Traducerea: Oana Glasu

Valsul unei nunți imaginare

De Thanas Medi

Thanas Medi este un scriitor albanez de origine aromână, născut în 1958, la Saranda (Albania). A absolvit Facultatea de Limbă și Literatură albaneză în 1988, iar până în anul 1994 a lucrat ca profesor în localitatea Lunxheri din județul Gjirokastra, ulterior emigrând în Grecia. Astăzi locuiește împreună cu familia sa în Atena. De-a lungul vremii a publicat poezii și povestiri în reviste și gazete, însă în 2011 publică primul roman la editura „Toena” din Tirana, „Hjia e mallkuar” (Umbra blestemată), volum premiat, care îi deschide drumul spre succes. Cu cel de-al doilea volum „Fjala e fundit e Sokrat Bubës” (Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba), publicat în 2013, tot la editura „Toena” din Tirana, obține premiul național de literatură ”Cele mai bune lucrări literare din 2013”, acordat de Ministerul Culturii din Albania. A mai publicat romanul „Kohë e djegur” (Timpul ars), la editura „Onufri” și tot aici, cel mai recent roman „Valsi i një dasme fantazmë”.

Oana Glasu

Traducere în limba română

Se roteau lent, în ritmul muzicii venite de departe, din adâncuri. În spațiul deschis al acelei camere joase, prost tencuite, în care pătrundea puțină lumină și care avea pereții goi. Doar un dulap de haine și un pat dublu la mijloc. Nu vorbeau. De parcă ar fi simțit că fiecare cuvânt ar fi deschis o altă rană. Aveau pe trup plăgi incurabile, considerându-se perechea izolată, abandonată, indezirabilă, deopotrivă cu oameni și fără oameni alături. Printre ei și fără ei. Singuri. Se aveau doar unul pe altul pe lume, nu-i iubea nimeni, erau urâți și discutați din toate părțile. Se avântau să râdă și râsul le îngheța pe buze. Încercau să se bucure și bucuria li se transforma în frică. Lacrimile ochilor li se ascundeau printre gene. Voiau să trăiască, să viseze, să spere, să creadă, să cânte, să danseze aidoma nuntașilor celeilalte nunți din curtea vecină, să-și înalțe vocea până la cupele cerului, să audă toată Rovina, toate plaiurile de jur-împrejur. Dar viața i-a pedepsit să trăiască în apatie. În întuneric, surzenie. Se iubeau mult, cu tot sufletul, dar nu știau pe ce țărm îi va duce acea iubire. Chiar dansau. Dar pe pământ străin, pe teren ostil, cu mine subterane gata de explozie. Parcă erau în aer, suspendați deasupra prăpastiei. Se temeau să se privească lung în ochi, evitând astfel singurătatea, renunțarea, abisul pe care îl găsiseră acolo. Ca niște morți de vii căutând cimitire, veniți de pretutindeni și de nicăieri.
― Markela, te iubesc mult – i-o spuse cu un glas parcă ieșit din cavouri uitate – orice s-ar întâmpla, asta să-ți intre bine în cap!
― Și eu te iubesc, mai mult decât tine – se îngrijoră ea – ce sunt vorbele astea acum, de parcă le lași cu limbă de moarte, mă sperii!
― Nu ți-am spus ca să te sperii, ți-am spus pentru că aveam nevoie. De câte ori o spun, parcă mă umplu de și mai mult aer, mă simt mai bine, mai viu.
― Nu e bine să ne iubim atât de mult!
― De ce nu e bine?!
― Așa se spune, când doi oameni se iubesc prea mult, moartea devine invidioasă și…
― Și ce?!
― Lovește, îl poate lua pe unul dintre ei!
El zâmbi ușor, aproape panicat de ziua de mâine, care nu se știa ce poate aduce.
― Ce tot îndrugi și tu, de la femei ai auzit asta. Lasă moartea în treaba ei, noi încă n-am cunoscut nimic până acum, cum te gândești până acolo?!
O lăsă deoparte el primul și se agăță de viață.
― Îți place inelul?
― Da, mult!
― Îl vei purta toată ziua, inclusiv la muncă?
― De ce să nu-l port?!
― Pentru că ți-l vor vedea femeile, te vor întreba cine ți l-a dat, cu cine te-ai logodit, ce vei spune, „ M-am măritat cu Andon Cerepin?”…
― Nu, ori nu ești într-ale tale? Nu e cazul să-mi amintești! Dar ceva voi găsi ca să le închid gura, voi spune că-mi place să port inel, că am visat asta încă de mică…
Memoria i se împrospătă cu amintiri, impresii dintre acelea care te urmăresc toată viața.
― Nu mai răbdaseși până te măritai – zise el sărutând-o fin pe gât – dar nunta cum ți-o imaginai, toată Tirana la picioarele tale?!
― Oarecum…Dar nici așa, fără orchestră, fără nuntași, fără cei mai apropiați oameni, fără prieteni și colegi, într-o văgăună izolată de lume, de parcă am fi orfani, rușinea lumii, bastarzi!…
În pieptul ei se cicneau talazurile unei mări amare, pe care până atunci o dăduse la spate, dar acum o lăsaseră puterile. Era gata să dărâme digul și să o lase să curgă în afară luând-o și pe ea. O lăsă, se vărsă. La început cu un râs ușor, aproape isteric, apoi ca o descărcare de mâhnire grea, adunată de multă vreme în suflet.
― Ce înseamnă toate acestea pe care le facem, de ce ne mințim? Ce e toată nunta asta fantomă, se căsătorește lumea, ne căsătorim și noi! Noi nu suntem oameni, suntem păduchi, viermi, ploșnițe, oricine ne poate călca în picioare, să ne…
― Ajunge – o întrerupse el – nu așa!
O strânse la piept, continuând să se rotească încet, vorbind ca de obicei el, iar ea ascultându-l.
― Tu ai toată dreptatea din lume, dar și eu o știu pe a mea. Pe de-o parte, tu stai și mai bine, deoarece ai depășit pericolul, ce era de făcut s-a făcut, nu aștepți nimic; în schimb eu aștept. Nu știu unde mi-e capul, ce îmi aduce ziua de mâine. Undeva am citit asta: „ Mai bine un final îngrozitor, decât o teroare interminabilă” și mi se pare că are sens. Eu și toți ceilalți ca și mine, integri, curați, așteptăm ora pângăririi. A deportării, a pușcăriei, a uciderii, trăind astfel teroarea fără sfârșit. Noi credem că suntem liberi, dar de fapt nu suntem. Cum am putea fi, când viața noatră se află în mâinile altora și fac ce vor cu ea. Și întrucât nu dispunem deloc de viața noastră ca să facem ce dorim, încercăm să o canalizăm pe un făgaș. Cum mă canalizasem și eu când nu mă apropiam deloc de tine. Un maldăr de scrisori ți-am scris atunci. Dar ți le voi da într-o zi să le citești. Sau ca acum, când ne zbatem în întuneric, cu speranța că ar putea veni vreo zi mai bună. Dar mai bine să dăm deoparte chinul, azi vreau să ne bucurăm. Să uităm. Imaginează-ți că suntem și noi ca cealaltă pereche, cu mulți nuntași de jur-împrejur, orchestra cântă dansuri pentru noi. Nu cumva regreți că…
― Nu, nu spune asta – îl întrerupse ea acum – am exagerat eu, iartă-mă!
― Ce să-ți iert mai întâi, nici sărutarea nunții nu ți-am dat-o!
― Eu sunt vinovată pentru asta?
―Tu!

