de Eugen D. Popin

(fragment din romanul-eseu în lucru)

  • Taci , taci : – vi sono de’ giorni ch’io non
    posso fidarmi di me ; un demone m’arde, mi agita, mi divora.
    UGO FOSCOLO – Ultimele scrisori ale lui Giacopo Ortis

Jonathan mă privește pătrunzător și întrebător. Bineînțeles că bănuiesc motivul, dar e limpede, nu mă pot hotărî să vorbesc. Și asta pentru că amintirea tatei e ca și o carte pe care ai citit-o, pe care o răsfoiești din când în când, dar despre care nu ești în stare să povestești. Să trebuiască să începi exact cu ziua în care ai conștientizat, că bărbatul de lângă femeia care te ocrotește este noțiunea abstractă a tatălui. E ca și cum ar trebui să stai dinainte-ți privind imagini dintr-o oglindă care se rotește fără oprire. Dar, de fapt, cine este el, bărbatul despre care Jonathan încearcă să afle mai multe? Tata, a fost multă vreme bărbatul foarte rezervat din preajma mamei, atât de rezervat încât nimic din felul lui de a fi nu trăda afecțiune. Ajunsesem atât de departe încât nu-i simțeam lipsa, ba chiar eram mult mai liniștit în orele când era plecat, ori eu eram la școală.

Iar acum vine cineva și îmi cere să pun la vedere exact ceea ce, cu siguranță, sunt și pentru mine file pe care nu le-am mai atins de decenii.
Dacă le-oi mai fi răsfoit, aici cuvântul german überflogen (răsfoit în grabă) reprezintă mai exact senzația mea interioară, atunci doar pentru a ajunge dincolo de ele. Țin neapărat să accentuez că biografia (firește și a mea) începe odată cu prima respirație și continuă până la ultima. Ăsta ar fi probabil și motivul pentru care acum îmi vine greu să deschid doar anume pagini din ea. Căci, știu, sună didactic, dar trebuie s-o repet, nimic nu poate exista fără tot ceea ce a fost și fără tot ceea ce a urmat.

Se vede însă că această confruntare cu Jonathan, readuce în actualitate o expresie, tot din germană, ”să muști în mărul acru” (in den sauren Apfel beißen). Așadar…, dragă Jonathan….

… Am să mă străduiesc să recompun, atât cât, povestea tatei… Tata a fost un meseriaș neînsemnat de provincie, care avea inclus în codul său genetic cultul muncii. Era, prin genele moștenite, ceva care s-ar numi în jargonul de azi, un workaholic. Nu pentru că n-ar fi știut cum să trăiască bine, ci pentru că neșansa lui a fost să fie trecut pe lista celor care au trebuit să facă, și au făcut, bine altora. Asta nu doar la sărbătorile ortodoxe ori catolice, ci zi de zi, ani, decenii la rând.

Prima mea amintire importantă despre tătâne-meu, imagine de care îmi amintesc din nou cu aceeași plăcere, este ziua în care, pe la 12 ani, am coborât din podul casei un tablou al tatei. Tablou (?!), ei, nu chiar, era, de fapt, doar o fotografie mare, colorată discret, într-o ramă lată din lemn de cireș cu bordură neagră din mahon sculptat. A fost ziua în care eu, secondat de copilul din tablou, care părea cam tot la aceiași vârstă, am decretat ex cathedra că el este ”Dumnezeul nostru”. Bietul tata, chiar n-a avut habar de câte ori am admirat eu adolescentul din tablou acolo în podul casei, în orele petrecute într-un colț al podului, răsfoind curios registrele vechi ale croitoriei de pe vremuri a bunicului. Și el un exilat, detaliu pe care l-am aflat mult mai târziu.

Nu pot să nu zâmbesc și acum, amintindu-mi chipul transfigurat al bunicii la acest episod. Adică eu, cel mai neînsemnat membru al familiei, vin și atârn pe peretele sufrageriei tabloul tatei, tablou pe care ea l-a surghiunit în podul casei. Iar pe deasupra, decretez fără nici un fel de reținere filius redivivus.

Fără să fiu știut, am făcut exact ceea ce era firesc să se întâmple, ceea ce, de fapt, chiar trebuia să se întâmple. Nimeni, în afară de mine, nu ar fi îndrăznit să se răscoale împotriva status quo-ului instituit tacit de matroana casei. Dar precum se întâmplă deseori, scriem fără să o știm pagini pe care trebuie să le scriem, pagini care ne sunt a priori rezervate. Alteori rostim fraze care, după ce le-am eliberat din tăcere, ori ne miră, ori le considerăm atât de firești, încât nu mai au vreun alt impact asupră-ne. Nu găsesc nici o altă explicație care să aibă susținere logică și care să poată contrazice această decurgere din firescul evenimentelor. Bineînțeles că totul și orice poate fi contrazis, doar că numai contrazicerea formală nu ajunge, mie în orice caz.

