Nimic rău nu vine de la muzică

De RAMIZ GJINI

Ramiz Gjini este un scriitor albanez, născut în 1961 în Kastriot, regiunea Dibra. În 1992 a absolvit studiile Academiei de Arte Plastice din Tirana, unde s-a specializat ca actor. După terminarea facultății a lucrat ca redactor al paginilor culturale, în cadrul gazetei „Renașterea democratică”. În 2000, a emigrat în Statele Unite, la New York, unde a condus Asociația scriitorilor albanezo-americani timp de două mandate. A publicat volumele de nuvele: „ Dușul cimitirelor” (1998), „ Pantofii altora pe trotuar ” (1999), „ Patria zăpezii ” (2003), „ Mințile oamenilor ” (2005), „ Mărturisiri în umbră” (2008) ), „Poșta adusă de vânt” (2010). De asemenea, romanele: „Flux” (2004), „Bibollasit” (2010) – roman ce obține premiul pentru cel mai bun roman publicat în 2010, „Porumbeii străzii” (2017). Volumul de nuvele „Patria zăpezii” a fost publicat în limba română, în traducerea lui Marius Dobrescu.
(Prezentare și traducere: Oana GLASU)

Tânăra, pe nume Amla, turnă cafeaua în două căni, apoi se întoarse către soțul ei, întrebându-l:

  • Ce zici, Progan? Să ieșim și să-o bem, ca întotdeauna, pe balcon?
  • Nu! – mormăi el.
  • De ce ?!
    Progan Luban îi aruncă soției sale o privire scurtă și încăpățânată.
  • Nu înțeleg, unde este diferența?! – spuse el.
  • Afară e soare, Progan! – replică ea. Și prunii de sub noi tocmai au înflorit. Nu este suficient atât ca să ieșim și să bem cafeaua pe balcon ?!
    O spusese zâmbind, cu ochii strălucindu-i de emoție, la fel ca unui copil. Dar și ca o rugăminte, pentru că nu voia să-și lezeze în vreun fel soțul.
  • Ieși și bea tu pe balcon, dacă vrei! – îi spuse el rece. Eu voi rămâne aici unde sunt.
    Nu se împliniseră trei luni de când închiriaseră acest apartament la etajul al treilea. Spațiile din acel imobil erau foarte încăpătoare, iar ferestrele, împreună cu balconul, erau scăldate de soare, încă de la răsărit.
    În primele zile, făcuseră obicei din a bea cafeaua de dimineață împreună pe balcon, mai ales în weekend, când erau liberi.
    Le plăcea noua panoramă a acelui colț al orașului: strada, aproape liniștită, cu foarte puțin trafic de mașini; cu tei pe ambele părți ale acesteia; magazinul de flori cu mănunchiuri multicolore scoase afară; dealul acoperit ici-colo cu mesteceni și linia crestei sale curbate, unde pe vreme bună, verdele pădurii întâlnea albastrul cerului senin. Și când acestei imagini i s-au adăugat și sunetele unei viori venite dintr-un apartament din partea dreaptă, femeii a început să-i placă să iasă pe balcon tot mai mult. În schimb, soțului ei începuse să-i displacă total treaba asta și îi trecuse prin cap bănuiala că cineva a cășunat să cânte la vioară pentru soția sa, frumoasa Amla.
    De la balconul lor se puteau vedea ferestrele apartamentului de unde proveneau sunetele muzicale, deoarece blocul avea forma literei L. Una dintre acele ferestre stătea deschisă toată ziua. Progan voia să știe cine locuiește acolo, dar nu reușise deloc să afle. El observase că Amla, de fiecare dată când auzea acele simfonii, devenea oarecum tăcută, gânditoare sau cufundată în visare. Dacă el deschidea gura și îi spunea ceva, din partea ei era suficient doar un „da” sau un „nu” care-i ieșea leneș de pe buze. Ceea ce l-a deranjat de fapt cel mai mult pe acest onorabil bărbat, nu a fost sunetul viorii, ci faptul că simfonia, în cele mai multe cazuri începea cu apariția lor pe balcon și înceta odată cu întoarcerea lor înăuntru, în apartament.
    În urmă cu două săptămâni, Progan Luban își întrebase soția dacă știe cine este curajosul care îndrăznea să cânte la vioară ori de câte ori ea ieșea pe balcon, însă Amla nu putea decât să ridice din umeri. De unde avea ea să știe ?!
