De Adrian Scriminț

Octogenara bătrânică, trecută în viața ei prin două conflagrații mondiale de proporții, și pe ultima o ținea deosebit de bine minte, regreta amarnic venirea altor mentalități și a altor vremuri, cu iz de schimbare, iar una dintre ele o trăia în direct, acum, în acea sală. Își punea cu afront și nedumerire întrebarea, de ce s-au răsculat țărănimea și clasa muncitoare la curțile regale. De ce nu au lăsat monarhia în pace? Nu era mai bine ca teatrul să fie dat doar la palat și doar pentru înalta protipendadă? Ori pentru publicul atent selecționat, care intra în lăcaș îmbrăcat la frac, costum sau rochie de seară, așa cum își aducea ea aminte din anii copți ai tinereții.

Și iată-i acum—se uita spre membrii galeriei destabilizatoare—intră care cum are pofta inimii în teatru, îmbrăcați în tricouri și vestimentație sport, cu fețe suspecte, de te temi de ei și când sunt încătușați și escortați de poliție—concluziona bătrânica, ruptă cândva din cercurile înaltelor elite. Mică de înălțime, deloc gârbovită, subțirică, cu o pălărioară elegantă, cumva epocală, se ridică în picioare într-o manieră demnă, aproape înțepată. Uită cu totul de spectacol, și li se adresă cu o dojană civilizată celor care vandalizau actul artistic, cu un ton aspru, dar diplomatic, făcut cumva întocmai cum era obișnuită să țină prelegeri studenților pe la seminarii, atunci când fusese decan universitar:
-Ar trebui să vă rușinați de exemplul vostru nedemn, imoral, lipsit de etică și bun simț, de comportamentul acesta deplasat, de derbedei. Aici e teatru, nu maidan—îi certa, cu niște ochi de bufniță ofuscată, fără discriminare, pe fiecare în parte. Lăsați lăcașul ăsta sfânt în pace, nu îl pătați, nu îi lezați și mai mult demnitatea, și așa diminuată…
Nu o auzeau decât cei vizați să o audă, deoarece orchestra sufla de sfida acustica renumită a sălii, iar corul cânta până la răgușire. Parcă până și ansamblu de balet își pierduse pentru puțina oară sincronul, căci harababura de la jumătatea adâncită a sălii nu le era atât de deranjantă, cât inedită și interesantă.
-Ce vrea, mă, bunica asta??? se enervă Socolovenu.
Bătrâna se leză și mai abitir:
-Bunica asta a fost cândva guvernantă la curțile regale, a scris două manuale ale bunelor maniere, are un volum imens de poezii, de și acum îl poți găsi prin librării, am publicat un manual de gestionare a resurselor umane, și acum utilizat prin universități, bunica asta…
Nu mai apucă să îi etaleze interminabilele realizări, pentru că Socoloveanu își lovea coastele cu coatele și îi cotcodăcea. Cimpoieșul se văzu nevoit să intervină, își invitase acolo galeria ca să îi susțină un prieten totuși, nu ca să i se dedea la acte de maidan:
-Doamnă scumpă, am venit aici ca să contracarăm o mare nedreptate, să susținem una dintre cele mai valoroase voci, nu numai ale „Teatrului Muzicant”, ci chiar a unei Europe întregi, poate chiar și mai bine, pentru că din cauză că a băut un pahar de apă rece și i-a răcit vocea, ăștia, mai ales șefu’ ăla al lor, vreun tocilar, sau ce dracu o fi, l-a pedepsit, l-a îmbrăcat în ștrămpălăi și i-a dat un rol de sclav, l-a pus să se umilească cu nenumărate plecăciuni…
…-O lipsă mai mare de decență ca acum, într-un loc ca acesta, încă nu am mai văzut! continua guvernanta regală. Să călcați în picioare, să persiflați însemnătatea simbolică și spirituală a unui spectacol, să ponegriți…
-Doamnă, cântărețu’ de care vă pomenesc este nimeni altu’ decât Mihai Secu!… făcu o pauză ca să obțină efectul dorit, dar efectul se lăsa de dorit. E unul dintre cei mai tari „operetiști” din teatru’ ăsta, și chiar din lume. Spuneți și dumneavoastră, e posibil ca antitalentatu’ ăla bărbos să capete rol de rege, și unu’ dintre cei mai tari interpreți, cu o voce de aur, dar ce prostii vorbesc eu, cu o voce de Swarovski, de cristal…
-Las-o Cimpoieșule, nu te mai pune cu neinițiații! dădu Socoloveanu din mână a lehamite.
