(Fragmente…)
De Claudiu Iordache

Și, pe neașteptate, îmi vine din memorie o frază simplă dintr-un roman al lui Rebreanu. Scriitorul ardelean încheie o carte de patimi și suferințe cu gândul că soarta se hrănește cu viața oamenilor, cu indiferența unor cauze mai adânci.

Noi doar folosim timpului în nemiloasa sa destinație.
El are un sens mult dincolo de noi, noi avem sens doar înăuntrul lui.

Liviu Rebreanu începe povestea țăranului Ion, descriind un drum de țară pe care îl vom regăsi la capătul ei. (“Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit de pe Someș, și pe urmă se pierde la șoseaua cea mare și fără început…”)

Dar fără cei ce l-au străbătut cândva. Asta e istoria. Asta a fost istoria românilor. Pașii șterși, uitați pe un drum de țară aspră ce nu mai sfârșește.

Pe Ion îi mână nemilos din urmă tocmai această patimă a veșniciei. Din această patimă misterioasă România a putut să continue… Trăim pe peticul nostru de pământ, peticul nostru de timp. Fără să știm urmarea,… dar ea va veni cândva, ca un mesager vulgar și zgomotos, să ne gonească definitiv din lume. Va veni fără să ne spună: “Destul!” Ce gândea Rebreanu atunci când a scris aceste ultime rânduri: “Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții, vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș…” Avea să o ia și el pe urmele tuturor celorlalți doar pentru ca alte și alte ființe, vorbindu-i limba, să îi continue viața.

Da! România e nu numai un parcurs, este o destinație! Îi datorăm să ajungă acolo unde o așteaptă neamurile fericite.
Unde să se odihnească, să-și lingă rănile și să învețe să surâdă din nou.

La sânul lui Dumnezeu… Un Dumnezeu bun cu oameni care ne-au părăsit, bun cu popoarele care au ațipit pe drumul fără de margine…
Scriu, la rândul meu, cuvinte care vor fi citite poate când nu voi mai fi în viață. Poate că fiii mei… Poate altcineva… Dar am vrut să le amintesc că există și adevăruri triste…
Până atunci, țara mea continuă să respire aerul rătăcirilor ei.

Pentru mine, România este o parte a sufletului ce va trăi și după ce o voi părăsi. Numele meu este și a fost doar al ei…

Cel de la început. Cel de mai târziu… Cel din totdeauna… Cu dragoste chinuită îi dedic astăzi gândurile mele, bocetele mele, rugăciunile mele, manuscrisul meu… Și doar ei care, pentru a supraviețui, vor încerca să ne uite… Multe mai avem de mărturisit. Dar să-l căutăm mai întâi pe cel care dorește să ne asculte. Cel care dorește să ne asculte. Să-l găsim. Să-l remunerăm.

Să publicăm o carte pentru care cititorul să fie plătit. Să descopere acolo, după ultima ei filă, un pliculeț, colo, cu bacșișul aferent.

Scriitorul versus Burghezul. Nici vorbă de mărinimie în mintea lui. Profitul, neapărat. Fiecare șurub al afacerii este demontat cu plăcerea viciului bine satisfăcut. Un burghez nu este decât individul care își trăiește secundele. Iată-l, brav supraviețuitor, dovedind că nu este un accident istoric. Constructor insensibil de lume, preocupat de producția ei, dotat cu intestine cerebrale, economist cu vocație, tată de familie ideal, consumator reținut și deponent susținut, nu există societate care să-i nu-i absoarbă metodele în principiile ei dinastice. Fricos cu distincție, lacom cu civilitate, porcină sub machiaj, înfricoșat de cea mai palidă invitație la compasiune, ignorant, arogant, brutal, avid, are numai două pretenții: să posede și să poruncească! Dar există o seducție a burghezului. Săracii se ridică pe vârfuri ca să-i privească pe fereastră. Geniile îi dedică operele. Militarii îi apără substanța. Numai el, burghezul, reprezintă reușita de a nu putea dărui!

