De Adrian Scriminț

Și parcă obscuritățile treptate ale zărilor îi solidarizau cu întunecimea feței. Mergea contra firii, cu capul plecat pe strada aproape pustie, și lua cu piciorul la rost toate cutiile și toate paharele de plastic pe care le întâlnea în cale, doar ca să-și alunge gândurile năvalnice ce îi bubuiau în creieri, a răzbunare irealizabilă și a neputință.

Mâna înfiptă în piept cu promptitudine îl opri din tumultul resentimentelor adunate de peste zi. De la tenișii albi care se evidențiau prin pâcla întunecimii fragile, râvniții șalvari bufanți aduși pe sub mână din Turcia, mândrul tricou al unei echipe naționale de fotbal, ca atunci când își ridică complet din pământ ochii să dea de chipul radios al unui bun amic, pe care nu-l mai văzuse cu anii. Schiță cu greu un zâmbet anemic, care nu avu deloc puterea să-i acopere amărăciunea de pe față, și Drăgan, zis și Cimpoieșul, prietenul lui pe care nu-l mai văzuse cu anii, remarcă cu ușurință lucrul acela. După ce îi scutură cu energia unui vechi tovarăș umerii, îl întrebă cu cel mai nedisimulat entuziasm:

  • Ce mai faci, Mihăiță, mamă??? Mă recunoști? Sunt eu, mă, Drăgan Cimpoieșu’!

Se distanță cu doi pași ca să-l admire de la distanță, așa cum ar fi contemplat un tablou.

  • Te-ai schimbat frățică, te-ai maturizat!
  • Se repezi din nou spre el, îmbrățișându-l din răsputeri. Îl săruta pe frunte cu atâta patos, ca și cum s-ar fi despărțit la tren de propria iubită. Deși gura îi emana o doză sănătoasă de spirtoase, Cimpoieșu nu se clătina, doar ochii îi prinseră pe loc luciul melancoliei de odinioară, de când băteau coclaurile și săreau gardurile stadioanelor la meciuri fără ca să-și plătească biletul. Ce prietenie, ce relații… Îi ținea capul în cangea pălmoacelor, ca pe cel mai prețios lucru de valoare.
  • Dac-ai ști ce mult mă bucur să te văd, Mihăiță, mamă!…
  • Și eu mă bucur! îl încredință, cu un glas stins, și niște ochi care nu se străduiau să-i camufleze tristețea.

De la cap, Drăgan Cimpoieșul îi trecu la umeri, și i-i scutură cu bărbăție. Îl podidi plânsul, unul deosebit de sincer, întâlnit doar la beție, și începu să-i justifice de ce tocmai lui, ca onorabil șef de galerie, de tonul căruia ascultau cu toții, fără prea multă crâcnire, i se întâmpla acest lucru:

Mă, Mihăiță, mă, te văd cap de afiș la teatru, te-am văzut chiar dând interviuri la posturile locale, săream ca apucatu’ și lăsam biliardul cât colo, răcnind la tovarășii cu care m-am obișnuit să-mi fac veacul: „Ăsta-i Mihai Soțu, cel de care râdeam ca proștii în copilărie că ne polua auzu’ cu canto clasic, de strigam după el: Do, Re, Mi, Fa, Sol, La, Si, Do…; de-l consideram fetița școlii, și ia uitați unde a ajuns, colindă țările, cucerește teatru după teatru, țară după țară, iar de noi ce s-a ales? Stăm ca tâmpiții și inundăm speluncile, șomăm, iar preocuparea noastră principală este să ne aliniem în rând, iar fericitu’ care are semințe să ni le toarne cu porția fiecăruia în palmă. Ne-am tot obișnuit cu întrebatu’: Care mai ai, bă, semințe? Dă, bă, și mie câteva”!
Drăgan Cimpoieșul plângea ca atunci când era luat cu forța în armată, iar plânsul i se stingea treptat când citea printre lacrimi nefericirea celui pe care îl avea în față. Își șterse ochii și își recăpătă același glas strident, cu care era obișnuit cartierul, glasul cu care făcea ordine și disciplină atunci când îl supăra vreun locatar, cântându-i cutezătorului la fereastră „Corul Vânătorilor” cu bâta de baseball în mână:

  • Ce te supără, mă, Mihai?… că mă lasă inima, fac boalii infarct la „ăi”, treizeci de ani ai mei!
  • Lasă!… dădu a neputință din palmă.