  • De ce trebuie să știm cine este, Progan ?! – îi spusese ea. Nimic rău nu ne vine de la muzică.
    Amla cunoștea partiturile care erau interpretate. O dată sonata de Amy Beach, altă dată sonate de Beethoven, Vivaldi, Paganini si așa mai departe. Cântate întotdeauna maiestuos.
    În urmă cu o jumătate de oră, pe când Amla încă dormea, Progan ieși pe balcon doar pentru câteva clipe, tremurând de nervi. Fumă o țigară. În timp ce își aprindea țigara, observă că fereastra de la celălalt apartament era încă deschisă.
    Cât timp stătuse el acolo, nu se auzise niciun sunet de vioară. Atunci, convins că sunetele acelui instrument muzical sunt doar pentru soția sa, Progan Luban a intrat în apartament și a decis să nu mai iasă deloc cu Amla pe balcon.
  • Îmi place să beau cafeaua pe balcon, Progan – a insistat ea. De ce vrei să mă lași singură?!
  • Pe balcon, tu nu ești singură! – i-a spus el.
    Mâna cu care apucase ceașca pentru a sorbi prima înghițitură de cafea a început să-i tremure cu o ușoară nervozitate, așa că a lăsat ceașca pe masă și a început să se agite ridicând și coborând umerii, de parcă ar fi vrut să înlăture o grea povară.
  • Dacă nu sunt singură, cu cine sunt, Progan ?! – întrebă Amla.
    Progan Luban se cutremură. Dar nu de întrebarea pe care ea i-o adresase. Se cutremură de privirea insuportabilă din ochii ei atât de frumoși. Amla îl întrebase mai mult cu ochii decât cu cuvintele! A întrebat cu ochii ei de copil nevinovat, iar el aproape că se ridicase ca să o îmbrățișeze plin de dragoste și compasiune. Să o sărute și să-i ceară iertare. Dori să facă asta dintr-o dată, deoarece simțea înlăuntrul său un impuls amestecat cu regret pentru că își face soția să sufere fără niciun motiv și odată cu ea, el însuși avea să sufere. Deseori i se întâmpla așa lui Progan Luban și nu-și putea explica niciodată de ce.
    Aruncându-i cuvinte grele, ca și cum s-ar fi rostogolit pietrele, îi spuse:
  • Știi tu cu cine ești!
    Avea deja un gol în inimă, dar aceste cuvinte o făcură să se simtă și mai rău. Era ca și cum i-ar fi aruncat o lopată de pământ în suflet. Dar nu s-a lăsat copleșită de stare, ci a continuat să-l scalde și să-l purifice cu ochii ei mari și luminoși. Apoi, în liniște, s-a dus și s-a așezat lângă el. I s-a apropiat ca și cum ar fi făcut-o față de un om bolnav care are nevoie de îngrijire.
  • Eu te iubesc, Progan! – îi spuse. Dar trebuie să mă înțelegi că, atunci când aud sunetele acelei viori și, mai ales, tăcerea dintre note, te iubesc și mai mult. În acele momente, tu devii un spirit închis în mine. Te iubesc încă de o sută de ori de la început, trăind acele prime zile ale noastre, când tocmai ne cunoșteam. Îți amintești ?!
    Nu i-a răspuns. Doar o asculta liniștit.
  • Uneori îmi vine să plâng, alteori să râd. Dar mi se întâmplă chiar să mă sfărâm, să mă macin și să deveni polen. Apoi uit unde mă aflu. Mă ia vântul cu el și mă duce departe …
  • Vântul te duce sau mintea? – a exclamat el, mânat de o trăire înfricoșătoare.
    Ea ignoră cinismul lui, se gândi puțin, apoi îi răspunse:
  • Poate amândouă, Progan.
  • Unde te duc?
  • Nu știu să-ți spun unde mă duc, Progan.
  • Vrei s-o spun eu, Amla ?! Vrei să o spun ?!
    Această întrebare insistentă sunase ca o amenințare, dar el însuși înțelesese că nu are niciun efect.
  • Spune-o! – a răspuns ea copleșită, deși știa exact ce avea în minte soțul ei.
    Progan lăsă însă lucrurile așa. De ce să-i fi spus dacă Amla știa?
