De Adrian Scriminț

Ciudat pământ, când trăiești în el îl sudui de-l iau dracii și când ești departe de el îți e dor. Nu trebuie s-o experimentați, că am făcut-o eu.
L-am părăsit ca traficant de coca cola. Vigilenții de la graniță nu m-au crezut pe cuvânt și atunci a trebuit să improvizez.

„Mă băiete—îmi spuneau dumnealor—tu mergi în Italia, prea fain ești îmbrăcat”!…
Am fost returnat în patria mumă. Mi-am luat de toți banii cutii de coca cola, căci așa mă sfătuiseră persoanele umblate din autocar, mi-am pus o cravată peste un tricou, peste tricou un sacou, și mi-am îmbrăcat apoi toți pantalonii pe care îi aveam pe dedesubtul pantalonului de stofă. Să nu vă mai spun de adidașii albi din picioare. Ca să par mai convingător mi-am ciufulit părul și mi-am luat o atitudine cât mai buimac posibilă.
Grănicerii sârbi se uitau la mine perplecși.

„Mă duc la Vrsak să vând marfă! Sunt student și nu am bani să îmi continui facultatea…”—le explicam, văzându-i cam încurcați atunci când îmi scotoceau valizele burdușite cu cărți. Deghizarea asta a mea i-a făcut chiar să mă scutească de vamă.
După mai multe emoții și controale polițienești, m-am văzut în sfârșit balerin într-unul din cele mai moderne teatre ale fostei Iugoslavii.
Primirea pe acel pământ mi-a fost dată pe măsură: viitorii mei colegi nu mai văzuseră niciodată un dansator atât de schilod. Degeaba le explicam eu că eram venit dintr-o altă lume, că proveneam dintr-o epocă de aur și împliniri mărețe, că îmi pierdusem toți dinții datorită acelor timpuri și că aveam lordoze și alte boli cronice ale oaselor, că făcusem cunoștințe acute cu foametea; că tot nu le puteam volatiza indignarea.
Nu au stat prea mult pe gânduri și m-au trimis cu forța la tras de fiare. Cu timpul m-am înzdrăvenit.
Am înaintat rapid și în rang, de la balerin de ansamblu cum venisem din România, m-au avansat rapid la solist trei, când le-am câștigat o diplomă la un festival internațional de balet m-au făcut solist doi, un fel de a sări de la gradul de sergent la cel de căpitan și apoi la cel de maior… Și uite așa am devenit și fruntaș la oraș.
Glasul pământului natal mă chema, îmi era dor și de părinți, și de cei patru frați ai mei. Când am ajuns acasă, în concediu, taică-meu nu mai putea de bucurie. Din banii care i-am dat și-a luat mobilă în bucătărie.
„Că la voi vin fetele, mie mi-a trecut veacul”!
O descărca încet din camion, cu intenție, ca să îl vadă toți vecinii.
„Doar o dată îmi vine feciorul din străinătățuri, ce dracu’!…”
Vremuri grele pe la noi. Reîntors la datorie, în Serbia. Ca să nu mă mai cheme pământul părăsit, mi-am cumpărat o antenă parabolică și mă simțeam ca acasă. Ca să mă apropii și mai abitir de ai mei mi-am contactat și ambasada. S-au bucurat foarte mult. Nu mai avuseră onoarea să fie contactați de un balerin.
Îmi explicau că le-am mai descrețit frunțile, că în general atunci când erau sunați de ai noștri, li se cereau să intervină cu promptitudine atunci când li se confiscau mărfurile de la piață…
Gălăgios popor, vesel și rusofil. Dar cât de iubitori erau ei pentru colegii mei ruși, pe atât eram eu în fruntea petrecerilor lor, ca invitat principal. Și salariul era mare, pentru vârsta mea chiar mai mult decât satisfăcător.
De când îmi părăsisem țara, chipurile pentru reprezentarea ei pe alte meleaguri, nu îmi mai aminteam ce era foamea și nici nu mai aveam vise cu festinuri mărețe…
Într-o zi, o vecină mi-a împărtășit o veste care mi-a schimbat puțin direcția vieții:
„Dacă vine războiul peste noi ce ne facem? Dumneavoastră mai rămâneți aici”?
Am ridicat cam mult prea nepăsător din umeri:
„Stați liniștită că nu va fi nici un război”!
A doua zi s-au cam răstit colegii la mine. Nu neapărat sârbii cât mai ales rușii.
„Ce mama dracului vă trebuie vouă NATO? Vreți să trimiteți și avioane?! Aveți de gând să nu mai aveți cu ce zbura”?
Am sunat de urgență la ambasadă și m-au liniștit.
„Se duc negocieri, nu va fi niciun război! Spuneți-le rușilor să bea câțiva litri de vodcă și să se calmeze”!
Le-am transmis mesajul ambasadei. Râdeau.
„Dacă rusul bea vodcă nu se mai calmează, se enervează și mai abitir, așa să transmiți înapoi la ambasadă”!!!

