De Mădălin Matica

Sunt creștin-ortodox și sunt mândru de asta. În fapt, ar trebui să justificăm ortodoxia noastră (în fața noastră doar) pentru a putea justifica mândria intrinsecă. Mărturisind mândria și apartenența, putem explica credința și alegerea de a rămâne în ortodoxie.

Țara mea face prima sută de ani de la unificarea ei formală. Spun formală deoarece România a continuat să existe, să ființeze, ruptă și uneori ciuntită, dar vie, timp de peste 6.000 de ani. Și va continua să existe și după ce oasele noastre vor fi praf purtat de crivăț.

ALT.culture_11.2018 14-15

România este un vis al unui popor măreț. România este însă și un blestem pe care trebuie să îl purtăm în noi, cei care putem. Este un destin, nu o naționalitate.

În cea mai mare parte a existenței noastre am fost un popor anistoric. Refugiați în existență și în rezistență, încăpățânați în a exista în ciuda tuturor vitregiilor. Care nu au fost puține. Mereu ceva și cineva și-a dorit ceea ce noi aveam. Și au venit, au plecat, unii au rămas, au mințit, au falsificat și au încercat să scrie ceva ce noi nu ne doream atunci: istorie.
Cea mai mare parte a existenței noastre este cronologie căci eternitatea s-a născut la sat și acolo este refugiul nostru în fata atacurilor care și-au dorit să ne șteargă din lume. Am stat și nu am plecat. Poate iarba era mai verde acolo sau viața mai ușoară.

Dar nu am plecat.

În satele și cătunele noastre istoria a trecut ca o boare. Încremeniți în eternitatea unui ideal pe care nu l-am dorit glorios, am rezistat în jurul codrilor noștri, catedrale falnice și eterne, în jurul bisericilor noastre, legătură indestructibilă cu Tatăl, în cultura noastră populară în care am distilat iubire, tristețe, resemnare și toată frumusețea Lumii.

Ceilalți au creat istoria lor. Noi ne-am păstrat țara noastră din care nu putem fi șterși. Istoria lor s-a prefăcut în moloz și bisericile lor devin cluburi de noapte. Noi ne-am scris-o în ADN, am săpat blesteme în însăși ființa noastră imaterială și am umplut universul înconjurător cu semnele trăirii noastre.

Peste noi au venit ei. Au furat ce se putea fura. Au scris minciunile cronologiei și istoriei lor.
Au pretins ca sunt români, prin dreptul nașterii. Nu au înțeles și nu pot înțelege ce înseamnă a fi român, și nimeni nu le poate explica.
Maghiari, tătari, turci, bulgari, ruși, sași, șvabi, țigani. Au naționalitate. Nu pot fi români.
Dacă ar înțelege destinul tragic la Românului nici nu și-ar dori asta. Mântuiți prin suferință, dar înțelegând că, fără Răstignire, nu există Înviere…
Românii Există.

ALT.culture_11.2018 16-17

O țară cât o lume. O lume cât un destin al omenirii. Basmaua neagră. Biserica de lemn. Baltagul plin de sânge. Trădările. Păcatul de moarte al lăcomiei. Resemnarea în fața morții. Mereu, zidurile noastre au o Ană. Și mereu eroul nostru este asasinat.

Și Centenarul.

Marcând o perioadă în care am avut Istorie. Am avut dorințe istorice și năzuințe naționale. Perioadă în care, ieșind din eternitate, ne avântăm furioși în Istoria europeană. Ca o rebeliune a celui blând.
Arătând lumii că putem face istorie, putem sângera până la anihilare, putem crea Cultură și Civilizație modernă, superioară uneori celei create de ei. Putem schimba Soarta lumii prin ceea ce avem mai bun în noi. Uimind o lume întreagă prin forța ancestrală a unui popor etern.

Intrând în Istorie, ne-am găsit însă în faâa aceleași povesti pe care o trăisem de mii de ani : trădări, vânzări, umilințe, dispreț, cei 30 de arginti sau lăcomie. Intrând în istorie le-am deschis ușa lor. Cei care au intrat în istoria noastră au făcut-o pentru a face ce fac ei: distrugere și jaf. Ubi bene… nu există la noi. Lăcomia lor nu ne era necunoscută, dar baltagul nostru rămânea mereu umed de sânge. Nu și acum.

Și ne-am făcut Istoria noastră împotriva tuturor.

Monedă de schimb între mai marii zilei, am refuzat să ne jucăm rolul minor și am zguduit planurile grandios-malefice ale unei Europe care își pierduse deja idealul. Într-o mocirlă opulentă, dar în putrefacție, ne-am ridicat singuri în picioare.

