DON’T GIVE UP, MAMAIE! (VI)

De Ion Bogdan Martin

Piesă de teatru pentru copii şi tineret
Locul II la cea de-a VI-a Ediţie a Concursului de Dramaturgie pentru Copii „100, 1000, un milion de poveşti”, organizat de către Teatrul “Ion Creangă” – Bucureşti împreună cu Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti

Piesa s-a reprezentat, de către actorii Teatrului Ion Creangă, în spectacol-lectură în faţa publicului licean de la „Jean Monnet” din Bucureşti

Comedie

Personajele:

  • Dr. Violeta Căldăruşe, VIOLETA, VIO
  • Cosmina Căldăruşe, fiica Violetei,  COSMINA, COSI
  • Mama Violetei,   BÚNI
  • Cristian Vasilescu,  CRISTI
  • Bogdan Vasilescu, tatăl lui Cristi, BOGDAN

*

  • Violeta, 38 – 39 de ani
  • Cosmina, 17  ani
  • Buni, 65 de ani
  • Cristi, 18 ani
  • Bogdan, 44 de ani

Apartament cu trei camere la bloc. O canapea de trei persoane. Două fotolii, la aceaşi culoare cu canapeaua. O masă cu trei scaune. Masa este aşezată în avanscenă, oblic faţă de canapea. O bibliotecă… Un ceas mare de perete. O oglindă pe peretele de lângă uşa care dă spre holul de ieşire din apartament.Cosmina şi Cristi, elevi în anul III ai unui Colegiu Naţional, se pregătesc să dea examen de admitere la medicină! Deci, la medicină!

Scena VI

Cosi, Cristi, Buni, Vio.

Cosi şi Cristi stau la masă, se uită pe o carte. Buni e pe canapea.

BÚNI: Uite cum trece timpul! Mâine se face o lună de când studiaţi împreună. O lună în cap.
COSI: Şi?
BÚNI: Asta înseamnă treizeci de zile.
COSI: Luna asta e de 31. Şi, mă rog, ce-ai dorit a spune?!
BÚNI: Am dorit a spune că ar cam fi timpul…
COSI: Să ce?
BÚNI: Tu, Cristi, mai ai de recuperat sau te-ai dumirit cum stă treaba?
CRISTI: M-am cam dumirit, doamnă.
BÚNI: Vezi, Cosi, Cristi s-a dumirit! Tu?
COSI: S-a cam… Uite, búni, chiar nu doresc să am acum o discuţie pe tema asta, dar după ce Cristi pleacă…
BÚNI: Bine, vă las să învăţaţi!
COSI: Zece ix. (10 x – Thanks, prescurtare SMS).
BÚNI: Ce: „zece ix”, dragă?! E vreo boală nouă la puterea a zecea?! Că după nebunia cu căpuşele, Boala Vacii nebune şi Pesta porcină…
COSI: Prescurtarea de la thanks, mulţumesc în engleză.
BÚNI: Aha, pe SMS. Be-ve!
COSI: Da, Cristi, aici avem toate datele, iar la subgrupe găsim toţi radicalii.
CRISTI: Sunt ordonaţi pe grupe şi valori, iar determinările sunt cunoscute datorită lui…
COSI: Antoine Lavoisier
CRISTI: Pentru că de fapt, majoritatea acizilor conţin oxigen, însă aciditatea lor se datorează unei concentraţii mai mari de ioni de hidrogen care este prezentă în apă.
BÚNI: Be-ve! (Intră Vio.)


VIO: Bună copii, bună mamă! (O sărută pe Cosi, pe creştet, bezele cu Buni.)
BÚNI: Să ştii, Vio, că domnul Cristi a recuperat materia foarte bine.
VIO: Felicitări, Cristi!
COSI: Mami, buni vrea să spună că timpul a expirat. Timpul alocat lui Cristi.
VIO: Ai, mă, mamă! Ah, să nu uit, Cristi, m-a sunat tatăl tău să-ţi dau o sută de lei să ai pentru două zile. A uitat când a plecat dimineaţă. (Se caută în geantă, timp în care Buni, perplexă, se ridică încet-încet de pe canapea. Îi întinde bancnota.) Pleacă în delegaţie două zile la Timişoara…
BÚNI (încruntată): Şi?
VIO: Şi, omul mi-i dă când se întoarce. Ce problemă?
BÚNI: Ce problemă?! Ce problemă?! Aici nu este numai o problemă. Sunt şi multe exerciţii.
CRISTI (Violetei): Mulţumesc frumos, doamnă. Eu, atunci am plecat. (Îşi ia rucsacul, aranjează scaunul.)
COSI: Te conduc.
CRISTI: Sărut mâinile, doamnelor! (Alunecă pe role spre ieşire, alături de Cosi. Ies.)
VIO: Ce ai, mamă?
BÚNI: Păi, văd că mai nou, domnul maistru, are şi numărul tău de telefon!
VIO: I l-am dat la cafenea. Nu se ştie niciodată.
BÚNI: Coincidenţă! Uite că tocmai ce-şi dovedi valabilitatea. Azi o vorbă, mâine două, poimâine rendez-vous… (Revine Cosi.)