Drăgan îl cuprinse și mai vârtos de umeri, dispărându-i subit toată beția:

Mihai, tu nu mai pari copilu’ vesel pe care îl știam odinioară. Sper ca starea asta a ta să fie doar de astăzi. Ce-i cu tine? Mie nu-mi ascunde nimeni nimic, niciodată. Și să știi, că eu când îmi dau silința, ajut pe toată lumea!
Râse de îmbărbătarea lui, și Drăgan, zis și Cimpoieșul, nu-și dădea seama dacă acel râset era a simpatie sau a batjocură. Îl văzu pe urmă dezaprobându-l cu un gest dat cu adâncă lehamite, ca abia pe urmă să-l audă:

  • Nu ai cum să mă ajuți în cazul ăsta, Drăgane, mamă!

Cimpoieșul își umflă pieptul cu un aer încărcat de orgoliu, se înfofoli ca un păun, după care îl contrazise:

  • Ia să auzim de asta, uimește-mă!

Mihai Soțu își dezlănțuia cu greu zgârcenia graiului, urmărind cu neliniște fiecare autobuz care oprea și părăsea stația de călători, ca abia apoi să grăiască:

Știi că am fost plecat doisprezece ani din țară. Am cântat pe marile scene ale Europei Centrale. Aș fi stat și acum, dacă nu m-aș fi aflat la buza șanțului victimizării sociale.

Soția mea a rămas cu bună știință gravidă, iar cei din teatrul însoritei țări de pe malul Adriaticii nu au știut să aprecieze lucrul ăsta, confundând pepiniera culturală cu un bar striptease, așa că ne-au dat pe amândoi afară, la pachet, că nu aveau nevoie de oameni fericiți care voiau să-și întemeieze o familie, să le stea prin concedii medicale, ci aveau nevoie de oameni care să le muncească.

Așa că adio roluri, public, înalt statut artistic, respect… a trebuit să mă întorc pe pământurile natale, ale făgăduinței, să-mi iau în piept viața și să mă confrunt cu sărăcia lui Dumnezeu și-a lu’ Maica Domnului. Mi s-au șters cu buretele toți anii petrecuți acolo, a trebuit să o iau cu totul de la început, și crede-mă că e mult mai greu pe la noi decât pe dincolo, trezești suspiciuni, toți au impresia că te-ai întors din străinătățuri cu aere de zeu, deși nu faci deloc strădanii ca să le demonstrezi lucrul ăsta, și m-au încredințat, ca să-mi fie cu învățătură de minte, și nu care cumva să uit lucrul ăsta, că aici soarele se învârte în jurul teatrelor, și nu teatrele în jurul soarelui…

Se lăsă tăcerea, sporadic deranjată de tramvaiul care ducea spre case ultimii călători.

  • Stai greu cu reacomodarea! constată Cimpoieșul, scrutându-l cu milă printre ochii senini. Timpu’, deși în cazu’ ăsta se mișcă cel mai greu, este cel mai bun doctor!
  • Asta a fost o paranteză, ca să mă ajute să fiu cât mai explicit… Ani de zile am obținut recunoștința instituțiilor prin care am lucrat, plachete, medalii, laude în fața comunității… iar acum sunt de-a dreptul șocat…
  • Cum așa? îl trăgea Drăgan de limbă.
  • Am răcit… Am cântat la o acțiune de binefacere a bătrânilor cu parkinson. Tratamentul e costisitor, și m-au rugat să-i onorez cu prezența, să le cânt câteva canțonete, și să vezi ce s-a întâmplat…

