de Eugen D. Popin

deşertăciune

frica –
un fel de nimic anume
despre care
spunem
credem
simţim
că domină
cu insolenţă

desfrânata
îşi preumblă lasciv
neruşinatele-i creaturi
pe mijlocul drumului
prin pieţe
oferindu-le generos
fiecăruia
pretudindeni

identităţi şi avatar

– sau adevăratul nume al faptelor

4.

răstorn indecent
coşul cu resturi ale zilei
convins
că trebuie să se fi întâmplat ceva
despre care muritorul de rând
nu are pentru ce
să fie informat
şi nu are
pentru că
ori s-a născut fără
ori i-a fost amputat
imediat după naştere

nu-i aşa
cei care trebuie
aşadar sunt informaţi
pesemne îl cruţă

iar el
bietul
are grijă să-şi cumpere
cu tăcerea cuminţeniei
ceasurile de linişte
căci
i-au fost bine întipărite
vorbele acelea imperative
repetate cu grijă
slobozenia
e nefericita aterizare
fără paraşută
urmată
întotdeauna
de impactul
aferent
şi inevitabil
cu mărimile vremii

atunci pentru care motiv
să deie el de-o parte
pătura veche
plină de praf a familiei
să gonească purecii
care nu fac nici un rău
doar pentru ca să vadă
dincolo de gard

6.

cuvântul
mă îngăduie
alături de el
fără să întrebe nimic
îndestulat
mă întorc apoi
în brazda mea de pământ

7.

mama
biata de ea
chiar n-a avut umor
era ferm convinsă
că în viaţă
te faci de râs
mai mult decât se cuvine

10.

mărturisesc
îmi vine tot mai greu
să pot accepta
că în ziua de azi
mult prea omenescul Platon
e trecut sub tăcere
iar despre Socrate
nefericitul pervertitor
al fructului crud
se aminteşte sporadic
şi doar în şoaptă
individul
a fost reinventat
în forme ciudate
dubioase
înşelătoare
îndărătul cărora
colcăie
de sensuri grosolane
insolenţă
orizonturi opace
şiretenie

11.

(transcendere)

firesc ar fi
să rămânem întotdeauna noi
de prea multe ori însă
indiferenţi
reducem
substituim
realitatea
la //cu o ficţiune
alcătuire
absurdă
disimulată
supravieţuind o vreme
propriei ipocrizii
reuşim să fim simultan victimă
şi făptaş

până la momentul
când
dincolo de instinct
desluşim
causa sui
flacăra
inima

devoţiune

surprins de naivitatea unora
mă suspectez
asta nu doar formal
de realism excesiv
în asemenea stare
propria mea imperfecţiune
mă avertizează
că lumea
chiar nu poate fi alta
iar naivitatea
e doar starea latentă
şi nevinovată

a binelui
aşa să fie
dar atunci
despre ceilalţi
cei pentru care
îngâmfarea
s-a cocoţat pe catalige
dezlănţuindu-se mai apoi
cu nemăsurată iubire
pretutindeni

despre ei
ce să cred
că sunt
o altă stare
latentă şi ea
dar vinovată
a binelui

revenit din nedumerire
speram
să ajung
dinainte-mi
să intru
şi să străbat
de bună voie
întrebări
infidelităţi
ciudăţenii
toate
fără ezitare

constat însă
că am parte
de încă o dovadă
a nedesăvârşirii
definită
simplu
starea smerită
a binelui

inocenţă şi măşti

e din ce în ce mai greu să crezi în făgăduială
să crezi în ceva care de obicei nu există
într-un gogoloi
care dacă ajunge să nască
aduce pe lume mogâldeţe
roşii
portocalii
galbene
uneori
gingăşii inutilizabile
dar tot aia e
chiar dacă se albesc
tot li se vede ce-i pe dedesubt
din păcate abia după
ce s-au cocoţat în jilţul
aurit cu rotile
pentru alergătorii
la maratonul de patru ani
cu pauze absolut obligatorii pentru somn
pentru povestit basme
pentru golit ulcioarele pline

e din ce în ce mai greu să crezi în bine
să discerni între mogâldeţele
colorate multicolor
mimând mereu ceva
ce se vrea a fi mai mult
decât divinul
în vreme ce
serenissimele
împart la vedere
fără de sfială
ouă de cobră imperială
aparenţe
exultare
aplomb
înfumurare
orânduite
pe frunze de laur
şi nisip auriu

hotare

de fiecare dată
ajungem
dinaintea
celor ce trebuiesc
văzute
auzite
aflate

Leave a Reply