-Indolentule! îl certă bătrâna, strângându-și din ce în ce mai mulți adepți care îi țineau partea.
Încurajat de Socolovean, Drăgan Cimpoieșu nu se lăsa nici el mai prejos:
-Doamnă dragă, dacă l-ați fi văzut pe băiatu’ ăsta cum ne cânta la școala profesională, înmărmurea coru’ uteciștilor, nu alta. L-au chemat să facă parte din programele artistice ale Căminului Cultural, până și cei mai a dracului insensibili îi înmărmureau la cântare…
-În locul vostru aș părăsi de urgență această sală. Ar merita să fiți închiși, și să nu să nu vi se mai dea drumul vreodată pentru blasfemiile pe care le-ați adus azi…
-Așa e, așa e…—îi dădea dreptate melomanii din preajmă.
-Așa o rușine adusă unei trepte sociale intelectuale rar mi-a mai fost dat să văd, un afront care ar trebui mediatizat, ca să ia seama o țară întreagă, huliganilor…
Lui Cimpoieșu îi năvăli tot sângele în obraji. Rari erau cei care se încumetau să îl înfrunte, doar mătăhăloșii din galeriile concurente: Rudarul, Partizan, Haiduc, dar acum, întreaga lui reputație de șef de galerie neîndurător, îi era în cel mai iminent pericol de a-i fi ponegrită. Nu mai putea să îndure minimalizările drastice venite din gura unei bătrâne. O privi cu ură, uită pe loc de teatru și de maniere, se întoarse către galerie:
-Ce vrea, mă, bunicuța asta??? Ce tot îndrugă acolo? Pfoaaai, să-mi facă ea mie una ca asta.

Făcu galeriei semne ample de îmbărbătare și dădu tonul la un slogan, indicându-le-o pe bătrână. Tobele se reporniră să răpăie, adăugându-li-se și fluierele. Vocile bărbătești, răgușite, ample, răstite, începură să o intimideze pe bătrânica de peste nouăzeci de ani:
„Hău, hău, hău… hău, hău, hău…
Câinii negri mușcă rău!!!
Ham, ham, ham… ham, ham, ham…
De ne enervezi, te-aruncăm pe geam”!!!
Bătrânica și ceilalți protestatari din preajmă ori se intimidară cu totul, ori nu li se mai auzeau vehementele argumente. De însuflețire, Cimpoieșul făcea semne galeriei să se îndrepte cu fața spre scenă, și îi zorea cu brațele pe absolut toți cei ai lui de față ca să scandeze bine cunoscuta lozincă. Se înflăcărară la unison. Pe lângă fluiere și tobe li se alăturară flașnetele și gălăgioasele vuvuzele. Dirijorul se uita dezorientat, plimbându-și părul vâlvoi când la oamenii lui, când la cei care iscau larma din sală, dând privitorului impresia că se ocupa cu dirijatul a două orchestre. Câțiva instrumentiști se ridicară de pe scaune și își scoaseră capetele curioase afară din fosă. Șeful de partită le făcea semne isterice să se reașeze. Nu voia nicicum să fie răspunzător pentru situația creată, clauzele fișei postului și îndeplinirea lor îl speriau mai tare decât gălăgioșii din sală. Aceleași semne de nedumerire dădeau și coriștii, iar scena falsei morți a lui Nabucco se duse pe apa Sâmbetei. Se transmiteau și insistențe, mai cu vorba bună, mai cu amenințări din partea regizorului de culise, că spectacolul trebuia continuat, predominând