Mi-ar fi plăcut să trăiesc și să mor într-o lume care nu îi datorează nimic. Oare cum ar putea arăta? Flămândă, sălbăticită? Unde artiștii și-ar fi făcut de cap? Declanșând războaie cu pensule, cu partituri, cu dicționare? Cine știe, poate n-ar fi fost mai rău ca acum! Vezi antecedentele.

Binele, răul, sunt principii burgheze. Acte burgheze. Constituții burgheze. Raiul este burghez. Și răsplata este burgheză. Și bacșișul, și ruleta, și redingota. Promisiunea burgheză este totdeauna dezgustătoare. Iată de ce nu mai ostenesc să mă dezburghezesc. Pe zi ce trece sunt tot mai artist cu o clipă.

Mă apropii voios de revolta supremă, de negația ei suverană, căci de această dată nu mai pot fi manipulat. Nu mi-a fost niciodată foame mai puțin ca acum. Sau mai puțină sete. Mi-ajung cele câteva rafturi, câteva sertărașe doldora de bilețele, toate adunate acolo ca o dotă de zestre. Cu aceste mărturii ce păreau indiscutabile și care mă devorau.

Îmi asist țara așa cum îmi contemplu viața.

Un ceva anume tot mai străin, de care mă îndepărtez doar pentru a-mi desăvârși singurătatea.

A fi singur înseamnă, poate, a te antrena pentru moarte.

Atunci când inima m-a internat pentru prima oară în spital am intuit, cu o spaimă încă neîncercată, că frivolitatea cu care-mi trăisem clipele trebuia să înceteze! Până în al șaselea deceniu am înotat agale într-un ocean liniștit. Pe neașteptate, am aflat că există motivul unei încheieri arbitrare. Atunci mi-am calculat febril resursele. Încă un an, încă doi ani, încă trei ani pentru a-mi putea încheia manuscrisele… După care m-a podidit râsul. Un râs fioros.

Râdeam în hohote de jalnica ființă care ajunsesem. Nu dusesem tot timpul rucsacul morții în cârcă? Îmi slăbiseră doar puterile de a-l face insesizabil.

Față în față cu moartea mea, am simțit neputința completă de a realiza ceea ce urma să mi se întâmple. În schimb, imaginația mi-a împrumutat, binevoitoare, clișeele:
Ultimii pași…
Apoi, alunecarea…
Căderea…
Patul de spital.

Șoaptele care s-au stins curând în jurul meu. Întoarcerea inertă acasă. Puțina tristețe… Capela cimitirului ortodox… Țiganii cu șperțul ca să-mi sape o groapă în care să încap. Slujba firavă. Clopotele contra cost. Florile ce aveau să se ofilească pe mormântul meu. Crucea de tablă.
Familia mea întârziind ultima. Desprinzându-se încet în amurgul trist. Și în sfârșit…
Singur. Singur, Singur la doi metri sub firele de iarbă. Singur, nu-i așa, cum îmi dorisem de-o viață. Singur și pentru prima dată fără să mai simt!
Dar parcă până și imaginația m-a lăsat de la un moment dat. Aș mai fi vrut să-mi însoțesc soția până acasă! (Câte alte mii de zile nu făcusem asta?)
Acolo, unde biroul meu, computerul meu, stilourile mele, biblioteca mea, cărțile mele, actele mele de stare civilă, blestemate de a fi reprezentat cândva identitatea unui om viu, pantofii mei din hol, o cămașă în cuier…
Și indiscreția m-ar putea îndemna să merg mai departe. În prima mea noapte de veșnică singurătate, să revin apropiindu-mă încet de patul copiilor, luminat de o lună lugubră ce se oglindea în paloarea mea…

Cum se simte Dumnezeu privind spre această mulțime cu simțurile tocite, unde adevărul este hulit? Acest miriapod păros, acest om vulgar, declinat la plural, care este mulțimea! Excesele lui de slugărnicie, felonie și  lăcomie…