În graba lui de a ajuta un prieten pe care nu-l mai văzuse cu anii, Cimpoieșul trăgea urgent concluzii:

  • Ceee??! Nu te-au plătit?… Morții ma-mii lor. Stai că le pun eu o taxă de protecție… să vezi ce-am să le fac! Să nu mă mai numească ei Cimpoieșu’, dacă…
  • Pe Mihai Soțu îl apucă pentru prima oară râsul, și își flutura cu negație degetul:

Nu au nimic de-a face cu toate astea, săracii, le-am cerut doar un pahar cu apă rece, l-am băut, și m-a lăsat gâtul, am răgușit. Problema cea mare este că peste câteva zile ar fi trebuit să cânt în Traviata. M-am dus la biroul directorului ca să-i explic problema.

  • Și? începu pe Cimpoieș să-l intereseze din ce în ce mai mult situația.

S-a lăsat urât de tot. Mi-a chemat șeful de compartiment, maestrul de cor, regizorul de culise, și față de dânșii m-au făcut de toată ocara.

  • Dar stai, mă, cum adică… — glasul voluminos prevestea ivirea unor momente grave — voi nu aveți voie să vă îmbolnăviți??!
  • E puțin mai greu… Din cauza partidului și a conducătorului iubit, artiștii fug peste hotare mâncând pământul, numai și numai ca să rămână cât mai departe de sacrele noastre meleaguri, așa cum am făcut și eu de altfel—îi explica Cimpoieșului în parabole, uitând pe deplin de gradul lui de inteligență.
  • Păi și care-i neajunsul la toate astea? Să dea Dumnezeu să plece cu toții, și să nu se mai întoarcă. Să-i lovească puterea banului, să-i încovoaie, să câștige de o sută de ori mai mult decât aici. Crede-mă că aș fi plecat și eu, dar… — dădu din palmă a lehamite — dacă nu aș fi fost numit pe județ șeful galeriei Câinilor Negri — și zicând acelea ochii Cimpoieșului scăpărau de mândrie — m-aș fi cărăbănit și eu de mult!…


Se opri ca să se uite după ce tot scruta Mihai. Văzu un ultim troleu, aproape gol, ce își fereca ușile și se îndrepta spre capătul de linie.

  • Păi, și atunci vă înlocuiți, ce boală faceți? aștepta Cimpoieșul lămurirea.
  • He, he… — râse a comicăreală. Nu le convine… Decât să cheme vreun „gast” de la trei sute de kilometri depărtare și să-l plătească de trei ori mai mult, preferă să mă acuze de sabotarea spectacolelor, și crede-mă, nu am niciun suport, niciun ajutor, lucrez într-o instituție fără sindicat, fără regulamente de ordine interioară, pfoai de capul meu… M-a amenințat că mă mută din oraș cu tot cu familie!

Drăgan îi întoarse spatele și, de necaz, își trase în frunte o pălmoacă atât de răsunătoare, de aproape că și-o frânse.

  • Așa ceva nu se poate… Să-mi facă ei una ca asta… Mă oftic, să moară mama, să nu mă numesc eu Cimpoieșu, dacă te mint!

După acest jurământ ferm, se învârtea dezorientat, dorind să-și dezvăluie indignarea cuiva anume, însă nu reuși încă să și-o dezvăluie nimănui, mulțumindu-se să-și îndrepte chipul spre prietenul pe care nu și-l mai văzuse cu anii, și să-i asculte mai departe păsul.