Părintele meu, după ce a dovedit suficientă inteligență și atracție față de carte, pentru a urca treptele ierarhiei școlare și a început să-și facă proiecte de viitor, având la rândul său un tată care ar fi susținut material intențiile fiului, a trebuit, nolens volens, să se părăsească pe sine. Sună patetic, dar dincolo de cuvinte, realitatea a copleșit fără drept la replică un destin. Sau mai degrabă, destinul a deschis, așa cum o face de obicei, calea de urmat a individului. Destinul ori hazardul, chiar nu-mi îngădui să intru aici în nici un fel de polemică.

Școala…, Dumnezeule, capitolul ăsta are atâtea pagini… Una dintre ele, ar fi argumentul tatei atunci când prestația mea la școală ajungea la stadiul ”las-o-ncolo de treabă”: ”Ce risipești acum, ai să plătești mai târziu!”. De înțeles, chiar era ușor de înțeles, dar cum să renunț eu la lecturile mele și la reveriile de după finalul cărții. Materia școlară era, uneori, dacă nu cumva deseori, searbădă și plictisitoare, iar unii dascăli erau doar funcționari școlari, lipsiți de profunzime. Iar superficialitatea asta, era greu de suportat chiar și pentru un neinstruit ca mine.

În anii aceia, recunosc dragă Jonathan, nu eram în stare să-mi închipui ce înseamnă să rămâi toată viața lipsit de argumentul acela nevăzut, care se cheamă to be able to do something (rom. să fii capabil să faci ceva). Argument care îți oferă un anume confort. Iar tata știa exact ce gust are acea stare de fapte. Sigur, fiecare profesie este o realizare în sine, asta dacă o faci cu plăcere. Indiferent de simplitatea ori complexitatea ei. Dar forțat de împrejurări, să trebuiască să înveți o meserie, să o practici apoi o viață întreagă. Da, asta e cea mai nedreaptă fațetă a destinului. Iar tata a avut parte de această sentință, venită pe neașteptate, aducându-i pe deasupra și statutul de orfan.

Dar el nu s-a plâns niciodată. N-a ieșit din cuvântul sorții, nu a cârtit, acceptându-și resemnat calea. Iar eu, eu l-am condamnat, nu am putut, chiar nu am vrut, să accept lipsa lui de ripostă, capitularea lui fără condiții. Prima mea confruntare adevărată cu el, cu tatăl meu, condiție creionată în timp, a fost revolta mea împotriva lui și generației sale la explicația: ”Păi, nu am putut face nimic împotriva tancurilor sovietice și a tăvălugului armatei roșii.” Aveam vreo 17 ani și realizasem de-acum statutul meu, al nostru al tuturor, acela de prizonieri în regim de lagăr național.

Cum adică, m-am auzit replicându-i, ei, cei cu steaua roșie pe frunte te-au făcut pe tine prizonier după terminarea războiului, iar eu m-am născut deja cu statutul de prizonier, nu-i așa?” Ca de obicei tata își ascundea privirea în pardoseala camerei de zi îmbătrânită de ani, acum vopsită gri și tăcea. Ce argument mai era la dispoziția lui în momentele acelea? Ce mai putea spune? Iar eu eram obligat să privesc bărbatul acela retras în sine, să-l privesc pe cel care trebuia să-mi fie model de viață.

Nici măcar un cuvânt, care să-mi fie dat de înțeles că revolta mea era firească. Nimic, dar nimic. Iar ori de câte ori apele mele se tulburau și frazele mele deveneau tăioase, argumentând motivul pentru care nu mai puteam tăcea, așa cum mă sfătuia prea de deseori, creștinul din el îmi repeta: ”Fiecare dintre noi trebuie să-și poarte crucea pentru a ajunge la mântuire!”. Cu toate că mergea rar la biserică, tata era în sinea lui credincios. Însă credința lui era o credință a fricii. ”Creștinul trebuie să trăiască cu teamă de Dumnezeu”, a fost unul din preceptele care i-a fost sădit în minte încă din copilărie.

Nu făcea însă din sentimentul acesta al fricii de Dumnezeu, nici un fel de filosofie a vieții. Viața lui de zi cu zi era cenușie, impregnată de neputința de a se elibera de frică. La această concluzie am ajuns mult mai târziu, câteva decenii bune mai târziu. Chiar dacă nu mai avea motive să se lase copleșit de sistemul social și de structurile terorii, nici de cea care i-a dat viață, cu personalitatea ei extrem de dominantă. Tata a rămas prizonierul neputinței sale de a ieși din închisoarea fricii, cauză care, în fapt, sucombase odată cu decesul firesc și inevitabil al bunicii, odată cu implozia sistemului social, ajuns la finalul experimentului. Dar la tata frica era, precum la destui alții din generația sa, dar nu numai, precum într-o vorbă de duh germană ”Angst war größer als die Vaterlandsliebe” (rom. Frica era mai mare decât iubirea de patrie). O vorbă care spune tare multe, mai ales după ce ți se așază cătinel în memorie

În tot acest răstimp eu refuzasem cu încăpățânare să accept frica. Se înțelege că în primii ani ai copilăriei nu am înțeles nimic din mecanismul care genera frica, probabil de aceea reușeam să rămân dincolo de ea, într-un soi de expectativă. A durat destul de mult până ce am văzut dincolo de gardul curții și de atunci a început să mă intereseze persoana tatei, felul lui de reacționa la cele ce ni se întâmplau.