Despre care Polibiu, comentându-l, consemna: „Cred că guvernul a inițiat acest sistem pentru mase. El n-ar fi necesar dacă un popor s-ar compune din oameni luminați, dar pentru mulțimile care întotdeauna au fost obtuze și supuse pasiunilor oarbe, e bine să existe cel puțin o teamă care să le țină în frâu!”). Și au trecut 2181 de ani de atunci.
Cameleonismul, cinismul, insensibilitatea, indiferența, puterea întunecată de a comite orice mișelie, cruzimea, violența pe care o transpiră, urletul sălbatic al stadioanelor ce mocnește în gâtlejul fiecăruia dintre ei, acolo unde generația tânără, euforizată cu forța, smulsă din realitatea fadă, făcând, dezabuzată și beată de fantasme, selfie cu dezastrul, învață re-sălbăticirea sub rânjetul perverșilor ei educatori…
Și apoi felul în care suportă aservirea și umilința, generația parvenită ce a ieșit în urma unui sacrificiu pângărit, ce doar se adaptează la legea junglei, (pe români nu-i doare societatea lor, nu vor să o schimbe, vor doar să se acomodeze și să profite!) dar mai ales trăirea mineralizată a foștilor sclavi ce nu se vor liberi ori a foștilor oameni liberi ce se vor conduși, în turme vesele, spre prăpastie nu mai lasă loc pentru nicio speranță!… Și totul la lumina zilei!
Uzurparea de merit, ipocrizia agresivă, devalizarea, distrugerea, demolarea irațională, furtul instinctiv, nelegiuirea acceptată, jaful în haită, amnistierea ticăloșilor, precum și complicitatea activă la toate ororile, și, în final, cultura vetustă a unei conviețuiri la întâmplare!
(De altfel, ca în oricare societate parvenită disprețul, ura, invidia, pentru merit, virtute și eroism, devin fenomene de masă!)

Și, totodată, și o Românie desfigurată până la ultimele consecințe. Dezastrul românesc de astăzi e mai mult decât o înfrângere a spiritului, este o prăbușire! Și cu cât neamul acesta ridică mai multe biserici, cu atât crucile atârnă fără nici o putere asupra sufletelor lui decăzute.

Un cataclism fără zgomot zguduie temeliile României, și doar țara asta le suferă pe toate.

Poate că nu e departe clipa când Cel de Sus le va cere România înapoi! Dacă nu vor pune mâna alții pe ea ca să-i ducă soarta mai departe!
Și ceea ce e mai șocant este că ei nici nu-și dau seama! Saturnaliile bestiale ale acestui popor zgomotos continuă în cetatea ce se năruie sub ochii lor. Vistieriile le sunt goale, nu mai au pământ, nu mai au păduri, mai au doar praful de pe toba surdă a unui trecut amuțit de rușine!
Cine se va mai naște aici va trăi printre ceilalți într-o țară pentru care ei deja plătesc o chirie. Și în vremea asta, în bocetul vesel al mulțimilor dezmățate, obișnuite să trăiască într-un concret fără perspective, flecărind pe lângă grătarele cu fleici, surparea continuă.

Poate că nu zidim atenți această proprietate. Nu deținem o alta. Viața este o tranziție. Adăugăm ori smulgem pietre din fibrele temeliei. Deși se poate surpa. Chiar se surpă, sub privirile noastre.