Peste câteva zile am fost chemați toți străinii în cancelaria de balet a directoarei.
„Va fi război—ni s-a spus. Dacă vă decideți să rămâneți, veți fi protejați și tratați ca și cum ați fi de ai noștri”!
Am mai rămas doar eu—om de onoare și în toiul sezonului, în luna martie nu se prea făceau pe nicăieri angajări; și doi prieteni de-ai mei, ruși, alcoolici.
Când a căzut prima bombă, într-o cazarmă militară, eram singurul locatar dintr-un bloc de zece etaje care își făcea cartofi prăjiți. Restul oamenilor cu scaun la cap se retrăseseră prin buncărele antiatomice. Mă gândeam că nu mi-o veni neapărat mie sorocul.
Ne-au tăbăcit americanii timp de trei luni numai din aer, de pe vapoare și din submarine. La al doilea tomahawk, explodat pe la ora patru dimineața într-un pod metalic romantic, construit pe vremurile celui de-al doilea război mondial de prizonierii germani, cei doi ruși alcoolici și-au văzut de treburile lor și s-au retras acasă.
Am rămas singurul străin pe teritoriile lor. Nu eram unul oarecare, ci… un apartenent la NATO. În timpul războiului am asistat la cele mai reușite petreceri la care am luat parte vreodată. Destul de multe.
„Dacă murim, măcar să murim sârbește”—îmi explicau prietenii care mă invitaseră.
De explozii ce să vă spun? Nenumărate. Pe cele din avion le mai suportai, dar cele trimise de pe submarine îți asurzeau urechile. Am fost martor în direct la bombardarea unui pod. Am văzut totul de la o depărtare de un kilometru, de sus, de la etajul nouă de unde locuiam.
Două tomahawkuri au despicat Podul Prieteniei în două. Acolo au murit și oameni, au căzut cu mașinile în Dunăre. Cum nu aveam familie, am considerat toate acestea ca pe o mare aventură a vieții…
Nu mă asemănam cu sârbii. Pe cap purtam eșarfe și pe corp tot felul de accesorii: de la ceasuri sofisticate, cămăși de firmă și curele cu cataramele ciudate.
M-a remarcat ușor poliția militară.
M-au întovărășit până acasă și mi-au pus sute de întrebări:
ce am căutat în Germania cu o săptămână înainte de începerea bombardamentelor (fusesem la o audiție), ce făceam cu atâtea dicționare (eram poliglot, vorbeam cinci limbi străine), de unde aveam atâtea adrese din străinătate pe notes (doar eram balerin, și nu voiam ca să mă îngroape Maica Domnului toată viața pe la ei pe acolo, că de vreo patru ani tot o țineam într-un tranzit, acelea fiind adresele mai multor teatre din SUA, Israel, Croația etc. și, mai grav, de ce însemnasem pe o hârtie tot felul de localități sârbești și de ce foaia respectivă semăna cu o hartă (nu le știam geografia și mă interesau obiectivele care le fuseseră bombardate, ca să am cu ce mă lăuda la ai mei acasă).
Mi-au confiscat pașaportul, foaia cartografiată, și mi-au luat numărul de telefon. M-am trezit ulterior la tribunal. Îmi tot spuneau că era grav ceea ce am făcut și, știindu-le limba, nu aveam nevoie de traducător oficial.
Ambasada m-a ajutat mult: mi-a recomandat un avocat scump de la Belgrad. A trebuit să mă lupt singur, am contactat toate sursele mass-media. Cei de la poliție erau contactați zilnic:
„Avem în fața redacției un cetățean străin care se plânge că l-ați incriminat de fapte care nu pot fi spuse…”
Când mi-au înmânat pașaportul mi-au reproșat aceleași lucruri: „Ce v-a trebuit vouă NATO, nu am fi putut fi prieteni”?
„Păi ce legătură au toate acestea cu mine, doar sunt artist”!
„Au legătură, pentru că toți sunteți la fel…”
M-am trezit la graniță, deportat de acolo. Mi-am luat toate lucrurile cu mine, ca să demonstrez acasă că nu am pierdut timpul, ci am muncit din greu. Grănicerul nu a vrut să mă lase să ies cu un televizor alb-negru pentru că nu aveam acte pentru proveniența lui.
„Este un aparat din anii optzeci, dumneavoastră ați fi deținut acte la el”?
Se uita la mine cu niște ochi cât gogonelele. I-a zis sub adjunctului:
„Hai, trântește-i o viză de ieșire”! și apoi mie:
„Lasă că ne-om mai întâlni noi”!
„Sper să nu!…”—i-am răspuns în gând.
Dezorientat, întors pe pământul făgăduinței, cu un salariu ridicol, devenit peste noapte codaș la sat, cu iubita rămasă dincolo… Întâlneam la tot pasul numai oameni cătrăniți, care se perpeleau perpetuu la un foc domol. Gata cu râsetele, gata cu speranțele, gata cu tot. Tristă soartă. Cine spune că depresia nu doare se înșală! Mintea îmi juca numai scenarii de sinucidere…
Până m-a trântit pământul.
Prima dată m-a încredințat că îmi este prieten, pe urmă m-a lămurit că propria viață mi-o pot schimba, dar pe a altora nu. M-a rugat să îmi văd de treabă. I-am urmat sfatul. Am început să nu mai ascult știrile, să gândesc pozitiv, să fraternizez cu locul în care trăiesc și, răsplata a fost pe măsură.
Mi s-a mărit și salariul, mi-am găsit prietenă. Satul s-a metamorfozat brusc într-o metropolă. Râd ca prostul pe stradă de unul singur și stârnesc indignarea celor care se perpelesc la foc continuu.
Simt că trăiesc…

 

Leave a Reply