Îmi amintesc încă ziua în care eu, cred că împlinisem 13 ani, am descoperit la radioul de curând cumpărat, un ”București 500”, pe unde scurte, postul de radio Europa liberă în limba română. Tata a sărit ca ars, ”Dumnezeule mare, fă-l încet, mai încet, și mai încet! Să nu ne audă cineva!”. Abia după ce am ciulit urechea să ascult ce se spunea la acel post de radio, am avut impresia că acolo chiar se spuneau multor lucruri pe nume. Până în ziua aceea, tata asculta cu regularitate doar știrile postului de radio Viena de la ora 12, era ora 13 la noi. Eu aveam ocazia doar duminica și în vacanțe, să aud clopotele Stefansdom-ului care anunțau amiaza la Viena. Pentru tata, mai târziu și pentru mine, așteptarea momentului și mai apoi sunetul clopotelor care inunda atelierul tatei, era efectiv o evadare atemporală din celula închisorii noastre cotidiane.

Au urmat apoi ani, mulți, în care ajunsesem să observ atent și sistematic oamenii din jur. Am făcut-o cu multă curiozitate, cu toate că la început nu înțelegeam mare lucru. Sincer spus dragă Jonathan, nu înțelegeam nimic. Dar vedeam, descopeream din ce în ce mai des în privirile adulților, ceva care semăna cu sentimentul fricii, al reținerii, al învinsului, senzație pe care o aveam în permanență la tata. Nu am îndrăznit niciodată să-l confrunt direct cu frământările mele. Presupun că din respect, ori, poate, tocmai pentru că nu reușeam să conștientizez realmente motivul situației. Cred că de la momentul acela, acum socotesc să fiu ajuns deja la maturitatea trebuincioasă pentru a fi obiectiv, am început să devin eu însumi sensibil la frica lui, care reușea să mă secondeze și pe mine. Retrospectiv privind, nu însă cu același impact și aceeași intensitate.

Devenisem, pare incredibil, încetul cu încetul, mult mai sensibil la momente din cotidian pe care înainte nu le observam, ori le ignoram reflex, fără ca asta să fie fost un act conștient, consimțit. Mă oripilam însă la gândul că viitorul meu avea să cuprindă în el tot scenariul acela grotesc al neadevărurilor, care mă șocau. Sigur că mă șocau, dar șocul acela era ceva care nu mă atingea, eu fiind încă doar individul din plastilină, omulețul fără vreo importanță anume. Ajunsesem însă să ascult cu regularitate emisiunile de la Europa liberă, să doresc să ascult comentariile. Dar mai ales să găsesc conexiunile cu ceea ce se putea vedea cu ochiul liber de jur împrejur. Eram obsedat de întrebarea ”de ce este așa?”; ”chiar este așa cum au spus la radio?”. Iar tata n-a avut niciodată vreun comentariu, nimic. Era pur și simplu mut, amuțit, depersonalizat, efectiv lipsit de un punct de vedere. Asculta, dar nu spunea nimic.

Individul de plastilină, cel care trebuia să primească suflul vieții, era prezent. Aștepta însă să iasă din găoacea candorii, să aibă în sfârșit voce, să-și simtă sinele. În juru-i însă nu se întâmpla nimic. Nimic din ceea ce așteptarea sa interioară intuia că ar fi trebuit să se întâmple. În jur doar nemișcare și tăcere, câteva umbre care respirau neauzit, care se mișcau de colo-colo și cam atât. Puțin, dar mai ales fără sens, fără conținut. Conținutul care pulsa dincolo de oameni, dincolo de celulele lor înguste și sufocante în care trebuiau să se chircească, șuvoiul de lumină care inunda din zori până seara târziu curtea plină de găini Leghorn, aflate în grija cocoșului vocal și boboci galbeni de rață, grădina în care înfloreau caișii și mărul pe aleea din mijlocul ei.

Chiar nu îmi amintesc să-l fiu văzut pe tata vesel, destins, bucuros, râzând din toată inima. În aer plutea un fel de amorțire, ceva pe care adolescentul din mine îl simțea, dar pentru care nu găsea nici un fel de explicație. Cu timpul, devenind pentru mine o lume paralelă, în care trebuia să fiu prezent, dar pe care o detestam instinctiv. Lume din care evadam ori de câte ori se ivea ocazia. Și ocaziile se iveau zilnic, chiar dacă întotdeauna de scurtă durată.

