VITTORIA COLONNA 

SONETE

Traducere: Eugen D. Popin

VITTORIA COLONNA (1490-1547)

geniu al renașterii italiene, „sora dispărută a lui Shakespeare“1

Vittoria Colonna a fost cea mai importantă și cea mai cunoscută scriitoare italiană a secolului XVI. A trăit între anii 1490 și 1547, perioadă în care și femeile încep să devină active în mediile artistice. Stimată în societatea epocii, prezentă în cercurile religioase precum și în cele ale intelectualilor, frecventând cercul artiștilor din jurul lui Michelangello și a celorlalți mari artiști ai momentului.

Ariosto (Ludovico Ariosto, autorul romanului Orlando Furioso– n.tr.) a definit-o ”femeia născută între victorii”, iar în cântul XX din  Orlando Furioso, acestao compară cu un bărbat, creionând pozitiv personajul. Michelangelo îi dedică versuri descriind-o învăluită de aură divină: “ Un uomo in una donna, anzi un dio per la sua bocca parla […] “. (“Un bărbat într-o femeie, ba chiar un zeu care vorbește prin gura ei […]”. n.tr.). Marea poveste de iubire cu logodnicul ei Francesco Ferrante d’Avalos, face ca în anul 1509 Vittoria Colonna să devină  soția acestuia și marchiză de Pescara. După 16 ani de mariaj, Vittoria Colonna rămâne văduvă,  Francesco Ferrante decedând într-o bătălie a epocii. După acest moment tragic din viața Vittoriei Colonna, aceasta se dedică literaturii. Majoritatea textelor din Rime (Sonete – n.tr.), împărțite în eroice și spirituale, sunt un elogiu figurii eroice a defunctului soț. De inspirație preponderent religioasă și morală, Francesco Ferrante este însă prezent și în partea a doua operei, unde apar ca tematică principală credința și meditația. Vittoria Colonna încercând astfel a păstra vie memoria celui care a fost  Francesco Ferrante d’Avalos di Pescara.

1. Maria Musiol – Shakespeares verschollene Schwester VITTORIA COLONNA: Das Wunder ihrer Lebendigkeit, epubli Verlag, Berlin 2014

I.

Eu scriu doar ca să stâmpăr al inimii chin,

Să-l domolesc, sărmanul altceva nu vrea,

Decât soarelui meu1să-i dăruiesc lumina mea,

Pe care în urma-mi o las țărânei, fără de alin.

Pricina firească a tânguielii mă-ndeamnă;

Faima-i să nu mă mâhnească; pendinte

De altă pană și înțelepte cuvinte

Căci moartea frânge tot ce măreție-nseamnă

Credința mea curată, mâhnirea mea amară,

Mă iartă, căci, în profunzimea-i

Clipa și rațiunea, sunt doar biata călimară.

Sunt plâns amar și cânt sfâșietor,

O voce tristă de vlagă lipsită,

Durerea ce exaltă oftat obositor.

n.tr.:

(1) soarelui meu, nume metaforic utilizat pentru soțul poetei, Francesco Ferrante d’Avalos

II.

Mișcat de-naltă și divină râvnă

Mă pierd în nestatornic timp mereu;

Viu și plăcut în gândul ce-i al meu,

Pe care ochii-l văd, dar care nu alină.

Ca să urmez falnică rază divină,

Ce călăuză vie-i spiritului meu,

Mă înalț către cer tot mereu

Desprinsă de-ngrijorarea anodină:

Unde bucuria contemplu,

Divine cuvinte îmi pare că aud

Îngemănându-se cu armonie celestă.

Acolo, cel care, neasemuit aici în templu,

Până și soarele îl eclipsează, ce crud

Ar fi să-l văd, fără de umana-i aparență.

III.

Argument.

Moartea de la Pescara sporește în Italia însemnătatea Franței.

Acea superbă stemă și ardoare,

Care întru a ta victorie,

Fiece efort e mult mai mult decât o datorie,

Izbucnind cu ură și vigoare.

A stins dorință nebună de grandoare,

Iar prețuita-i chemare nu-i doar oratorie

În care cetăți și râuri și munți și cîmpie,

În martiriul său le pune cu candoare.

Nu norocul altcuiva, nici propria stea,

Virtutea, iuțeala, tăria și agerimea

Adus-au luptelor izbânda.

Și faima și gloria postumă, ca adesea,

Acolo-n cer răsplată demnă vei avea

Căci meritul divin pe toate le va emenda.

IV.

Când flacăra mea arzândă încă mai spera,

Fiind mereu chemare dulce și stârnire,

Unde e ardoarea stinsă, bunavestire,

E-n miezul vâlvătăii ce sufletu-mi acapara?

Mă părăsesc plăcerea speranța și umbra,

Așadar rana se deschide iarăși, e oare pizmuire?

Dar oare cine mă-amăgește și ce fel de necinstire,

Să fi luat moartea fructele, florile, sămânța și ambra?

Focul care pieptu-mi aprinde

Din făclia curată a iubirii

Care nestinsă în veci va arde.

Divina mea ardoare e-n sinea firii

Cu aurora ea cerul îl cuprinde

Dăruindu-se apoi corolei florii.

V.

Steaua mea eternă, izbânziile tale,

Nu le-a ocrotit nici timp, nici anotimp,

Doar spada, virtutea, curajul din Olimp

Au fost oștenii tăi la greu și jale.

Cu ochi prudent de înțelept conducător

Străine forțe neîntârziat-ai biruit,

Fapte ce renume pe veci ți-au dăltuit

Și prețuirea mai marilor și-a tuturor.

Iar faptele îți dăruiesc mândrie,

Căci fluviile, munții și ele mulțimile,

Învinse ar fi fost cu toatele.

În astă lume ți se cuvin pe veci onorurile;

Coroane de lauri și glorie,

Iar în ceruri temple, ornate cu florile mele.

Leave a Reply