Într-o zi, am coborât din tren într-o stație necunoscută. Apoi am luat-o pe calea ferată pe urma drumului meu. O oră mai târziu m-am gândit: “Aș fi ajuns acum!” Și am continuat să înaintez.
Deșertul galben al unui câmp secerat. Câteva berze scormonind în urma unei brazde. Un erete rătăcit între nori. Se însera. Într-un târziu, odată cu sosirea întunericului, am înțeles că nu voi ajunge nicăieri. Nu-mi puteam explica gestul meu. Și totuși, o mireasmă de aventură.
Apoi, pământul a dispărut și au apărut stelele. Miliarde de priviri iscoditoare sfredelind tăcerea înaltă a unui corp ceresc dat în posesie unei specii întâmplătoare. Universul, fără cunoștință de sine, zămislise un om. Apoi, altul. Apoi o lume. Apoi neamuri peste neamuri…
Nenumărate patrii. Nenumărate limbi. Născându-se și pierind…

Doamne, cum va arăta România peste 50 de ani? Dar peste un secol?

Dar românul aceasta ce încă n-a auzit porunca: „Să nu abandonezi niciodată pământul care te-a născut!”… Mi-am găsit, într-un târziu, un loc într-un pâlc de plopi. Chiar așa, ce va fi mâine?… Apoi am ațipit.
Zorii m-au găsit mai singur ca niciodată. Nici urmă de sate, de orașe, doar calea ferată șlefuită de roți bătrâne. Doar chemarea de a o urma… Murisem un pic. Și primul gând care mi-a venit în minte a fost că, la anii mei, eu nu mai posedam nimic! Nu glie, nu casă, nu familie, nu averi… Ei, și? mi-am zis.
M-am ridicat. M-am scuturat de praf. Am aruncat o privire în urmă și mi-am continuat drumul. Și am mers, și am mers…
Merg și astăzi, ca și cum calea mea nu s-ar fi sfârșit niciodată! Merg și gândesc: la viața, la singurătatea mea… Și, pe neașteptate, l-am recunoscut, mi l-am amintit!… Era acolo, în fața mea, o umbră transparentă, ușor încovoiată… O idee de ființă… Trecuseră 20 de ani de la plecarea lui dintre noi… Trecuseră deja o sută de ani de la nașterea lui…
Un luceafăr aspru și blând, ce nu se lăsase întunecat decât o singură dată… Se întorsese totuși… Neștiut de nimeni… În patria sa…
Hotărât lucru, nu e ușor să-ți spui: “În curând nu voi mai fi pe lume!” Plec definitiv lăsând în urmă gările explodate! Timpul meu se va izbi într-un zid cu violență și nu va mai fi nimic de făcut!
Mai gândesc încă. Funeraliile nu mă interesează. De-ar fi după mine, doar cei ai mei și nimic în plus. Iar, în rest, o noapte grea de stele.
Despovărat de memorie, de fior, de senzație, de regrete, de remușcări, de durere și de speranțe. În sfârșit, un om care nu mai este! Și o ultimă amăgire: “Și alții vin după mine!” Și apoi nimic!

Patria mea, asemenea unui fitil ce s-a stins odată cu mine. Dumnezeu a tăcut învins. Moartea este o capodoperă!

Vine o clipă în care omul simte că pământul s-a întărit sub plugul său, că apa a devenit bronz la atingerea buzelor sale, că din arcul ceresc a început să ningă pustiu. Vine o clipă când femeia lui a încetat să-l mai urmeze, când fiii săi au schimbat numele tatălui, când deschiderea ambiguă a porților s-a închis și, izgonită, umbra i s-a întors către sine. Vine acel moment înfricoșător când boii săi au luat în coarne carul faptelor omului pe care trebuiau să-l urnească și l-au răsturnat. Surghiunit în țara absentă, omul acesta nu va mai întâlni niciodată nici ceea a fost de căutat, nici ceea ce a fost de găsit. Trecătorule, dacă-l vei întâlni pe cărările vremii tale, dă-te la o parte din calea acestui om pe care nici viața, nici moartea lui nu-l mai iubește!

Binele nu există în lume! Presimțirile șubrezesc speranța că într-o bună zi va fi altfel!