Prin clasa a șasea, uite Johathan, pățania asta chiar trebuie să ți-o detaliez, căci a fost ceva care a trecut dincolo de ceea ce se poate accepta de la un adolescent la vârsta aceea. Aici și acum, trebuie să aduc în acest déjà-vu, un al doilea personaj, pe care îndrăznesc să-l numesc, exagerând de bună seamă, cel mai exigent educator al vieții mele, în actele oficiale, cea care m-a adus în această lume. Ei bine, individul de plastilină, împreună cu încă vreo câțiva camarazi de joacă, a avut prima sa explozie de nemulțumire împotriva statutului său de fiu de prizonier. Totul a fost, la prima vedere, doar o joacă de copii, care, în fapt, a fost refuzul subconștientului celor încă neînlănțuiți de a se supune necondiționat. Împreună cu ceilalți copii, am lipit pe plafonul sălii de biliard a fostului cazinou din oraș, chibrituri aprinse. Natural că totul a ieșit la iveală, astfel că a fost informată direcțiunea școlii, mai apoi și familia.

Evenimentul a provocat valuri, atât în școală, dar mai ales acasă. Abia cu această ocazie am început să bănuiesc câte ceva. Ei bine, tata, cu toate că povestea afecta și imaginea sa, n-a avut reacția la care m-am așteptat.
La ora amiezii, oră la care venea de obicei acasă să ia masa de prânz, m-a luat de-o parte și mi-a spus doar atât: ”M-ai făcut de rușine. Dar te-ai făcut și tu de rușine!”. A fost pentru mine neașteptat de mult, eu care credeam că am să primesc o pedeapsă și cu asta gata. Una precum cea a directorului școlii, care ne-a pedepsit pe toți făptașii să învățăm pe de rost Luceafărul lui Eminescu. Acum, după ce am traversat o jumătate de secol bun, chiar mă încumet să cred că am o memorie bună, dar cu toate astea Luceafărul lui Eminescu a rămas în memorie doar cu cele trei versuri de început. Cu toate că pedeapsa primită am onorat-o pe de-a-ntregul, cu voce tremurată și doveditoare a căinței. Consecința acelei pedepse a fost însă faptul că nici propriile poeme nu am mai încercat să le memorez. Sună puțin verosimil, dar așa este.

A fost episodul care a declanșat conștientizarea terorii, neputinței și fricii. Nicidecum însă remușcare pentru ceea ce făcusem. Fapta în sine nu a sugerat nimănui motivul real al faptei pe care noi, indivizi cruzi, am făcut-o instinctiv. Dacă actorul principal ar fi fost doar unul dintre noi, iar ceilalți doar privitori pasivi, totul se putea considera prosteală copilărească. Participarea efectivă la ”distrugerea bunului obștesc”, cum a fost considerată escapada noastră, era desigur mult dincolo de fapta nevinovată. Dar atât de departe nu îndrăznea nimeni să gândească, iar de spus în nici un caz. Chiar dacă am mai afirmat-o, consider că trebuie s-o repet, încă și încă. Ideologia minciunii, a fricii și a fariseismului, practicată de regimurile comuniste, nu a făcut altceva decât să scoată din modul de gândire al indivizilor tot ceea ce era legat de respect, morală și credință. Ori, impunerea unui regim politic absolut străin de mentalitatea sud-est europeană, această schimbare la vârful societății, care s-a produs fără consimțirea individului, a generat în prima fază frică și exilul interior. Iar în faza a doua, rezistență efectivă, pe care organul represiv al statului nu s-a sfiit să o desființeze la modul exemplar. Ceea ce a urmat, a fost realmente un veritabil lagăr de muncă necondiționată și obligatorie. Totul sună a teorie searbădă, dar milioanele de suflete prizoniere ale unei societății aflate într-un fals delir continuu, sufereau dedublarea personalității într-un sistem social care aplica practica picăturii chinezești. Iar indivizii născuți și educați în acea societate erau, în mare parte, sortiți de la bun început la depersonalizare, la pierderea capacității de a distinge între realitate și realitatea indusă de sistemul de constrângere a suprastructurii politico-sociale.

