în România și Europa de Est, când a scris despre dificila tranziție de la comunism spre democrație și economie de piață a țărilor din regiune. A lucrat apoi în PR, – comunicare și relații cu presa. În prezent, este colaborator la revista Reporter Global și la ziarul Libertatea. Traducător, este și printre fondatorii mișcării civice Inițiativa România, unde se ocupă de comunicare. Locuiește în satul Rivel, din sud-vestul Franței, împreună cu soțul ei, ceramist de origine română, care renovează de 25 de ani o moară de apă, veche din secolul XVIII.


1 Conform celor mai recente date oferite de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Revoluția română din 1989 a făcut, în total, 5.205 victime, dintre care 1.116 morți și 4.089 de răniți. Din cei 1.116 morți, 159 de victime au căzut până la 22 decembrie, orele 12.09 (fuga lui Ceaușescu, de pe sediul CC, cu elicopterul). (Sursa = Wikipedia)

Leave a Reply