  • Știi ce, Progan ?! – a început ea să vorbească după o scurtă tăcere. Hai să încheiem această poveste. Oricine ar fi el sau oricare ar fi ea, nu-i aducem mai bine un buchet de flori ?! Îl cumpărăm de la florarul de pe stradă și i-l dăm cadou. Au trecut trei luni și de fiecare dată când ieșim și stăm pe balcon, cântă la vioara pentru noi.
  • El cântă doar pentru tine! – spuse el. Nu și pentru mine.
    O spuse așa cum îi veni, dar instantaneu își dădu seama că de data aceasta întrecuse măsura. Amla evită însă total această ieșire.
  • Oricum, Progan, povestea asta se termină aici!
    Progan Luban nu mai vorbi, iar Amla observă cum fața lui se destinde și se luminează după propunerea ei, dându-și seama că ideea ei de a aduce flori altcuiva împreună cu el, a șters cumva acea urmă de îndoială.
    În timp ce ea aștepta răspunsul său, bărbatul s-a ridicat de unde stătea, s-a uitat pe fereastră și s-a gândit o clipă, spunând apoi doar un singur cuvânt:
  • Hai să mergem!
    S-au pregătit și au ieșit.
    Coborând scările, el încercă să glumească spunându-i Amlei că ceea ce făceau era foarte periculos:
  • Mi se pare că mergem să curățăm un câmp minat! – spuse el. Și cred că, eu unul, nu mă pricep deloc la asta. Dacă va avea loc vreo explozie, eu voi fi cel ucis.
  • Da, a spus ea. Vei fi. Și știi de ce?
  • Spune-o, zise el.
  • Pentru că mina este în capul tău.
    Când au ieșit pe stradă, Progan Luban și-a aprins o țigară. Apoi, în timp ce o fuma, simți îmbrățișarea caldă a razelor soarelui și-și aruncă privirea spre prunii aflați în splendoarea înfloririi. Privea albinele care zburau agitate și colectau nectarul din ramurile înflorite. Și i se păru că aude în ureche sunetul unei voci de la o sută de ani depărtare care îi șoptește: „Afară, este soare, Progan! Și prunii de sub noi tocmai au înflorit”.
  • Ce flori ți-ar plăcea să-i cumpărăm, Amla?
    De data aceasta, vocea lui era calmă, blândă.
  • Trandafiri! – spuse ea deodată. Numai trandafiri.
    Imediat după ce au cumpărat trandafirii, au plecat spre cealaltă intrare a blocului unde, la etajul al treilea, era apartamentul cu o fereastra tot timpul deschisă și de unde veneau sunetele viorii.
    De îndată ce au ajuns la colțul blocului, au văzut o mașină neagră specifică serviciilor funerare care aștepta pornită în piațeta din apropierea blocului; precum și grupuri mici de oameni. Stăteau în picioare și vorbeau în șoaptă.
    La intrare, Progan și Amla se opriră și așteptară să iasă câțiva bărbați care tocmai coborâseră scările, purtând pe umeri un coșciug.
    Cineva murise!
    După ei, la intrare, apăru o femeie în vârstă, gârbovită, smintită, cu brațele încrucișate la piept și ochii tulburi, decolorați de vârstă și plini de lacrimi. Își trăsese în picioare o pereche de papuci mari, vechi; în timp ce pe umeri, își aruncase o haină mare, bărbătească.
    Amla i se apropie și îi puse întrebări, întrucât voia să știe cine murise.
    Bătrâna își șterse mai întâi lacrimile cu colțul baticului pe care-l purta, oftă și cu buzele tremurânde, abia reușind să vorbească, îi răspunse:
  • A murit o violonistă, retrasă de mult la pensie. Trăia complet singură. Am avut-o ca pe o soră …
    Bărbatul și femeia rămaseră împietriți în loc.
    S-au întors în apartament fără să-și spună un cuvânt. Progan Luban se așeză pe canapea.
    Posomorât și tăcut ca un călugăr, a început să-și descuameze cu unghiile o bătătură din palma mâinii stângi. Amla în schimb, ieși pe balcon cu trandafirii pe care îi ținea încă în mână. Apoi, se așeză pe scaun și se uită spre celălalt apartament. Și, când observă că fereastra de la care veneau sunetele simfoniilor cântate la vioară era închisă, se topi înecându-se în lacrimi.

