de Eugen D. Popin

Manuscrisul volumului ”A treia cheie” a fost, fără pic de exagerare, o lectură captivantă și în același timp cunoașterea fațetelor unei lumi pe care o prețuiesc în mod deosebit. Capitolele cărții par doar la prima vedere autonome, de facto ele continuându-se de la un capitol la altul, alcătuind astfel un text unitar. Cartea începe cu un moment retrospectiv al celui care ne va descrie drumul său în marele haos al lumii.
Unele momente de început ale cărții nu fac altceva decât să provoace pe cel care s-a încumetat să o deschidă, căci, ce altceva mai bun poate face un scriitor decât să-l provoace pe cititor, ca mai apoi să-l facă din ce în ce mai mult părtaș de drum.

După primul capitol, suntem de-acum într-o gară și nu o gară fictivă, chiar dacă așa ne-am fi așteptat, ci în gara din Oradea. Iar gara este dintru început o gară pentru trei. Deja titlul ne provoacă să reflectăm la semnificația lui trei. Mai apoi apar și primele detalii ale personajului principal, al cărui nume nu este un nume exotic, așa cum, poate, ar sugera atmosfera primului capitol, ci pur și simplu Ion. Ion, care prin simplitate, dar și prin multiplele sale conotații, devine fără întârziere învăluit de o anume aură. Nimic din cele ce se întâmplă, nu intră în scenă în mod aleatoriu, ci devin de-acum oglinda căutării și găsirii a ceea ce se cuvine și este firesc să urmeze.

Apariția tatălui lui Ion în capitolul Ultimul tren este simptomatică, aducând odată cu ea dincolo de nevoia de siguranță, căldura trebuincioasă pentru a merge mai departe, chiar dacă în mod logic am crede altceva. Celălalt personaj, care doar pare a fi prezent dincolo de primul plan al textului, Profesorul, trasează de-acum un cadru în care se va derula lumea în care va intra și ieși Ion.
Momentul revederii ficționale cu tatăl său are încărcătura emoțională bine gradată, reușind să țină tensiunea textului exact atât cât era necesar ca să poată finaliza în mod credibil desfășurarea acțiunii. Subtilitățile folosite în text sunt bine alese și nu fac notă discordantă cu firescul.
Decis să nu cedeze unei realități, care părea la momentul pierderii tatălui, ceva incredibil și ireal, Ion începe de aici înainte drumul pe care l-a căutat. Drumul care îl scoate din groapa în care pândea întunericul și unde era firesc să-l redea pământului pe tatăl său decedat. ”Trebuie să mă trezesc, acesta nu e nici măcar visul meu, că eu n-am murit”…, își spune Ion, tras apoi în lumină de Profesor. Moment emoțional care subliniază cu multă subtilitate atingerea punctului în care destinul lui Ion iese din beznă.

Și aici și acolo…., un capitol în care Ion este confruntat cu două realități care există paralel și în care el este prezent simultan. Într-una din ele se află Ducesa, care simbolizează firescul fizic, iar în cealaltă locul unde a primit de-acum prima cheie. Tot un simbol, dar unul care stă deasupra de firescul fizic, Ion fiind însă același.

Frigul de Sânziene este o încercare reușită de a scrie în nota artei poetice a începutului de secol XX, rămânând totuși în modelul scriiturii lui Eugen Matzota. Fără nici un fel de artificii stridente, autorul reușește să creioneze evoluția lui Ion în drumul său dintr-o realitate în cealaltă, fără să piardă savoarea realității de unde vine.

”…e bine să fii printre oameni…” e afirmația care pune pe gânduri atât cititorul, cât și pe Ion în capitolul Și chiar totu-i doar deșertăciune. Este momentul în care devine clar cât de important este să rămâi conștient de drumul pe care mergi și de faptul că acel mai mult nu înseamnă că pe un anume pisc ai fi mai mult decât un bob de muștar. De facto, stăm în fiecare clipă dinaintea aceleiași oglinzi, chiar dacă în sinele nostru voim a crede că e mereu alta. Așadar avem dinaintea noastră trecerea din ceea ce am fost în ceea ce vom fi. Evoluând, lăsând în urmă tenebrele, ori dimpotrivă. Includere ploii la finalul capitolului, nu cred să fie întâmplător, reușește să schimbe totul ”(…) schimbase și locurile și timpul. (…)”.