Între timp se retrăseseră spre scândurile laterale ale patului, prăbușindu-se peste salteaua moale. Își aruncaseră hainele, rămăseseră goi. El stătea când deasupra, când într-o parte, fermecat de goliciunea ei. Ca și cum nu-i venea să creadă că toată acea frumusețe e a lui și numai a lui. Sărutul nunții se prelungise mult, nesfârșit. După buze, el continuă cu gâtul, sânii, pântecul, până jos de tot, la degete. O săruta lent, oriunde pe trup, iar ea urmărea înaintările lui milimetrice. O săruta fără să se grăbească, să nu se sfârșească niciodată, să dureze cât mai mult prima noapte a nunții. Ușor, cu vârful buzelor, cu frică să nu o rănească. Ca și cum ar fi fost din sticlă și s-ar fi spart, de rouă și s-ar fi descompus, din vis și s-ar fi destrămat. Atingerea lentă avea ceva magic, făcând obișnuitul, neobișnuit. O placa cu o perdea aurită, stelară, cât să o privească doar. Să o admire, să o sărute cu teama lezării, să o iubească veșnic, nebunește.
Nu se sătura de magia grațiilor ei, voia să respire în fiecare por al pielii ei, să se topească în ardoarea buzelor ei, numai că nu-și putea lua mintea de la prezența tulburătoare a intrusului dintre ei. Nu putea scăpa de obsesia că face dragoste cu Markela în ochii celui care îi urmărea de la spate, duhul viclean, căruia îi trântise ușa în nas puțin mai devreme. Era undeva acolo împrejur, precum o bucată de noapte cu trup de om, cu ochii vii în interiorul cavităților, înfipt în spatele găurii cheii, amestecat cu aerul camerei, privind rezemat de perete. Urmărind ce făcea el cu nevasta lui în patul conjugal, uitându-se cum se sărută, cum se mângâie, cum se stâng în brațe apropiindu-se, dezlipindu-se, iubindu-se. Ascuțindu-și urechea ca să audă ce vorbesc, ce își șoptesc, cum se ceartă pentru care dintre ei îl iubește mai mult pe celălalt, cum își jură iubire veșnică…

Fragment din romanul „Valsul unei nunți imaginare”, apărut la editura „Onufri” – Tirana, noiembrie 2019.