ASGJË E KEQE S’TË VJEN NGA MUZIKA

Gruaja e re, që thirrej Amla, hodhi kafen në dy filxhanë, pastaj u kthye nga i shoqi, e pyeti:

  • Si thua, Progan? Të dalim ta pimë, si gjithnjë, në ballkon?
  • Jo, – nëpërdhëmbi ai.
  • Përse?!
    Progan Lubani, i hodhi të shoqes një vështrim të shkurtër e kryeneç.
  • Nuk e kuptoj, ku është ndryshimi! – tha.
  • Jashtë, ka diell, Progan! – ia ktheu ajo. – Dhe kumbulla poshtë nesh sapo ka çelur. A nuk mjafton kaq, për të dalë e për ta pirë kafen në ballkon?!
    E tha e qeshur, me sytë që i shkëlqenin nga një ngazëllim prej fëmije miturak. Por qe edhe si një lutje, sepse nuk donte ta lëndonte të shoqin.
  • Ti dil dhe pije në ballkon, po deshe, – ia pat ftohtë ai. – Unë do qëndroj këtu ku jam.
    Nuk ishin bërë as tre muaj, që patën marrë me qira këtë apartament në katin e tretë. Hapsirat aty qenë të bollshme; kurse dritaret, bashkë me ballkonin, rriheshin nga dielli qysh në lindje të tij.
    Ditët e para, ata e bënë zakon ta pinin kafen e mëngjesit bashkë në ballkon; sidomos në fundjavë, kur qenë pushim.
    U pëlqente pamja e re e atij cepi qyteti: rruga, pothuajse e qetë, me fare pak lëvizje makinash; blirët në të dy anët e saj; dyqani i luleve me trumbat shumëngjyrëshe të nxjerra jashtë; kodrina e veshur me mështekna atje tej; dhe vija e kurrizit të saj me lakesa, ku në kohë të mirë, e gjelbërta e pyllit, takohej me blunë e qiellit të kthjellët. Dhe kur kësaj pamje, iu shtuan edhe tingujt e një violine, që vinin nga një apartament në krahun e djathtë, gruas nisi t’i pëlqente edhe më shumë të dilte në ballkon. Por burri, filloi të mos ndjehej mirë. Atij, iu ngjiz në kokë një llurbë dyshimi, që dikujt, ia kishte shkrepur të luante në violinë për të shoqen e tij, të bukurën Amla.
    Që nga ballkoni, mund të shikoheshin dritaret e apartamentit nga vinin tingujt muzikor, sepse pallati kishte formën e shkronjës L. Njëra nga ato dritare, mbahej e hapur përgjatë gjithë ditës. Pogani kish dashur të dinte kush banonte aty, por nuk ia pati dalë dot ta mësonte. Ai kishte vënë re, që Amla, sa herë dëgjonte ato simfoni, bëhej disi e heshtur, e menduar, e kursyer në fjalë, apo e zhytur në ëndërrim. Nëse ai, çelte gojë e thoshte diçka, ajo mjaftohej vetëm me një “po”, ose një “jo”, që i dilte përtueshëm nga buzët. Ajo që e shqetësonte më tepër këtë burrë namuzli, nuk qenë tingujt e violinës, por fakti, që simfonia, në shumicën e rasteve, niste me daljen e tyre në ballkon; dhe fashitej me tu kthyer brenda apartamentit.
    Dy javë më parë, Progan Lubani, e pati pyetur të shoqen, nëse e dinte, cili ishte ai cub, që guxonte të niste të luante në violinë sa herë ajo dilte në ballkon. Amla, vetëm sa kishte ngritur supet. Si mund ta dinte?!
  • Përse na duhet ta dimë cili është, Progan?! – i pati thënë ajo. – Asgjë e keqe nuk na vjen nga muzika.
    Po Amla dinte pjesët, që luheshin: një herë një sonatë nga Amy Beach; një herë tjetër nga Bethoven, Vivald, Paganin, e kështu me radhë. Gjithëherë të luajtura mjeshtërisht.
    Gjysëm ore më parë, kur Amla ende flinte, Progani kishte dalë në ballkon vetëm për pak çaste, sa të dridhte e pinte një cigare.
    Me të ndezur cigaren, ai vuri re, që dritarja në apartamentin tjetër vazhdonte të ishte e hapur.