  • Înțelegi tu, Cimpoieșule, întotdeauna pe unde m-am peregrinat, am fost un adevărat exemplu de muncă și seriozitate, am primit laude, recunoștințe, m-am întors în țară cu recomandare de la ministrul culturii, și uite ce pățesc aici, m-au băgat ăștia în concluzii pripite, în acuz de lene, de puturoșenie, de sabotare a bunurilor demersuri ale instituției…

Dintr-o dată chipul lui Mihai Soțu luă schimonoseala unui suferind de ulcere și gastrite:

  • De lehamite și greață, am ieșit din teatru în plin toi al repetițiilor, și m-am dus direct la Oficiul Forțelor de Muncă. Duduia de la ghișeu m-a primit ca pe un zeu. Așa se uita la mine, cu niște ochi atât de sinceri, de ziceai că vede un extraterestru. Mi-a explicat așa, cu o față de-a dreptul senilă, cât de mult apreciază ea teatrul, că mă știe de la spectacolele de operă în care am jucat până acum și de prin interviurile de pe la televizor, că am o viață de stârnit invidie, mai că nu mi-a zis că-i de huzur, că îmi venea să o trimit de urgență în proveniența de origine, și mai că nu mi-a început să-mi plângă atunci când i-am solicitat cu un ton răstit, controlat cu greu de rafalele de mânie, să-mi caute pe loc un post de șofer, de curierat internațional dacă se poate. M-a întrebat așa, cu un chip senin, zâmbitor, de sectantă, de martoră a lui Iehova, chiar mi-a luat mâinile într-ale sale: „Cum se poate așa ceva? Împrieteniți-vă cu urcușurile și coborâșurile dumneavoastră”! I-am zis: „Haide doamnă, mă luați acum cu consilieri psihologice”!…

Pe Cimpoieș îl apucară aceiași „zbâți”, cu un vădit semn de ofuscare. Pentru un scurt timp îl abandonă pe Mihai cât colo, și se deplasa fără niciun scop, fără nicio direcție. Arse un pumn în primul obiect pe care îl întâlni în cale, în cutia metalică, de culoare galbenă, injuriind indirect în acest fel serviciile poștale.

  • Bă, să mor eu, să-mi facă una ca asta, să se comporte în halu’ ăsta cu Mihăiță al meu, păi vin la ea și îi arunc în aer birou’, ți-o fac șomeră, să moară mama!

Mihai râdea pe sub mustăți. Îl scruta pe sub sprâncene pe cel căruia îi aduse pentru prima dată în acea zi nefastă zâmbetul pe chip.

  • Și ce ți-a mai zis, mă, Mihai? Că mă duc la ea și-i fac birou’ praf. Să vezi ce pumn îi trag, de-i scurtez gâtu’!…
  • Mi-a zis să trag de meseria mea și cu dinții. Ar avea ei nevoie de șoferi de carieră internațională pe autocamioane, dar pentru asta am nevoie de niște cursuri. M-a mai atenționat că voi lipsi de acasă cu săptămânile — ceea ce mi-ar fi convenit de minune — dar vezi tu care-i problema, până îmi iau brevetele îmi trec nervii pe pămpălăul ăla al meu de director, și rămân mai mult ca sigur pe marea scenă din provincie…

Drăgan rămase visător. Țintea adânc văzduhul, și aștepta ca răspunsurile să-i vină de acolo.

  • Păi așa să și faci! îi răspunse cu o voce cam gâtuită. Dă-le naibii de camioane, că m-am săturat și eu de ele. Le repar de mă apucă ”zbâții”. Noroc cu galeria, cu Câinii Negri, că altfel înnebuneam și mai tare decât am făcut-o până acum.

Brusc, chipul matahalei se lumină în semiobscuritatea serii. Cu o mică întârziere, depărtările zărilor îi trimiteau răspunsul. Cu aceleași mișcări, necoordonate, de titirez care își termina rotațiile, Cimpoieșul își schimba isterizat direcțiile, căutând să i se descarce sufletește cuiva anume.

  • Moaaa, moaaa, să vezi ce-i fac pămpălăului, să vezi ce idee mi-a venit!

Găsi și persoana căreia să i se descarce sufletește. Când trecu pe lângă el, trase un pumn în pașnica cutie poștală, de sperie biata bătrână întârziată de prin vizita vreunei rude. În graba cu care își accelerase pașii, bătrâna nu se mai încumetă să și-i înfrâneze și să-și culeagă mărul care îi sărise din plasă și se despărțise sprinten de celelalte.