Originalul în limba albaneză

”Rrotulloheshin ngadalë, sipas muzikës ardhur turrbull, nga largë, nga thellë. Në hapësirën e lirë të asaj dhome tavanulët, suvatuar keq, me pakëz dritë, mure të zhveshur, një dollap rrobash e krevatin për dy veta në mes. Nuk flisnin, si ta ndjenin se çdo fjalë do hapte një plagë. Ishin si me plagë të pashërueshme në trup, çift i vetmuar, i braktisur, i padëshiruar, me njerëz e pa njerëz njëkohësisht. Mes njerëzve e pa ata, fillikatë. Vetëm njeri-tjetrin kishin në atë botë, nuk i donte askush, të urryer e të përbuzur nga të gjithë. Rrekeshin të qeshnin, dhe e qeshura u ngrinte në buzë. Mateshin të gëzonin, dhe gëzimi bëhej frikë. Lot i fshehur ndënë qerpik, në sy. Donin të jetonin, të ëndërronin, të shpresonin, të besonin, të këndonin, të kërcenin si dasmorët në oborrin e dasmës tjetër, të ngrenin zërin në kupë të qiellit, të dëgjonte Rovina, rafshanalta anembanë; dhe jeta i ndëshkonte me vegjetim në atë skutë. Me errësirë, shurdhëri. Duheshin shumë, me gjithë shpirt, por pa ditur ku, në ç’breg do t’i nxirrte ajo dashuri. Vallëzonin vërtetë, por si mbi tokë të huaj, terren armiqësor, me mina të nëndheshme gati për shpërrthim. Si në ajër, pezull mbi greminë. Ndruheshin të vështroheshin gjatë në sy, si t’i shmangeshin vetmisë, braktisjes, humnerës që gjenin aty. Një si vdekjeje për së gjalli, duhme varrezash, ardhur nga kudo dhe asgjëkund.

Markela, të dua shumë, – zëri i doli si nga poshtë varroshësh të harruar, – sido që të venë punët, këtë ngule mirë në kokë!

Dhe unë të dua, më shumë se ti; – u rrënqeth ajo, – ç’janë këto fjalë tani, sikur po lë amanetin e fundit, më fute frikën!

Nuk ta thashë për tu trembur, ta thashë se e pata të nevojshme. Sa herë e them, sikur mbushem më shumë me frymë, ndihem më mirë, më i gjallë.

Nuk është mirë të duhemi aq shumë!

Pse nuk është mirë?!

Kështu thonë, kur dy veta duhen shumë, vdekja bëhet ziliqare dhe…

Dhe çfarë?!

Godet, mund të marrë njerin nga të dy!
Ai qeshi lehtë, si në panik, alarmuar nga e nesermja që nuk dihet ç’sjellë.

Ç’trazon dhe ti, nga gratë i ke dëgjuar këto, lëre vdekjen në punë të saj, ne s’kemi parë gjë nga sytë akoma, ç’të vajti mendja atje?!
E la vetë i pari, u kap pas jetës.

Të pëlqen unaza?

Po, shumë!

Do ta mbash dhe gjatë ditës, në punë?

Pse mos e mbaj?!

Se do të ta shohin gratë, do të të pyesin kush ta ka vënë, me kë je fejuar, ç’do t’u thuash, ‘’Jam martuar me Andon Çerepin?’’…

Jo, je në vete, nuk është nevoja të ma kujtosh! Po diçka do gjejë, t’u mbyll gojën, do them më pëlqen të mbajë unazë, e kam patur ëndërr që e vogël… Fryu një fllad kujtimesh, mbresash që të ndjekin gjithë jetën nga pas.

Nuk të durohej sa të martoheshe, – ai e puthi lehtë në gushë, – po dasmën si e mendoje, gjithë Tirana nën këmbët e tua?!

Pak a shumë… Jo kështu të paktën, pa orkestër, pa dasmorë, pa njerëzit më të afërt, pa miq e shokë, në një furik veçuar nga të gjithë, sikur jemi jetim, turpi i botës, bastardë!…
Asaj sikur i’u tallazit në gjoks një det i hidhur, që e kish zmbrapsur deri atëherë dhe tani po e linin fuqitë. Gati t’i hiqte digën, ta linte të vërrshonte jashtë, të merrte me vete dhe atë. E la, vërrshoi. Në fillim si e qeshur e ngadaltë, gati histerike, pastaj si shfryrje pikëllimi të rëndë, mbledhur prej kohësh në shpirt.