Omul caută în spaima de viitor răspunsuri la o presimțire copleșitoare.
Lumea lui subzistă sub semnul catastrofelor, sub talazul asalturilor, al erupțiilor devastatoare, al prăbușirii unui meteorit, al apariției unui virus intratabil, ca să se sfârșească odată pentru totdeauna! Ori ca o agonie imperceptibilă ce inundă, implacabil, refugiile supraviețuirii?
Dar cât de lungă îi va fi așteptarea? Când se vor întâmpla toate astea? Dintr-o dată, sau ca o injectare lentă a sentimentului că tocmai unora li se întâmplă?
Lui sau lor, tot mai departe de modelul absolut al lui însuși, care este Isus Christos: “A fi om neîntinat de lume!” (Robert Wenley). Ca la contactul a două pânze cronofage ce se continuă una pe cealaltă din momentul curgerii deltei uneia în izvorul celeilalte, trecutul și viitorul se întrupează într-o reverberare de spaime și disperări sfâșietoare. Pătrundem, în deplină ignoranță, în contorsiunea timpului!

“Într-un necunoscut ce poate să vireze oricând spre absurd și spre imund… Neliniștea care se instalează între crepusculul unei încheieri și iminența unei apariții…” (Jean-Luc Nancy)

Iar credința disperată că sfârșitul lumii este de fapt o înnoire se destramă sub povara unui prezent înăbușitor! Asta e… Crima a fost comisă!
Trebuie șters trecutul ei, istoria, cultura, la naiba!
Să nu ne mai rămână decât neputința de a imagina letalul întârziat în care viitorul defunct va fi cândva coborât! Doamne, cine ar fi crezut! Ne-am rătăcit deja pe Drumul Damascului!
Și, uite așa, cândva, aproape fără a ști, vom trăi întunericul! Este sfârșitul. Este doar începutul…
Nimeni n-a însoțit pe cineva dincolo de viață.
Dar, dacă ai trecut Styx-ul, ești pierdut. Numele tău este uitarea. Oamenii nu mai au timp de defuncți.
E ca și cum te-ai lepăda de o limbă pe care nu o mai vorbești. Societatea își abandonează soldații căzuți pe câmpul de luptă. Costă mai mult salvarea decât zămislirea!
Războaiele își reînnoiesc falangele în paturi. Mort ești pentru totdeauna. Nu mai exiști, pur și simplu!
Lumea se învârte pentru ceilalți. O vreme… Până când va înțepeni pe boltă. Acesta este sfârșitul. Nu al oamenilor, ci al omului.
Coșmarul perpetuu… Ultimele clipe… Apocalipsa!
Ca pedeapsă a viitorului?!…
Ce înseamnă anul 1000? Anul 2000 și o zi?

Oamenii își sunt contemporani perpetuu.

Ce diferență e între răsăritul soarelui dintr-o zi de miercuri 2013 și o zi de joi din secolul lui Pericle? Timpurile tot mai îndepărtate ajung să se confunde. Cu o noapte înainte de a-i înfrunta pe perși, numele lui era Leonida. În noaptea care a urmat, numele lui nu mai chema la luptă pe nimeni!
Ce filozof poate înfrunta cu seninătate sfârșitul aventurii? Seneca gândea că viața este cât îți gâlgâie în vene. Ca să scape de ea, și-a tăiat una!

De ce ne-am teme de moarte dacă nu ne-am temut de ea înainte de a fi trăit?

Voi, zei umani, treziți-vă! Trezește-te, Seneca! Trezește-te, Michelangelo!
Răspundeți, de acolo de unde ați fost alungați! Unde au fost azvârlite osemintele lui Mozart? Unde e mormântul lui Saint-Exupery! Dar oare a existat Micul prinț? A existat vreodată un pământ al oamenilor?

Numai existența oamenilor are preț.

Cât trăiești ești complicele ei, participi, îi dai ritm, ucizi, distrugi, procreezi, înalți și dărâmi castele în Spania. Ești Don Quijote. Ceva de râsu-plânsu. Vanitate. Orgoliu. Ambiție.
Când nu ești decât un cuceritor al fărâmiturilor nimicului. Un vânător de voluptăți sufocate de gemete.
Un fel absurd de șef al vidului! Și dacă nu ești, vrei să fii!
Tot timpul tău ți-l dedici risipirii lui. Îți dorești lupta, confruntarea, conflictul, marșul, ambiția, victoria, gloria. Cărbunii uzi ai ambițiilor tale!