cu tărie stihurile ambelor orchestre. Notele groase ale orgii tubulare se împleteau cu șuierăturile subțiri și crizate ale fluierelor din sală, urletele tromboanelor și ale trompetelor erau dublate de strigătele de bravadă ale vuvuzelelor, tânguitul viorilor erau cumințite pe loc de larma flașnetelor, țipetele isterice ale timpanelor erau calmate de răpăitul tobelor, anemia harpelor amuți la un moment dat atunci când o petardă cu confeti bubui sub unul din scaunele spectatorilor, toate aceste sunete se întrepătrundeau, formând o disonanță supărătoare, dominată cu succes de glasurile bărbătești, eroice, ale câinilor negri din sală, cu niște ritmuri barbare, menite să ajungă prin vitejia lor până la urechile zeilor, la Zamolxes în persoană, amintindu-i de glorioasele învingeri pe care le adunaseră cândva străbunii, sculându-l cumva din somn de către contemporanii locului, născuți în sacrele văgăuni ale Carpaților, care uitaseră subit și de Mihăiță, și de bătrânică, de teatru, de spectacol, de frumoasa hostesă cu părul negru și ochii verzi ca turcoazul, cerută mai mult ca niciodată în căsătorie, de doamna cu cocul înalt și minunata ei fiică cu ochii albaștri ca sinceritatea cerului, de altfel, doamna cu cocul înalt își pierduse până la urmă și floarea de popcorn ce i se înfundase cândva în păr, căci pe suporterii echipei naționale Câinii Negri nu îi mai interesau decât să își ducă pe cele mai înalte culmi cântul sacru:
„ Hău, hău, hău… hău, hău, hău…
Câinii negri mușcă rău!!!
Ham, ham, ham… ham, ham, ham…
De ne enervezi, te-aruncăm pe geam”!!!

Mai mult de trei sferturi din orchestră încetă să mai cânte, recunoscându-și învingerea, și zeci de capete curioase ieșeau din fosă ca să privească orgia. Conducătorul orchestrei încă mai continua să dirijeze. Șeful de partită tempera cu stoicism orchestra, deoarece cândva fusese chemat să dea socoteală în consiliul disciplinar pentru întârzierea la un spectacol, iar acum își ducea cu profesionalism, devotament, și îndârjire treaba până al capăt, ținând în frâu cele două viori, o harpă, un flaut, o dubă și niscaiva clarinete care mai continuau să cânte, o mini-orchestră fragilă, alcătuită din câțiva absolvenți ai conservatorului, ce aveau dezideratul de a se face remarcați și de a se impune, sau a celorlalți pătimași, care poate că avuseră și ei onoarea de a se confrunta cu vreo comisie de disciplină, din moment ce cântau cu atâta spor, în panica de a-și salva bugetul și așa mult prea auster. Pe scenă, corul bărbătesc încetase demult, doar Mihăiță își ducea cu dârzenie treaba până la capăt, ca să demonstreze tuturor celorlalți că el nu avea, Doamne ferește, vreun amestec în toată tărășenia. Cântau și câteva soliste, cu glasuri sclifosite, iar cele câteva balerine rămase rătăcite nu îndrăzneau încă să iasă afară, căci fișa postului le era menită uneori să gândească în locul lor, și le era uneori deosebit de răzbunătoare.