Devenisem conștient de faptul că refuzam frica, refuzam să cred în neputința de a fi ceea ce sunt. Încercam pur și simplu să fiu rebel, dar un rebel care nu avea încă structura interioară a unui rebel. Nu eram în stare să trec dincolo de imaginarul gard de sârmă ghimpată al personalității mele, chiar dacă în formare, construit artificial prin îndoctrinarea fricii în modul meu de a vedea lumea. Lume care se limita doar la pseudo-arca acelei societății, plutind în derivă spre un viitor utopic, în care trebuia necondiționat să crezi. Chiar dacă nimeni nu mă va întreba, știu însă că sunt dator să explic motivul pentru care îmi acord nesimțirea de a mă numi, totuși, rebel. Direct spus, pentru că, informal, chiar eram un dușman al regimului social-politic al țării în care am văzut lumina zilei și unde, fără voia mea, eram obligat să trăiesc. Pe deasupra, încă de la 12 ani, ajunsesem să conștientizez faptul în sine și luptam efectiv cu repulsia mea cea de fiecare zi. Trăiam de fapt o dramă, pe care aș numi-o acum drama nesupunerii tacite, un sentiment altfel tare dureros și tulburător.
Era, de fapt, începutul însingurării în mijlocul familiei, alături de cei care ar fi trebuit să te înțeleagă, să te susțină moral. Dar din ce resurse, mă întreb. Ei înșiși suportând alienarea. Și totuși, eu așteptam în mod instinctiv ceva de genul ăsta.

Trebuie să adaug că abia acum realizez cât de diabolic a ajuns să funcționeze sistemul politic și social al țării mele natale. Câtă perversiune i s-a inoculat individului, dacă era în stare să-și trădeze propria conștiință, să accepte și să aplaude propriul său supliciu moral.

I-am privit atent (nu întotdeauna tacit) pe cei câțiva galonați care mi-a fost dat să-i cunosc (sic!), încercând să deslușesc ce se ascundea dincolo de ștaiful uniformelor și al funcțiilor la care s-au ajuns. Unuia, lovit fără milă de soartă, am îndrăznit să-i pun întrebarea: „… cât de firesc este faptul că avem statutul de lagăr al unei ideologii”. Bineînțeles, întrebarea mea a fost transmisă rapid mai departe, forurilor competente, ca să analizeze și să dea răspunsul pe măsură, corespunzător structurat și formulat. N-au mai apucat, pentru că vremurile au făcut curba, iar ei s-au schimbat neîntârziat la față, iar întrebarea au lăsat-o la dosar. Reevaluați, adaptați, ceva mai discreți, dar la fel de activi și cu aceleași directive și sarcini de serviciu, de-acum bineînțeles nu la prima vedere.

În legătură cu ei aș evoca un episod întâmplat imediat după Anul Nou 1990. Știu, ție Jonathan, toată povestea o să ți se pară desigur stranie, dar vezi bine, așa a fost…. Bietul tata, de acum la o vârstă la care în mod firesc vezi totul cu detașare, nu reușea să consimtă pe de-a-ntregul implicarea în evenimentele fierbinți ale vremii. Unul dintre galonații, sprijinit de el pe vremuri, îmi luase urma și își îndeplinea conștiincios atribuțiile de cadru al Direcției Securității Statului. I-am povestit tatei cu lux de amănunte scena din fața ziarului local, faptul că omul pe care l-a ajutat să se angajeze ca tâmplar la fabrica unde avea și el un cuvânt de spus, mă fila fără jenă ziua la amiaza mare. Pur și simplu nici un fel de reacție din partea tatei, nici un ridicat nevinovat din umeri, nici o grimasă, nimic. Iar acum, după decenii de la evenimentele din ’89, descopăr pe siteul CNSAS, o listă a ofițerilor de securitate activi la momentul putsch-ului, ori revoluției, îi poate spune fiecare cum dorește. Și aflu cu stupoare, că tovarășul, ajuns colonel, trecut în rezervă din 1986 (!) a fost încadrat în Securitate în anul 1951. Așadar, așa-zisa prietenie cu tata și cu familia noastră, era de facto, sarcină de serviciu, iar sub paravanul prieteniei se ascundea fără doar și poate, urmărirea atentă a celui care a refuzat cu încăpățânare să colaboreze.

Nu știu dacă în ziua în care tata fusese dus sub escortă la Securitate împlinisem șase luni. Doi indivizi înțoliți cu haine negre lungi de piele și pălării cu borurile lăsate, au bocănit (!) sălbatic în gemurile locuinței. La care mama, cu nevinovăția celor douăzeci de ani, a ripostat nemulțumită. Nemulțumire și revoltă care a păstrat-o și după zeci de ani de la eveniment. …” Închipuiește-ți, spunea mama, băteau în geamuri de parcă erau nebuni. Iar taică-tu s-a făcut alb la față ca varul de pe pereți. Iar după ce l-au somat să se îmbrace și să meargă cu ei, mi-a cerut să-i pun în rucsac izmene lungi, ciorapi de lână și pufoaica de la fabrică…” …” Și pentru ce să meargă cu voi la Securitate?, a ripostat mama, ce a făcut de îl luați pe sus?…” Nici măcar nu s-au sinchisit să dea un răspuns, au răcnit iarăși imperativ: Aici numai noi punem întrebări, înțeles? Gata, plecarea!” Iar pentru ca totul să fie redat cu exactitate, mama, femeie din stirpea celor care se impunea de fiecare dată, urla și ea cât o țineau plămânii, parcă intuind gravitatea momentului.