  • Păi îi omor, mă, îi spintec, îi nimicesc, să nu mă mai numesc eu Cimpoieșu’ dacă te mint! Să-mi facă ei una ca asta prietenului meu…

Atât ideile care îi bubuiau în cap, cât și boarea răcoroasă a serii ce se așeza peste oraș, păreau să-l liniștească. Își prinse apoi ca îmbărbătare prietenul de umeri:

  • Ia zi-mi tu mie, care ți-e următoru’ spectacol?

Nu-l surprindea întrebarea, sau se străduia să o trateze cu importanță, de îi răspunse atât de repede:

  • Nabucco. Uite, e chiar acolo un afiș!…

Decizia finală a Cimpoieșului veni la fel de repede:

  • Pentru prima dată în lunga lor viață, băieții mei se vor delecta cu teatru, cu muzică bună, de calitate. Dar o vom face în felu’ nostru!…

Mihai Soțu scoase niște schimonoseli mai puternice decât zâmbetul, ce băteau în râsete. Oare Cimpoieșul îi era forța divină ieșită în cale ca să-l bine dispună, să-l însenineze?! Lăsă această ciudățenie la voia sorții, căci uneori considera că era mult mai bine să te lași de bunăvoie în forța valurilor.
Pentru o secundă, Drăgan Cimpoieșu vru să-și întindă brațul a despărțire, însă se răzgândi subit:

  • Mihăiță, mamă, nu te-am întrebat, ești cam departe de casă, ia zi-mi, de unde vii?
  • De la teatru. Am avut nevoie de două ore de reculegere ca să-mi golesc din cap gândurile care îmi dădeau năvală.

Chipul Cimpoieșului se înnegri, iar corpul mătăhălos al acestuia se chirci de indignare:

Adică… ai străbătut pe jos mai mult de trei sferturi din oraș?!
Tăcerea lui Mihai îi confirma presupunerile. Cimpoieșul îi întoarse a necaz spatele, își trânti pălmoacele în cap, de parcă tot cerul i-ar fi căzut peste creștet.

  • Moaaa — se exterioriza a disperare — să-mi facă ei una ca asta, să-l pună pe cel mai tare artist al meu, că pe altu’ nici că-l cunosc, să se deplaseze pe jos ca pe ultimu’ târtan?!! Dă-o dracului de treabă! exclamă încet, ca pentru el însuși, ca pentru sufletul sensibil care îi chinuia capul mătăhălos. Dă-o dracului de treabă, băăă!!! se puse pe răcnit, și urletul care îi evada din plămâni îi dirija pumnii ce se porniseră pe lovit cutia poștală, care scotea mugete de indignare, rămânând turtită și neputincioasă la ghioagele ofuscatului.

Secu se simțea oarecum stingherit de prietenul care i se întoarse din adâncurile amintirilor sale și, întovărășit de un zâmbet schițat cu exagerare, sincer doar pe jumătate, se pregătea definitiv de despărțire, pe când Cimpoieșu, era preocupat de ceva anume, scrutând cu niște ochi pătrunzători depărtarea orizontului.

  • Stai puțin, Mihai!

Își ridică brațul de-asupra capului, și pocni din degete, așa cum era obișnuit să facă atunci când sesiza vreo ignoranță sau întârziere din partea chelnerului:

  • Taxi!!!

Autoturismul Tico frână cu scrâșnete nărăvașe.

  • Mihai — i se adresă cordial, ca și cum, în acea seară, acelea i-ar fi fost ultimele cuvinte — e târziu, mai ai încă vreo patru stații de autobuz de făcut pe jos până acasă. Țin morțiș să te văd ajuns cu bine până acolo…

Îl prinse de cot, poftindu-l cu amabilitate către minusculul autovehicul de culoare galbenă. Însă Soțu i se opuse cu hotărâre:

  • Cimpoieșule, îți apreciez sincerele demonstrații de amabilitate, dar eu sunt artist bugetar român, la boala. Dacă aș fi avut bani, mi-aș fi găsit momentele de reculegere ca să-mi alung gândurile din cap în taxi, e simplu, nu?