Dar cât de neînsemnat poți fi când ești privit din slava cerului!

Ce a însemnat Alexandru cel Mare pentru corbii grași ce s-au înfruptat din carnea soldaților lui?

Dacă am arde cărțile de istorie, s-ar lăsa un întuneric greu pe pământ. Cum se vede omenirea asta de pe Jupiter?

La ce bun să furi, să batjocorești, să distrugi, să ucizi? Oprește-te, ființă tâmpă! Căci tu încă mai ai ceva de făcut aici!
Aceasta ne e existența! Un talmeș-balmeș! Un fie ce-o fi! Un “La naiba”! Un “Doamne ajută”! Un “până la urmă trebuie s-o fac”!
Liceu, bacalaureat, primul caft! Urmează prostiile conexe… Vremea trece…
Îți crește barba. Îți razi mustața… Doamne! Ce glumă e viața… Ce glumă serioasă! Aproape serioasă. Trec revelioanele… 2000… 2011…
Știri despre cutremur… În Alaska! La San Francisco… În Vrancea. Pământul bubuie tăcut. Dispar balenele albastre.
Scriitorii sunt pe ducă. Animale rare, poeții… Și apoi cumplita secetă de mărinimie și compasiune! Inegalitatea întoarsă la secolul XIX. Căldura umană evaporată de mult! Și voyeurisme-ul exploziv al orbilor. Și revenirea triumfătoare la animalism.
Și în vremea asta, tot mai tulbure, mintea omenească nu mai citește! Se holbează numai la hubloul beznelor nesfârșite. Căpitanul Nemo e dat dispărut. Vulcanii pufăie pe uscat. Și amnezia e lege!

Ce să mai vrei de la el, omul? Secolul știrb… Abia 2014! Deja 2020 ? Ce o să mai fie?

Admițând afirmația că în politică inteligența este deseori chemată să justifice dezastrele prostiei, politica, în România, și-a dat poalele peste cap! “Stânga” roșie e ca “dreapta” portocalie, “dreapta” mincinoasă e ca “stânga” în limuzină!). Nătângi sunt cei ce le lipesc pe gratis afișele!
(Cu cât săracii sunt mai săraci, cu atât vocea lor devine mai slabă!)
Alegeți pe cine vreți… Tot una.
Busolele nu clintesc. Nu mai e nord, nu mai e vest. Liberi, dar în închisoare.
China execută pe stadioane miile de zevzeci. Partidul băutorilor de votcă îl votează pe Putin. Ce nostim dezastru!
Dar nu e de trecut cu vederea. Serviciile secrete, cocoțate pe pachetele de dosare cu fișele personale ale națiunii penale, jubilează, bancherii, plictisiți de prostia perdanților, se masturbează, creditorii țin bancnotele la borcan. Festivaluri de țâțe, de pulpe tatuate. Pirați de uscat…

Din ce în ce mai puțini sclavi, tot mai multă servitute.
(Menținerea în servitute corupe ca și puterea absolută!)