    Për aq minuta sa qëndroi aty, as një tingull violine nuk u dëgjua. Atëherë, i bindur që tingujt e asaj vegle muzikore binin vetëm për të shoqen, Progan Lubani hyri brenda apartamentit dhe vendosi të mos dilte fare me Amlën në ballkon.
  • Më pëlqen ta pi kafen në ballkon, Progan, – këmbëngulte ajo. – Përse do, që të më lësh vetëm?!
  • Në ballkon, ti nuk je vetëm, – i tha ai.
    Dora, me të cilën mori filxhanin për të hedhur gllënjkën e parë, nisi të dridhej lehtë nga nervozizmi; ndaj, ai e la filxhanin në tryezë, dhe filloi të shkundej duke ngritur e ulur supet; athua se donte të hiqte një barrë të rëndë.
  • Nëse nuk jam vetëm, me cilin jam, Progan?! – pyeti Amla.
    Progan Lubani u rrënqeth. Jo nga pyetja, që i bëri ajo. U rrënqeth nga ai vështrimi i papërballueshëm i syve të saj të bukur. Amla, e pyeti atë më shumë me sy, se sa me fjalë! E pyeti me sytë e saj prej fëmije të pafajshëm. Dhe ai, për pak sa nuk u ngrit ta përqafonte plot dashuri e përdëllim. Ta puthte e t’i kërkonte të falur. Po në çast, sepse ndjeu përbrenda një yshtje të përzier me keqardhje, për ta bërë të shoqen të vuante pa shkak; e bashkë me të shoqen, të vuante edhe vetë ai. Shpesh herë i ndodhte kështu Progan Lubanit. Dhe kurrë nuk kishte mundur ta gjente përse.
    Duke i hedhur fjalët rëndë-rëndë, si të rrokullente gurë, ai tha:
  • E di vetë ti, me cilin je.
    Ajo e kishte një shpraztinë në zemër; por këto fjalë, e bënë të ndjehej edhe më keq. Qe si t’i kishin hedhur në shpirt një lopatë dhe. Po nuk e bëri veten. Vazhdoi ta lante e dëlirte me vështrimin e syve të saj të mëdhenj e të qashtër. Pastaj, qetë-qetë, vajti e iu ul pranë. Ju afrua ashtu siç mund t’i afrohesh një të sëmuri që lyp përkujdesje.
  • Unë të dua, Progan, – i tha. – Por ta dish, që kur dëgjoj tingujt e asaj violine, e sidomos, atë heshtjen mes notave, të dua edhe më shumë. Ato çaste, ti bëhesh frymë e ndryme brenda meje. Të dua edhe njëqind herë që nga fillimi, duke përjetuar ato ditët tona të para kur sapo qemë njohur. Të kujtohen?!
    Ai nuk u përgjigj. Vetëm dëgjonte në heshtje.
  • Nganjëherë, dua të qaj; e nganjëherë, të qesh. Por më ndodh, edhe të shkërmoqem, bluhem e bëhem polen. Pastaj harroj ku ndodhem. Më merr era me vete e më çon larg…
  • Të çon era, apo mendja? – e shpotiti ai, i yshtur përbrenda nga një gëverr i skuthshëm.
    Ajo e shpërfilli cinizmin e tij. U mendua njëherë, pastaj tha:
  • Ndoshta të dyja, Progan.
  • Ku të çojnë?
  • Nuk di të them ku më çojnë.
  • A do, që ta them unë, Amla?! A do, që ta them unë?!
    Qe si një kërcënim kjo pyetje ngulmuese, po ai e pa edhe vetë, që nuk bëri asnjë efekt.
  • Thuaje, – ia ktheu ajo me vërtik, edhe pse e dinte mirë çfarë kishte në mendje i shoqi.
    Po ai, e la me kaq. Përse t’ia thoshte, derisa Amla e dinte?
  • E di çfarë, Progan?! – nisi të fliste ajo pas një heshtje të shkurtër. – Le t’i japim fund kësaj historie. Cilido qoftë ai, apo cilado qoftë ajo, a nuk i çojmë një tufë me lule?! E blejmë te luleshitësi pranë rrugës, pastaj ia çojmë si dhuratë. Ka tre muaj, që sa herë dalim dhe ulemi në ballkon, luan në violinë për ne.
  • Luan vetëm për ty, – tha ai. – Nuk luan për mua.