Cimpoieșu se ofensă. Își împlântă mâinile în șolduri și îl scrută cu ofuscare. După câte momente, îi spuse, cu un timbru gros și vitejesc al vocii:

  • Iar eu sunt doar un mecanic auto, care nu se lasă călcat în picioare nici de cea mai a naibii formațiune evazionistă a unei națiuni: Statu’! O să vadă ei TVA… ciuciu de la mine. Hai, Mihai, hai la taxi — îi prinse din nou brațul cu bruschețe, însă și cu o doză proporțională de amabilitate — n-aș vrea să mă superi!

Experiența vieții și intuiția nevăzută îl sfătuiră să se supună, căci știa că nu ar fi avut șanse să i se subtilizeze prin intermediul unor scuze ieftine, iar Cimpoieșu continua să-i acorde importanță, îi deschise el însuși portiera din față, îi făcu pe urmă un semn insistent cu palma în dreptul ferestrei semideschise, atenționându-l că va prelua el toate grijile. Vânjosul ocoli prin față taxiul care își pusese motorul în funcțiune, și i se adresă șoferului prin fereastra în totalitate deschisă:

  • Domnu’, vă rog să-l transportați pe cel mai bun prieten al meu pe care nu l-am mai văzut de doișpe ani, mare artist al teatrului „Muzicant”, până pe Aleea Brazilor număru’ nouă!

Taximetristul fu destul de vigilent ca să nu despăturească bancnotele mototolite, ca nu cumva să-și facă darnicul plătitor să se răzgândească, ci le îndesă la repezeală în torpedoul ordonat al mașinii.

  • Îmi face o mare onoare! se grăbi să-l asigure fericitul șofer.
  • Și încă ceva — îl opri Drăgan pe conducător din demarajul aflat în fază incipientă — să nu cumva să-mi zgâlțâiți prietenul, să-l șifonați în vreun chip, să-l rostogoliți prin taxi, sau să-l dați cu capu’ de parbriz! să-l conduceți cu atenție, auziți?… Că e sub protectoratu’ lumii interlope! Mihăiță, mamă — se întoarse către Secu — dacă te zguduie nea taximetristu’ doar un pic, dă un bip, da?… și rezolv eu totu’!

N-o să-l zgudui — râse taximetristul — băieții ăștia protejați de lumea interlopă mi-au fost întotdeauna clienți importanți, darnici, cu bani, ce boala…
Autovehiculul porni lin, și se îndepărtă întocmai unei năluci. Atât Mihai, cât și taximetristul, îl observau pe Cimpoieșu prin retrovizorul semi întunecat. Îl vedeau cum cerceta afișul cu litere mari, galbene, ostentative: „NABUCCO”. Îl mai vedeau pe urmă cum se pornea din loc cu pași isterici, schimbându-și brusc și fără vreo coordonare direcțiile.
Își trântea din nou pălmoacele în creștetul capului, cu o așa putere, de risca să se autoaccidenteze. Încetul cu încetul, întunericul posomorât al serii începu să-l mănânce. Atât cât îi mai puteau percepe conturul, șters treptat și adus la firava formă a unei mogâldețe, deduceau oarecum că matahala își descărca nervii pe nevinovăția unei cutii poștale, tumefiind-o cu pumnii, iar cutia își îngăima cântecul fiarelor contorsionate cu jale, ascultând supusă exteriorizarea nemulțumitului cu care stătea la taclale:

  • Pfooai, să-mi facă el una ca asta prietenului meu!! Tu-ți directorașu’ mă-tii, lasă că te aranjez eu!!!…

VA URMA

Leave a Reply