Democrația pare un tot mai evident concurs ipocrit de frumusețe. Căci puțini câștigă, toți pierd. Pe Coasta de Azur se sinucid rentieri dezabuzați. Italienii, spaniolii săraci, degustă româncele ieftine.
Spitale devin aziluri. Un medic e ca un Mesia. Cine și-l mai permite? Bogat, sărac, boala nu te iartă.
Președinții rotofei își țin, peltic, toastul. Siropul rânced ce li se scurge din ochi. Premii Oscar, Nobel. Topuri. Și aplauze pe măsură.
Altfel, Doamne, nimic serios. De ce insiști să ții în viață făcătura asta? Colonie de meduze de la suprafața oceanului planetar. Vai de mama ei!
Căci un meteorit nevăzut poate că a și a luat-o la ochi. Se vor întâlni cândva într-o îmbrățișare de foc. Dar până atunci destinul tuturor este în vacanță!
La anii săi, autorul acestui text poate spune că a trăit o viață de om! Cum a trăit-o, e o altă poveste. Dar aproape trei sferturi de veac în marginea României te învață ceva. Însă nu insist! Există destin și destin. Deși oamenii sunt la fel pretutindeni. În țara mea, țărmul supraviețuirii e mlaștina!

Spiritul oamenilor, atunci când e hrănit de lumina cugetului înalt, este al omului de cer! Pentru omul de cer sensul vieții este solaritatea, comunicarea cu spiritul, cu ideea morală și cu divinitatea.

Când omul își reazemă filozofia de pământ, cultivându-l, îngrijindu-l, apărându-l, iubindu-l și trăind cuviincios de pe urma roadelor lui, avem de-a face cu omul de pământ! Trainic cât huma peste care el însuși înflorește.
Dar mai există și o a treia speță: omul de mlaștină, vagabondând între ceresc și teluric, fără dârzenia plugarului cu sufletul cu palme bătătorite, omul umbrei sale, ce absoarbe lumina și n-o restituie nimănui, râma ce consumă mâlul și mânjește cu balele ei trăirea omenească, omul veșnic târâtor, omul de mlaștină, trăitor al neantului, care nu-și găsește loc în istoria care l-a cuprins în aluviunile ei!
(Mlaștina este totdeauna netedă! Ea înghite existența oamenilor de nimic care nu lasă în urma lor nicio urmă! “Balada” țăranului Li care, cu două mii de ani în urmă, s-a înecat, mușcat de un șarpe, în nămolul lipicios al orezului și de atunci nu s-a mai auzit niciodată nimic de el!)
Acestuia din urmă i-am “dedicat” nu doar cele mai multe dintre cărțile mele: România pierdută, Clasa Nevrednică, Singur între români, O Românie de câștigat, Agonia postdecembristă, Apocalipsa după Cioran, România în amurg, Omul de mlaștină, Românul frumos, (deja prea mult!), ci și această ultimă cronică despre felul în care am trăit alături de el!

O viață o trăiești o dată și șansa aceasta n-o vei mai avea niciodată!
Pot spune că am avut-o pe a mea. Dar ce lasă omul în spatele său?
Copii, nevastă, o casă, un trecut, și o lume tot mai încețoșată ce rămâne în urmă.
Care este povestea unui sicriu? O ultimă călătorie și uitarea inevitabilă.
Care e povestea unui cimitir? Un depozit de oseminte.

De-am înțelege cât de simplă e trecerea omului pe pământ! Să ne lăsăm, atunci, chemați fără spaimă de uitarea cea mare! Să ne rezervăm lacrimile doar pentru bucurie, rouă rară de mărgăritare din grădinile ofilite. Dar de la o vreme până și trecutul ne este interzis…
Aștern aceste cuvinte doar pentru a mă mira o dată în plus? Iată! Am fost! Ei, și? Și totuși, o simt!, supraviețuiesc firișoarele agoniei, se înalță coloane funerare, piramidele cariate încă strălucesc sub soarele Egiptului. Ele, toate, sunt triumful sclavului timpului.
Cu atât mai reconfortant e să intuiești cu ultimele simțuri că vei mai fi într-un un cuvânt, într-o literă, într-o carte, o voce mută în istoria anodină! Să te dedici, atunci, definitiv seninătății și modestiei.