Și Europa ne-a spus că nu avem cultură. Și le-am dat nu oameni de cultură, ci Titani ai culturii mondiale. Ne-au spus că nu avem civilizație și le-am arătat o țară sărăcită de trimișii lor, dar demnă și stând în fruntea civilizației mondiale. Ne-au spus că suntem popor tânăr și le-am arătat cronologia noastră și momentele istorice ale noastre, pe acest pământ, atunci când seminția lor încă cutreiera stepele Asiei sau pustiurile Orientului. Pleavă statornicită apoi de molcoma frumusețe a Europei și de idealul statornic al Romei.

O sută de ani de Istorie și o eternitate de existență.

ALT.culture_11.2018 18-19.png

După aceasta sută de ani, începem să devenim ceea ce vor ei să ne atragă spre ce ar fi „europenismul” sau „globalizarea.” Și astăzi…
Fugim unde e mai ușor… ibi patria. De acolo dăm lecții, îndoctrinați de un semidoctism mirosind a var, glet și spray. Pleava însă a plecat mereu. Întoarcerea fiului risipitor urmează a fi judecată altfel.
Vindem pe hârtii fără valoare pământ, apă și cer. Unor străini care nu au avut răbdarea să vadă că cine dorește să ne ia pământul, apa sau cerul, devine pământ, apă, cer și pulbere, colb prin care trec căruțe plictisite pline de fân.

Ce nerozie să enervezi un popor al cărui desert preferat este coliva…

Imitând ce credem că înseamnă plăcerea, cădem în jenantul carusel al imitării decadenței Europei care și-a pierdut decența.
Ne eliberăm de sat intrând în sclavia storcătoare de suflete a multinaționalelor lucrătoare împotriva intereselor noastre.
Admirând cultura vest-europeană, uităm de milenara cultură care ne-a creat și în care visul lui Burebista încă există.
Vânduți ca niște Iuda, modificăm Dreptul până nu mai are nici o vagă legătură cu Dreptatea pe care, pierzându-l pe Dumnezeu, nu o mai știm a o căuta undeva.
Ne auto-distrugem doar pentru a primi aplauzele plictisite ale unei Uniunii care nu ne poate accepta așa cum suntem, ci încearcă să ne modeleze în ceea ce au ei nevoie să fim.

Dar într-un centenar am arătat că Cioran este al doilea autor al unei Miorițe pe care nu au cum să o înțeleagă. Sau să îl înțeleagă.
Am arătat că ei vad doar păsări, dar nu văd zborul așa cum îl vedem noi și cum îl materializează Brâncuși.
Am arătat, prin Eliade, că înțelegerea religiilor nu se poate face decât fiind legat cu rădăcini adânci în religie. Am arătat că noi îi înțelegem pe ei. Ei, nu.
Versul și poezia noastră le este străină, intraductibilă și având un lirism atât de fin încât este renegat ca „barbar”. Întoarcerea la rădăcini se poate face doar după ce ai atins vârful. Dar asta ei o știu.
Am arătat că nu am uitat lecțiile lui Zalmoxes de tratare a corpului și spiritului. Dar ei nu au înțeles și au luat de la Paulescu doar insulina, nu și doctrina.
Am construit sisteme filosofice care se ridică la înălțimea oricăror filosofii europene. Dar l-am uitat pe Blaga într-un colț de bibliotecă de sat. Iar ei nu au vrut a-l cunoaște.

Un Centenar este un lucru măreț. Pentru popoarele tinere.

Pentru România este o picătură, o secundă, o respirație. Având în față o eternitate și în spate o alta , stăm astăzi liniștiți în fața lumii. Infecția de astăzi, de origine „modernă”, va trece căci un stejar nu poate fi doborât niște căluți gălăgioși, oricât de lung ar fi pedigree-ul lor sau de prețioasă retorica.

Bucură-te, Românie !

Când ideile lor vor fi praf și pulbere, când ideologiile lor vor fi studiate ca aberații intelectuale, când catedralelor lor vor fi minarete din care muezinul va cânta moartea Vestului, când mărgeluțele și tinichelele lor vor fi încetat să mai atragă mințile slabe, tu tot aici vei fi.

ALT.culture_11.2018 20-21

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noștri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiștea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,
Măști cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,
De ai crede că viața-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele,
Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată și la fălci umflat și buget,
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesență de mizerii de la creștet până-n talpă.
Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,
Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…
Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri…
Și apoi în sfatul țării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!

Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ și numele tău… țară!

La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinereţele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,
Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați arătat arama sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mişei!
Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împărți în două cete: în smintiți și în mişei,
Și în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Leave a Reply