Nimic din toată povestea nu s-a pierdut cu timpul și nici n-a fost trecut indulgent la capitolul ”așa a fost”. Continuarea poveștii fiind, poate, motivul real al neuitării. Uneori, când îmi reamintesc povestea acelui episod, chiar nu pot să fac abstracție de tonul din vocea celei care nu s-a sfiit să intre în sediul Securității ca să ceară explicații, să afle motivul pentru care bărbatul ei a fost adus acolo. „Păi da, povestea mama, am luat copilul în brațe, m-am dus la sediul Securității și m-am postat în fața intrării. Și n-am plecat de acolo până ce nu mi-au dat voie să intru și să aștept la ușa mai marelui, unu’ colonelu’ Negru, despre care aflasem că îl ancheta pe Ion al meu. După o vreme, pruncul a început să plângă, de foame, de oboseală. La un moment dat din birou a ieșit un individ civil și m-a întrebat de ce plânge copilul. ”Păi cum să nu plângă, i-o fi și lui foame și somn. Dar eu nu plec până nu mi se spune motivul pentru care l-ați adus pe bărbatul meu aici! Nu plec, chiar de ar fi să rămân toată seara și toată noaptea, cu tot cu pruncul ăsta, care parcă știe că i-ați luat tatăl.” Iar eu, povestea mama încruntată, instinctiv ori nu, am declanșat teroarea din actul doi al atacului la fortul securității din orașul în care locuiam. Ceea ce a urmat, a fost doar promisiunea colonelului, de a-l elibera pe tata în următoarele ore. ”Eu aștept aici, a venit instantaneu răspunsul mamei, aștept până ce poate veni cu noi acasă!”. Sigur, după ce Boogeyman (din engl. ”omul negru”) a dispărut în spatele ușii capitonate a biroului, mama a fost invitată (sic!) să plece. Firește că nu a putut refuza invitația făcută de unul dintre cei doi cerberi veniți să-l ia pe tata. La o bună bucată de vreme după ce am ajuns acasă, răstimp în care mama mi-a potolit foamea și m-a pus în patul meu de copil, a venit și tata acasă, tăcut, îngândurat, speriat și livid. Câțiva ani după 1989, am aflat de la el, că după ce a plecat mama, în spatele ușii capitonate, două matahale l-au tratat cu pumni în coșul pieptului, cu saci de nisip în ficat și rinichi, cu urlete și amenințări. Ca să spună tot ce știe, dar tata n-a spus nimic și n-a încondeiat pe nimeni. Și nici n-a semnat vreun angajament, fapt confirmat, după schimbarea premisei, de instituția abilitată, care a găsit decât o filă într-un dosar unde tata era doar menționat. Oare să-l fie lucrat tovarășii de la D.S.S fără să scrie rapoarte? Asta s-o creadă cine-o vrea, eu nu pot și nici nu vreau să cred. Motiv pentru care, chiar și dacă post mortem, i-am iertat tatei resemnarea de după 1947.

Mama, cu toate că mult mai tânără decât tata, avea o personalitate dominantă, nu de rareori explozivă, dar în același timp capabilă să intuiască cât de mult poate fi întinsă coarda fără să se rupă. Eu i-am cunoscut îndeaproape momentele de încrâncenare, în care se străduia să găsească soluția optimă pentru situații de criză. Dar și încăpățânarea, când ținea neapărat să aibă dreptate, chiar dacă ea însăși era convinsă de că n-o are. Dar asta era mama, un berbec în piele de femeie. Dacă n-ar fi fost așa, probabil că n-ar fi răzbit în viață și nici n-ar fi rămas vie până la venerabila vârstă a senectuții. Jonathan, uite vorba asta a mamei, chiar se merită să o ții minte: ”Ei și, dacă te dau afară pe ușă, intri iarăși pe geam, că doar n-o fi păcat!” Sigur, asta nu poate oricine, ea însă nu s-a sfiit s-o facă, iar când unii au tunat, ea a fulgerat. Și ca după orice furtună, cerul se liniștește și iese soarele. Simplu, dar asta ține de cel care ești, de cel care își caută calea, urmându-se neabătut pe sine.