În spitalele incurabililor poate fi înțeleasă mai bine vrednicia de a trăi! Acolo unde omul poate adormi, ori poate că se va trezi pentru ultima dată!
De-ar mai putea șopti cineva la urechea morții: “A trebuit să fiu! A meritat să fiu! Sunt o cărămidă de aur în zidirea vieții!” Dar stingerea unei vieți este totdeauna esențială. Restituirea întreagă a unui împrumut, a unei datorii…
De la o vreme, mă gândesc tot mai des la aceste ultime clipe… Ele vor veni… Câți ani de viață am îngropat până aici… Și de la cine mi-aș dori să-mi iau rămas bun mai întâi?
De la chipul delicat, dăltuit în umbră, al copiilor mei, de la surâsul chinuit al mamei lor, încurajându-mă blând, și pe care abia îl mai văd… de la fiorul îmbrățișărilor ei, pe care abia le mai simt… de la acordurile din urmă ale Recviemului, de la o frază blândă, delicată, din Saint-Exupéry?
Sau de la bietele mele manuscrise? Ori de la lumea ființelor hăituite, terorizate de goarnele Ierihonului? O, Doamne, de ce oare te joci cu noi? Clipe din urmă se sting pe rând. Una. Și încă una…
(Afară se aude o portieră trântită. Un scrâșnet metalic. Un urlet. O înjurătură… Altă înjurătură… Omul de mlaștină… iarăși în stradă”! Și apoi un pic de liniște, de tăcere înaltă… sculptată pe cer… Mireasma teilor înfloriți în ceară albă… Luna vidă, văduvă a pământului…)
Și doar povestea vastă a unui simplu, dumnezeiesc de simplu, a fost!
Apoi, la orizont s-a ivit un turn de fabrică. O oră mai târziu eram lângă el. Un coș de fum stins, stingher și singur la rândul lui, într-o localitate părăsită. Iar de jur împrejur cât vedeai cu ochii, clădiri abandonate, cu fântâni fără găleți, un stol de ciori deasupra unei biserici cu turla ruginită…
Curți năpădite de scaieți… Pereți năruiți… O fostă școală cu geamuri sparte… Și pe o tâmplă de zid o scândură pe care cineva scrisese grăbit: “De vânzare”.
Noaptea străină mă înconjurase, din nou, stranie, încremenită sub cer ca un blestem tulbure… Am pătruns temător într-o casă pustie. Lipit pe un perete un colț de calendar ortodox gălbejit, un ghiozdan rupt… O păpușă zdrențuită… Oh! Doamne!…
Pe jos mizerie, rămășițe, cioburi, cârpe, rumeguș, coceni putreziți, ziare arse, cărbuni stinși, ce lăsase omul locului în urma lui, ce lăsase românul în urma lui…
Și atunci m-am hotărât să vă scriu…

Și, pe neașteptate, în primele zile ale noii primăveri a ținutului românesc, au început năvalnic să se ridice la suprafață muguri, petale, ghiocei și miresme…

Păsări gureșe jubilau la lumina unui soare izbăvitor, peticele parcurilor izvorau dintr-un verde amețitor, iar, prin parcurile rărite, bătrânii se bucurau de viață. Copiii zburdau!

Și deodată m-a podidit plânsul. Mila de sufletul ce sperase la altceva, mila de șansa irosită a reînfloririi unui popor fără sărbători, mila pentru ruinele dezamăgirii celor ce nu uitaseră moartea celor inocenți dintr-un îndepărtat și aproape uitat decembrie 1989!

Primăvara solară a anului 2016 sfida istoria funerară! Ar fi putut trăi alături de noi cei peste o mie și o sută de români fără de noroc; s-ar fi bucurat de fiecare clipă, de fiecare împlinire, de fiecare primăvară, în țara lor în sfârșit recunoscătoare! Dar n-a fost să fie așa!

Memoria acestei generații, când nu desfide, îngroapă martiriul, eroismul, sacrificiul, lupta, curajul… mânjește tot ce atinge, lăsând în urmă, fără regrete, un vis care s-a sfârșit…

Puneți flori în deșert, o dată, de două ori, de o mie de ori, și, într-o bună zi, deșertul va înflori!

Leave a Reply