De Adrian Scriminț

Scările vechi de lemn bocăneau din când în când și, deși o făceau din cauza gerului, îi dădeau lui Jovan Bilici senzația că îi venea mereu cineva din urmă. Îi blestema tare mult pe cei de la centru că îl trimiseseră în misiune fără nicio grenadă la dânsul, căci, în caz de primejdie, le-ar fi aruncat de-a lungul acestora dacă ar fi avut vreo cineva necugetarea ca să ajungă sus la dânsul.
De altfel, în nicio misiune din ultima vreme nu i se permisese să fie înarmat până în dinți. Cele două încărcătoare nu îi erau îndeajuns nici pentru atac, și nici pentru acoperirea cu foc a retragerii cuiva. Trebuia să le folosească cu cumpătare. Misiunile lui erau clare, să se ascundă până și-n gaură de șopârlă și să transmită printr-o frecvență codată dacă sesiza sau nu mișcări inamice.


Din înalta turlă a geamiei dărăpănate, lui Jovan Bilici i se arătau cele mai clare orizonturi. Îl ajuta și soarele, care prindea contururi din spatele norilor timizi și a ceții fade. Ziua aproape senină parcă îi zâmbea în derâdere, făcându-i și mai abitir coșmarul în care era captiv să i se prelungească. Nicio pasăre în orașul bombardat din temelii, și în locul croncăniturilor de cioară îi croncăneau cojile copacilor care cedau în cele din urmă după atâtea zile de ger.
De pe toate cele patru ferestre ale turnului geamiei zărea orizontul ca-n palmă. Cerceta răscrucile drumurilor cu luneta, poate că ar fi surprins vreo blocadă a armatei kosovare. Îl interesa mai ales calea spre retragere, cufundată-n pustietate. Își activă radioreceptorul:

  • Ochiul șoimului către vizuină, ochiul șoimului către vizuină! M-aude careva?! Alo…
    După o huruitură răgușită, distinse cu claritate:
  • Mă bucur să te aud, ochiul șoimului! Sincer… vizuina avea impresia că o să rămână goală.
  • Las culcușul! Cum e cerul?
  • Cerul e senin. Norul e la un tren depărtare!
  • Desfac aripile!
    Închise urgent receptorul și coborî rapid scările întortocheate. Primul punct de întâlnire îi era la șapte kilometri. Alerga sprinten pe drumul de întoarcere, și pașii i se contopeau cu scrâșnetul zăpezii înghețate…

Deși Jovan Bilici avea privirea țintuită asupra lor, grațioasele balerine simțeau că acesta se uita prin ele. Indiferent că erau multe, că umpleau prin aliniament toată sala, că erau firi diferite, nu se putea ca măcar o dată, în vâltoarea dansului lor, să nu îi arunce lui Bilici câte-o ocheadă, și să se mire, că într-un timp atât de scurt de când nu se mai văzuseră, acesta să încărunțească până-ntr-atât. Chiar și atunci când directoarea baletului se așeză lângă el pe bancă și îl îmbrățișa din toată inima, privirea lui Jovan se păstra inertă. Doar el știa pe unde și prin ce îl purta gândul…

…Înainte să se ocupe de nefericitul ce zăcea mort pe caldarâm, cu picioarele crăcănate, decorate de o găleată întreagă de sânge înghețat printre ele, Jovan Bilici își strecură cu cea mai mare atenție capul după muchia zidului. Focul se stinsese, însă un fum firav încă se mai ridica cu timiditate în aer.
Luptătorii gherilei plecaseră cam cu două ore înainte ca el să se trezească. Se îndreptă pe urmă cu maximă vigilență către cel care zăcea în zăpada însângerată. Înlemni, și singurul care i-o lua la fugă îi era doar pământul de sub picioare. Din văgăuna dărăpănată din care îl auzise toată noaptea văicărindu-se, bănuise pe bună dreptate că vocea schingiuitului îi era cunoscută. Văzut din picioare, mortul nu se uita la el, ci în ceruri.
Când îngenunche ca să verifice în zadar dacă mai avea cumva la gât numărul de identificare, fostul sergent Milutin Vukelici îl privea direct în ochi, implorându-l cu cea mai sfâșietoare convingere ca să îl salveze cumva din împresurarea călăilor…

 

Leave a Reply