Subiectul oglinzii continuă și în capitolul următor, de acum Oglinda fără de sfârșit. Ion ajunge acum la conștientizarea unor întrebări care, înainte vreme, chiar nu îl preocupaseră prea mult, dacă nu cumva deloc. Iar inelul devine laitmotivul câtorva fraze, în care Eugen Matzota se confruntă pe sine însuși cu cel care devenise – era de-acum. Atmosfera textului are exact ceea ce reușește să ne convingă de capacitatea autorului de a percepe chiar și cele mai subtile nuanțe din gesturi ori în dialog. Firescul este abil subliniat prin comportamentul personajelor, prin descrieri de natură, dar și prin apariția, din timp în timp, a pisicii (Ducesa).

”Vreme este sa plângi și vreme să râzi”, ne oferă chiar de la început imagini transpuse în cuvinte, discursul dovedind o bună cunoaștere a locurilor, iar evenimentul trăit transpare în text doar atât cât să fie convingător. Urmează apoi un du-te-vino între cele două verbe: a fost și este, între realitate și altă realitate. Lectura capitolului fiind aducerea în fața cititorului a câtorva idei fundamentale, care întăresc cele afirmate de Ion în text. Sigur, motiv de reflecție pentru cititor.

”Vânare de vânt” un titlu neobișnuit la prima vedere, dar care se luminează în textul capitolului. Prima frază mă trimite fără voie la paradoxul lui Socrate “Știu ca nu știu nimic”, Eugen Matzota preferând ”oricât te-ai strădui să afli, nu vei afla decât că știi foarte puțin”. După care, discursul ”Dincolo de poartă” este periplul ajungerii la înțelegerea celor ce în mod firesc se cuvine a fi înțelese. ”În timp ce Ion își făcea atâtea probleme, că așa îi era firea și nu s-ar fi putut despărți de ea că-i era tare dragă…” Iar cele primite drept sfat de la cel trecut de tenebre, Părintele, îl țin pe cale, ”Așa-i spusese Părintele, uită-te bine, că Dumnezeu ne arată calea mereu, numai s-o putem noi vedea.”

”Departe de lumea lui” Ion este de acum dincolo de tenebre, nu însă pe de-a-ntregul, acolo trăirile îl bulversează și îl miră. Își caută mereu puncte de referință în cele trăite în lumea sa de dinainte, în timpul acelei lumi. Este reluat motivul oglinzii, pe care acum Ion începe să-l intuiască, glisând între undeva și dincolo. ”Simți că totul se va pierde dacă nu se sprijină pe ceva viu…”

”Înapoi spre lumea lui” de acum totul devine din ce în ce mai firesc, mai limpede, întrebările pun în lumină răspunsul, iar…” lumina nu venea de la soare…” Realitatea pare aceeași, dar în același timp alta, una în care ”…lumina vine (n.n. E.D.P) din adâncuri…”

”Dincolo de apa morții” derulează confruntarea lui Ion cu un univers de care acum se simte în mod firesc legat, autorul descriind cu multă acuratețe locuri, oameni și momente din contiguitatea celor două realități. De acum deținea cheia porții dintre ele iar călătoria până acolo, primordiul, lasă locul magistrului. Nu puține din ele sunt însoțite de continuarea căutării și găsirii de sine.

Pentru ca la capătul drumului, în Ultima călătorie, Ion ajunge să cunoască binecuvântarea seninului, să se cunoască pe sine, reușind să treacă dincolo de necunoaștere… ”Porniră cu toții spre Lumină, în timp ce ploaia, care se pornise lăsase și ea tot deodată, topea și contururi, și culorile, totul.” reflectându-se pe sine în limpezimile de dincolo ale firescului.

Leave a Reply