Eram în clasa a șasea, elev la școala generală a liceului din comună, un liceu cu tradiție. Într-o zi pe la mijlocul lui mai a anului 1964 pe înserat, am auzit-o pe mama, după cină, comentând în șoaptă cu tata și cu bunica, faptul că tatăl unui coleg de clasă, medic respectat al urbei, a fost eliberat din închisoare. În clipa aceea am ciulit urechile și am reușit să aud frânturi din dialogul adulților. Bunica a repetat destul de accentuat o frază care mi-a rămas nealterată în minte: ”Dapăi l-or luat cu duba numa păntru că o dzâs sara la birt că-i pușcă pe comunișci cu pușca dă șoc! Șî păntru asta l-or țânut la podrum dzășie ani!…” Probabil din cauza faptului că bunica a rostit fraza afectat și în dialect bănățean, mi s-a întipărit irevocabil în memoria mea de copil. A fost unul din momentele care, fără voia mea, au declanșat depărtarea mea irevocabilă față de tot ce însemna stat și cei care ne erau prezentați drept mai marii țării. Și cu toate astea, la moartea lui Gheorghiu Dej, moment de care îmi amintesc încă foarte bine, la auzul veștii decesului, eram în curtea școlii, mi s-au scurs câteva lacrimi. Bănuiesc, dar nu pot proba, așadar rămâne doar o ipoteză, erau probabil lacrimi în amintirea bunicului meu din partea tatălui, pe care nu am avut parte să-l cunosc, trecut cu forța între cei drepți în anul de grație 1935. Asta, urmare a faptului că nu a acceptat și a refuzat, nu doar verbal și cu adresă precisă, să i se pună coarne. Crimă care s-a mușamalizat, dată fiind implicarea în povestea asta a unui oficial de rang înalt. Așadar, nu pot crede să fie fost lacrimi de tristețe pentru moartea unuia despre care nu știam decât cele vehiculate de media oficială a vremii. Dar cu toate că părintele colegului meu s-a întors după ani de detenție la soție și la fiu, ruptura dintre cele trei ființe, voită și produsă de un regim arbitrar și impus, a reușit să mutileze sentimentele și psihicul celor trei. Îmi îngădui aici decât să privesc retrospectiv evoluția celor trei în timp, evocând doar fapte. Colegul meu, chiar și după zeci de ani de la terminarea liceului, a rămas la fel de distant în relația cu cei din jur, dialogul său rezumându-se la formal. Mama sa, desigur afectivă față de fiu, așa cum e firesc să fie, a divorțat însă curând de cel care îi era soț și tatăl fiului ei. Cazul colegului meu de liceu nu este singular, iar efectele în timp a absenței temporare a tatălui din familie au generat un ceva anume, pe care nu sunt în măsură să-l apreciez în mod exact. Dar care a reușit să destrame până la urmă armonia din relația sa conjugală cu o fostă colegă de liceu. Din păcate, nici chiar după dizolvarea sistemului social impus de tancurile și trupele sovietice, nimeni din clasa politică nu a considerat firească și necesară reevaluarea efectelor terorii din timpul dictaturii schizoide a sistemului impus de și prin forța militară a Uniunii Sovietelor.

Este, dragă Jonathan, chiar dacă ție necunoscută, tu existând în lumea ideală, din păcate o cutumă, ca în relația individ-stat, statul să decidă în numele majorității, indiferent dacă marea masă a populației nu este de acord cu o anume hotărâre. Obicei care se practică și în situațiile în care, de facto, cel care a decis, în mod obișnuit elita politică, a greșit în mod flagrant, ori a fost forțată să o facă. Acest mod de a ignora voința individului, este ceea ce se poate numi, cea mai crudă și barbară sclavie modernă. Efectiv, populația unui areal geografic a fost, aici este vorba de estul Europei, forțată să trăiască după cum a decis un grup restrâns de indivizi, chiar dacă aleși, mai mult, ori mai puțin democratic. Apoi, dacă și prin voința legilor impuse se mai interzice individului să părăsească arealul (țara respectivă), atunci asta nu este altceva decât cea mai de neiertat crimă împotriva individului, crimă care, din punct de vedere moral și etic, n-ar trebui prescrisă niciodată. Dar vezi, lumea reală mai are încă mult până să ajungă să se înțeleagă pe sine și cât de puțin a reușit ea să înțeleagă motivele pentru care reușește mereu și tot mereu să se depărteze de sine însăși.

Iar pentru ca totul să iasă la lumină, am să-ți aduc dinainte, bunule Jonathan, și povestea lui Mișa, bunicul din partea mamei. Chiar dacă bietul om n-a apucat să se școlească peste măsură și nici să învețe vreo meserie aleasă, ceva din sinele lui însă a reușit să-i umple zilele cu destule momente, unele mai voite, altele de nevoie. Bunicul a fost un bărbat pe care ghinionul nu l-a ocolit, dar nici norocul. Și-a pierdut prima soție la doar câteva luni de la căsătorie, urmare unei răni tratată cu mijloace empirice, antibioticele fiind la început de secol XX nu chiar la îndemâna oricui. Chiar dacă om simplu, bunicul avea ceva pe care l-am descoperit mai întâi la mama și mai apoi la el. Bătrânul avea înnăscut simțul dreptății și al adevărului. Cu toate că n-avea darul povestirii și nici nu era omul care să facă mare caz de faptele sale din tinerețe, au fost câteva situații în care a adus aminte de evenimente din prima sa tinerețe. Am rămas foarte mirat la auzul faptului că a participat activ la demonstrații ale sindicatelor în anii ’30. Ceea ce însă m-a impresionat mai mult, a fost indiferența cu care patronatul, monarhia de fapt, a ignorat, dar și reprimat protestul muncitorilor, ocazie care a făcut ca bunicului să-i fie împroșcată fața în repetate rânduri cu var. Din cauza asta, ochiul stâng al bunicului era slăbit și lăcrima, mai ales iarna. El însă nu a dramatizat faptul niciodată, ci spunea surâzând, ”Că doar nu erau îngeri să ne ocrotească și să ne invite la palat! Apoi astea-s nimicuri, ne-am burzuluit și noi un ceas, două acolo, măcar ne-am făcut auziți. Doar nu crezi că patronii s-au speriat de cele câteva mii de tălâmbe care răcneau cât îi țineau bojocii”.