    E tha ashtu si i doli. Dhe në çast u bind që kësaj here, e kishte tepruar. Po Amla, i la këto fjalë në shmang.
  • Sido, që të jetë, Progan, kjo histori mbyllet kështu.
    Progan Lubani, nuk foli. Po Amla e pa se si u këndell e u çelit në fytyrë nga propozimi i saj; dhe e kuptoi, që ideja e saj për t’i çuar tjetrit lule bashkë me të, ia fshiu disi atë llurbë dyshimi.
    Ndërsa ajo priste përgjigjen e tij, burri u ngrit nga vendi ku qe ulur, hodhi vështrimin jashtë përmes dritares, e si u mendua një copë herë, tha vetëm një fjalë:
  • Dalim.
    U bënë gati dhe dolën.
    Teksa zbrisnin shkallët, ai u përpoq të bënte shaka. Tha se kjo që po bënin, qe me shumë rrezik.
  • Më ngjan sikur po shkojmë të pastrojmë një fushë të minuar! – tha ai. – Dhe të mendosh, që unë, nuk ia them hiç nga ky zanat. Nëse ndodh ndonjë shpërthim, do jem unë ai, që do vritem.
  • Po, – tha ajo. – Ti do të jesh. Dhe, a e di përse?
  • Thuaje, – tha ai.
  • Sepse mina është në kokën tënde.
    Kur dolën në rrugë, Progan Lubani ndezi një cigare. Pastaj, teksa e thithte, ndjeu farfurinë e ngrohtë të rrezeve të diellit; dhe hodhi vështrimin nga kumbulla në rrezg të lulëzimit. Kqyri bletët, që fluturonin me zëzëllimë e mblidhnin nektar degëve të lulëzuara. Dhe iu bë sikur i erdhi në vesh vajtimi i një zëri njëqindë vite larg. “Jashtë, ka diell, Progan! Dhe kumbulla poshtë nesh sapo ka çelur”.
  • Cfarë lulesh të pëlqen t’i blejmë, Amla?
    Kësaj here, zëri i tij qe i shtruar, i butë.
  • Trëndafilë, – ia pat përnjëherësh ajo. – Vetëm trëndafilë.
    Si blenë trëndafilët, u nisën për nga hyrja tjetër e pallatit, ku në katin e tretë, ndodhej apartamenti me dritaren e hapur, prej nga vinin tingujt e violinës.
    Me të dalë te qoshja, ata panë një makinë të zezë shërbimesh funerale, që priste ndezur në sheshin e asaj ane të pallatit; si dhe grupe të vogla njerëzish. Kishin zënë vend në këmbë dhe flisnin me zë të vogël.
    Te hyrja, Progani dhe Amla ndaluan dhe pritën sa të dilnin jashtë disa burra, që sapo zbritën shkallët duke mbajtur në krahë një arkëmort.
    Dikush kishte vdekur!
    Pas tyre, u dha tek hyrja një grua e moshuar, thatane, e cokatun, me krahët e kryqëzuar në gji e me sytë e turbullt, të zhgjyrosur nga mosha e të rrëmbushur me lotë. Tërhiqte zvarrë një palë shapka të mëdha e të vjetra; kurse supeve, kishte hedhur një xhaketë burrash, gjithashtu, të madhe.
    Amla iu avit dhe e pyeti, sepse deshi të dinte kush kishte vdekur.
    E moshuara, fshiu njëherë lotët me kindin e shamisë që mbante në kokë, ofshani, e me buzët që i dridheshin, mezi foli e tha:
  • Vdiq një violiniste e dalë prej kohësh në pension, që jetonte krejt e vetmuar. E kisha si motër…
    Burrë e grua shtangën në vend.
    U kthyen në apartament pa i thënë asnjë fjalë njëri-tjetrit.
    Progan Lubani zuri vend i ulur në divan.
    I ngrysur e i heshtur si një murg, ai nisi të çukërmonte me thua një kallo në shputën e dorës së majtë. Kurse Amla, doli në ballkon me trëndafilët, që mbante ende në dorë. Pastaj, ajo u ul në karrige dhe hodhi vështrimin nga apartamenti tjetër. Dhe, kur vuri re, që dritarja prej nga patën ardhur tingujt e simfonive të luajtura në violinë ishte mbyllur, u shkreh e mbytur në lot.

Leave a Reply