COSI: Hai, măi, buni! Ce-ai cu Cristi? Te-a deranjat cu ceva?
BÚNI: Da! Şi maistrul, şi Cristi. De când au apărut în casa asta, viaţa noastră s-a dat peste cap. Asta ar mai lipsi, ca maică-ta să se cupleze cu un maistru auto!
VIO: Dacă n-am găsit un maistru militar, mi-am spus că este bun şi unul auto.Mă uimeşti, mamă! Nu m-am cuplat cu nimeni, deşi ar cam fi timpul…
BÚNI: Vezi? Vezi?
COSI: Aţi luat-o razna, pe cuvântul meu. Eu am să merg în camera mea. DND! Do not disturb, adică! (Iese. Buni îşi reia locul pe canapea.)
BÚNI: Uite, Vio, ştii cum eşti tu cu maistrul?
VIO: Ete, că nu ştiu şi abia aştept să-mi spui!
BÚNI: Şi ca să înţelegi, am să-ţi spun un banc!
VIO: Oau, sunt ochi şi urechi!
BÚNI: Ion cu Măria se întorceau de la discotecă şi, ca să scurteze drumul, Ion îi propune Măriei s-o taie prin porumb. (Vio ia loc pe canapea.) Porumbul mare. Merg ei ce merg, după vreo cinci minute Măria îi spune lui Ion (accent ardelenesc): <>, <>, zice Ion. După vreo alte cinci minute, Măria iar: <>, Ion: <> După vreo 10 minute, Măria: <>Ei, cam aşa şi tu cu domnul Vasilescu… Simt eu.
VIO: Porumb, p-aici prin cartier, nu prea am văzut… Dar pot să-ţi spun că ai luat-o razna! Mamă, cred că nu mai sunt la vârsta când poţi să mă dădăceşti! Ce naiba, zău! Eşti „fată mare”, vorb-aia! Merg la bucătărie, să-mi fac ceva de mâncare, tu?
BÚNI: Io, nu. Zece x!
VIO: Cum vrei! (Iese.)
BÚNI: Sunt fată mare, auzi!?! Sunt baba mare, aia sunt! Doamne, ce se întâmplă?! Unde o să se ajungă?! (Sună mobilul, pe care îl ţine atârnat de gât într-un suport. Îl scoate şi-l duce la ureche.) Da! Alo, da! Cu cine doriţi? Da, eu sunt, dar pe dumneavoastră nu vă… (Se ridică.) Cuuuum?! Mircea?! Cum îndrăzneşti? Mmm… (Închide şi aruncă telefonul cu putere pe canapea. Îşi face vânt cu ambele mîini.) Animalul! (Ridicând tonul.) Mă sună după treizeci de ani. Aoleuuu!… Auzi, să mă invite să-i văd piesa! Câtă insolenţă! Câtă obrăznicie! Mă rog, e tot aia! (Intră Vio.)
VIO: De ce strigi aşa de tare?! S-a întâmplat ceva?
BÚNI (plimbându-se non-stop): Nu i-ar fi ruşine!
VIO: Cui, mamă? Te-a supărat chiar aşa de tare chestia cu banii? Cu maistrul?
BÚNI: Ce maistru? Ce bani? A fost tac’tu. Mă sună după treizeci de ani să mă invite la teatru. Câtă neruşinare! Ce tupeu!
VIO (râde): Mamă, eu zic că a fost un gest normal. Aţi fost căsătoriţi, aveţi un copil împreună. Pe mine, dacă nu ai uitat?!


BÚNI: M-a părăsit ca un laş. Nicio scuză! Măcar putea să spună că i-a luat aia maul, că i-a făcut vrăji sora Gândac, fiica mamei Omida, reala verişoară a magiei albe-n dungi verzi, şi că-i frig tălpile după una de 20 de ani. Du-te-n bălării, băiatule! Că doar nu-l ţineam cu forţa. Cu ce tupeu mă sună după treizeci de ani?
VIO: Eu nu văd nimic deplasat în chestia asta! Ş-apoi, mai ieşi şi tu. Este o piesă bună.
BÚNI: Dar tac’tu este o piesă rea, ce nu înţelegi?
VIO: Hai, să ne aşezăm pe canapea! (Vio se aşază.) Sunteţi la o vârstă când nu mai are rost să ţineţi supărare. Ce a fost… a fost. (Buni se bate peste pulpe.)
BÚNI: Ho-ho-ho, şi-ncă ce-a fost! Ce tupeu! (Ia loc pe canapea.) Ce tupeu!
VIO: Bine, văd că nu o scot la capăt. Este o simplă invitaţie la teatru. Să revezi scândura pe care ţi-ai petrecut atâţia ani. Să mai ieşi din casă. Să mai socializezi. Sigur, ceea ce s-a întâmplat între voi a fost incalificabil, lucru pe care i l-am spus ori de câte ori am avut prilejul. Plângea şi ne cerea iertare în genunchi. Şi ţie şi mie. Mi-a spus că ştia că a greşit şi că, la o lună după ce a fugit la aia, a vrut să se întoarcă, dar i-a fost teamă de reacţia ta şi a părinţilor tăi. I-a fost şi ruşine. Plus mândria masculină. A suferit 30 de ani.
BÚNI (se închină): Doaaamne! Tu, abia acum îmi spui toate lucrurile astea?!
VIO: M-a rugat să nu-ţi spun, să nu-ţi răscolească sufletul. În fond, eu vă iubesc la fel de mult pe amândoi…
BÚNI: La fel?
VIO: Ei, bine, fie! Cu un plus pentru tine.
BÚNI: Cu un plus? Vezi că-ţi dau o „lebădă”, de nu te vezi!
VIO (cu mâinile, descrie un semicerc mare): Cu un mare plus.
BÚNI: Auzi, ce tupeu! Doamne, mare Ţi-e grădina! (Se închină. Oftează.) Mă roade stomacul. E clar, de nervi, mi s-a făcut foame. Ce-ai gătit?
VIO: Hai la bucătărie şi vedem noi!
BÚNI: A-nnebunit lumea, nu altceva! I s-a colmatat creierul. Câtă neruşinare! (Ies.)

VA URMA…

Leave a Reply