Ç’janë këto që bëjmë, pse gënjejmë veten, ç’është kjo dasëm fantazmë, martohet bota, martohemi dhe ne! Ne s’jemi njerëz, jemi morra, krimba, tartabiqe, kushdo mund të na shkelë me këmbë, të na…

Mjaft, – e ndërpreu ai, – jo kështu!
E mblodhi në gjoks, vazhduan të rrotullohen të ngjitur, si për forcë zakoni, të fliste ai dhe ajo të dëgjonte.

Ti ke të drejtën e botës, por dhe unë kam të miat. Nga një anë, ti je dhe më mirë, se e kalove të keqen, ç’ishte për tu bërë u bë, nuk pret gjë; kurse unë pres. S’di ku kam kokën, ç’më sjell e nesermja. Diku kam lexuar kështu: ‘’Më mirë një fund i tmerrshëm, sesa një tmerr pa fund’’, dhe më duket me vend. Unë dhe gjithë të tjerët si unë, të paprekur, pa njollë; presim orën e njollosjes. Të internimit, burgut, vrasjes, jetojmë kështu tmerrin e pafund. Ne kujtojmë se jemi të lirë, por në të vërtetë nuk jemi. Si mund të jemi, kur jetën na e kanë të tjerë në dorë, bëjnë ç’të duan me atë. Dhe, meqë nuk bëjmë dot jetën që duam, përpiqemi ta shtyjmë atë në njëfarë hullie. Siç e shtyja unë kur s’të afrohesha dot, një vandak me letra të kam shkruar, do të t’i jap ndonjë ditë t’i lexosh. Si tani, që rropatemi në errësirë, me shpresën se mund të vijë ndonjë ditë më e mirë. Po më mirë le t’i lemë të hidhurat, sot dua të gëzojmë. Të harrojmë, zëre se jemi dhe ne si ai çifti tjetër, me plot dasmorë rreth e rreth, orkestra bën valle për ne. Mos u pendove që…

Jo, mos e thuaj atë fjalë, – e ndërpreu ajo tani, – e tepërova unë, më fal!

Ç’të të fal më parë, as të puthurën e martesës s’të kam dhënë!

Unë e kam fajin për atë?!

Ti!
U penguan te dhoga anësore e krevatit ndërkohë, u shembën mbi dyshekun e butë. Flakën rrobat e trupit, mbetën lakuriq. Ai i ndenji si përsipër, si mënjanë, si i magjepsur nga lakuriqësia e saj. Si të mos i besohej se ajo bukuri qe e gjitha e tij, vetëm e tij. E puthura e martesës zgjati shumë, pa mbarim. Pas buzëve, ai vazhdoi me fytyrën, gushën, gjinjtë, barkun, deri poshtë fare, te gishtërinjtë. Puthte ngadalë, kudo nëpër trupin e saj, ajo vetëm sikur ndiqte përparimin milimetrik të tij. Puthte pa u nxituar, për të mos mbaruar kurrë, zgjatur natën e parë të martesës sa më shumë. Lehtë, me majën e buzëve, si me frikë, mos e lëndonte. Si të qe prej qelqi dhe thërrmohej, prej vese dhe tretej, prej ëndrre dhe humbiste. Prekja më e lehtë kish diçka magjike, e bënte të zakonshmen, të jashtëzakonshme. E vishte me tis të praruar, yjor, sa doje vetëm ta shihje. Ta adhuroje, ta puthje përherë me ankhin e lëndimit, ta dashuroje pafundësisht, marrëzisht.
S’kish të nginjur me magjinë e hireve të saj, desh të merrte frymë në ç’do pore të lëkurës së saj, të digjej në përvëlimin e buzëve të saj; veçse s’po mundej t’i ikte pranisë së turbullt të personit të tretë në mes tyre. S’mund t’i shpëtonte fiksimit, se po bënte dashuri me Markelën në sytë e atij që i’u vu nga mbrapa, skuthit që i përplasi derën pak më parë. Ishte diku aty rrotull, si copë natë me trup njeriu, me sy të gjallë brenda zgavrave, i ngulur mbrapa vrimës së çelësit, i tretur në ajërin e dhomës, mbështetur pas murit. Ndiqte ç’bënte ai me gruan në shtratin e martesës, shihte si putheshin, përkëdheleshin, shtërngoheshin, ngjiteshin, shqiteshin, duheshin. Mprehte veshin t’i dëgjonte tek flisnin, çuçurisnin, grindeshin kush e donte tjetrin më shumë, të betoheshin për dashuri të përjetshme. ”

Leave a Reply