Când au dat buzna comuniștii la palat și au fost instalați la cârma țării, bietul om gândea simplist, cei care vor avea acum ceva de spus, vor fi de partea celor mulți, se vor griji de talpa țării. Dar ce să vezi, n-a durat decât câteva luni după ce l-au forțat pe rege să plece din țară, că a și început schimbarea la față. Iar el, omul simplu cu afinități clare pentru principiile liberalismului, a dreptății sociale, a trebuit să simtă pe propria piele rigoarea schimbării regimului social-politic. Aici, bunule Jonathan, trebuie să subliniez imediat ceva de necrezut, ceva anume, care contrazice firescul. Cu toată afinitatea bunicului spre ideile ideologiei socialiste, el n-a fost niciodată adept al practicilor partidului pus să strunească societatea înspre utopia comunismului, ci mai degrabă un liberal de stânga. Asta însă nu l-a ferit de valul de teroare care a cuprins țara în anii ’50, ci dimpotrivă. Cu toate că a învățat meseria de tăbăcar la Fabrica de piele din Timișoara și chiar a practicat-o câțiva ani tot acolo, la o vreme, după decesul primei soții s-a recăsătorit. Trebuind să facă zilnic naveta între satul de reședință și Timișoara, s-a decis să deschidă o cârciumă modestă, în speranța că astfel va reuși să asigure acolo pâinea familiei. Decizia asta însă, i-a fost fatală după ce marele tăvălug al partidului muncitorilor a început să concaseze pătura socială a celor înstăriți, indiferent de cât aveau unii avuți la teșcherea, ori dacă aveau cu adevărat atât de mult pentru ca să poată fi numiți chiaburi. Așa că, dezlănțuită, noua clasă conducătoare, având în spate ursul siberian, l-a botezat fără întârziere pe Mișa, exploatator și chiabur și l-a trimis în domiciliu forțat câțiva ani. Nimic spectaculos la prima vedere, măcar nu era la închisoare, ar replica la asta nostalgicii utopiei, teribil însă pentru familie. O mamă singură, cu doi copii minori, rămasă fără mijloace de subzistență. Dar cu toate că întreaga poveste îmi este cunoscută, iar modul mucalit al bunicului de a descrie episoade din perioada aceea a atenuat în parte cruzimea unor momente, sunt încă neîmpăcat cu modul în care se trece astăzi peste teroarea pe care națiunile din estul Europei au suportat-o zeci de ani. Și pentru care fapte nu trage nimeni consecințe, nici măcar morale. E limpede, astăzi nu mai contează dacă vinul e apă, ori apa e vin.

(* Taci, taci: – Sunt zile în care nu pot avea încredere în mine; un demon mă arde, mă agită, mă devorează. )

0 thoughts on “ALTculture 04/2020 – APĂ ȘI VIN sau NOAPTEA PRIZONIERULUI

  1. Distinse Domnule Matzota,

    Mulțumesc pentru publicare. Sunt onorat si ma bucur pentru apariție.

    Cu aleasă prețuire, Eugen D. Popin

    Am 27.05.2020 um 19:00 schrieb ALTculture Magazine, Probably the most Elegant Cultural Magazine: > WordPress.com > Eugene Matzota posted: ” de Eugen D. Popin (fragment din romanul-eseu > în lucru) Taci , taci : – vi sono de’ giorni ch’io nonposso fidarmi di > me ; un demone m’arde, mi agita, mi divora.UGO FOSCOLO – Ultimele > scrisori ale lui Giacopo Ortis Jonathan mă privește pătrunz” >

    1. Distinse Domnule Popin,

      Se poate?
      Situația este ușor invers, aș zice eu:
      NOI suntem onorați să vă avem la noi acasă!

      La mai multe apariții, asta vă dorim noi!

      Cu deosebită considerațiune,

      Eugen Matzota
      În numele colectivului entuziast de oameni ai muncii de la ALTculture Magazine

Leave a Reply