De-abia când spătarul unui scaun pârgui cu niște gemete asemănătoare unor vecine de la bloc bătute fără regrete de către soți, Câinii Negri își încetară scandările, și privirile tuturor învinovățeau greutatea excesivă a lui Socoloveanu, care frânse obiectul catifelat fără îndurare, căci burta vinovatului făcuse nenumărate curse atunci când sărise, deblocând forțat minusculul spațiu dinte spătar și burdihanul lui. Ușile se izbeau larg, iar cei cincizeci de suporteri ieșeau în liniște, cu demnitate, ori lovind încă cu ostentație în tobe. Ca un ultim semn de rămas bun, Drăgan Cimpoieșu se uită la ultimul corist rămas încă pe scenă, ce mai cânta încă, și îi urla din depărtare din absolut toți bojocii:
-Să le fie altădată cu luare de minte, Mihăiță mamă, să nu se mai ia nimeni de tine. De-acum înainte poți să bei câtă apă rece vrei!!!…

Instinctul anti-fatal al Cimpoieșului îl făcu să își mâne echipa afară din teatru exact la vreme, pentru că dubele jandarmilor soseau treptat , sigur, și cu țârâita. Unele dintre ele își aveau chiar girofarele în funcțiune. Nu mai aveau pe cine înhăța, căci echipa Câinilor Negri se dispersa în mai multe direcții, în maniere pașnice, fiecare la casele sau la propriile lor treburi. Din când în când mai răzbătea câte-o tobă izolată, câte-un fluier, câte-o vuvuzea, pe cei din imediata lor apropiere jandarmii îi mânau cu zâmbete și vorbă bună. Nu se mai confruntaseră cu un asemenea caz înainte… Din când în când le mai răsunau în urechi și câte-o scandare, venită din piepturile vreunui grup fragil, izolat:
„Olee, ole, ole, oleee…
Ceaușeeescu, nu mai eee”!
Dar jandarmii nu puteau interveni în destrămarea unor grupuri pașnice, care își manifestau jovialitatea într-un spațiu public, neutru față de cel pentru care fuseseră chemați să intervină.
Se mai întâmplau și incidente, destul de izolate. Un jandarm grăsun își împlânta cu vehemență palma în pieptul unui protestatar, în cel al firavului Fățău, care, din dorința de afirmare, căci de-abia fusese primit să fie membru într-o galerie destul de exclusivistă, se apucă să convingă organul că îl înțelegea că se chinuia din răsputeri să impună ordinea pe stadioane, dar că aici, în cartier, chiar și în „Teatrul Muzicant”, el făcea legea. Jandarmul îi împlântă palmele în piept și așa îl împinse de făcu vreo patru pași în spate, fără să mai schițeze vreun zâmbet:
-Cară-te, mă, schilodule, acasă!
De acolo fu primit de Cimpoieșu, care îi cârpi o palmă după ureche atât de răsunătoare, de îi făcu un rău mult mai mare decât împunsătura organului, jignit că Fățău tot dădea în locul lui tonul la represalii. „Să stea la rând până s-o impune, mucosul, că și eu am stat cu anii în galerie până la investirea mea în funcție”! Îl luă și Gina la rost, iubita lui romantică, cu cinci ani mai în vârstă, de îl putea modela după cum îi era voia:
-Mă, boule—îl înșfăcă de guler, ferindu-l atât de furia jandarmului cât și de cea a lui Cimpoieșu—treci boalii acasă, lua-te-ar dracu să te ia! Și să nu mai ieși de sub cuvântul meu, ai înțeles? îl certa roșcata creață, cu superbii ochi albaștri, arătându-i arătătorul a avertizare.
Un alt incident, tot mic și izolat, fu atenționarea dată de un alt jandarm din fluier lui Socoloveanu, prea departe ca să mai fie muștruluit verbal. Undeva, la colțul străzii, postat în dreptul ușii unei demne băcănii, obezul simțea nevoia să își ușureze un jet fierbinte, ce îl sâcâia de o bună perioadă de timp, căci cele șase beri pe care le băuse își cereau dreptul la evadarea din burdihanul mult prea pompat. Fluierătura isterică îl întrerupse din treaba mică, salvând atât ofuscarea opiniei publice, cât și pe cea tardivă a proprietarului de chioșc, care și-ar fi descoperit cu câteva ore mai târziu o baltă în fața igienicei gherete.
Singurii rămași să dea declarații despre indezirabilul eveniment fură administratorul teatrului și regizorul de culise. De dincolo de ușile nobilului edificiu răzbăteau suavele ritmuri ale muzicii verdiene. Viața anostă se întorcea la normal. Din când în când, din depărtări, mai răzbăteau câteo vuvuzea, ori câteo tobă, ori niște glasuri hotărâte, bărbătești, menite să mențină vigilența pe străzile cartierului:
„Oleee, ole, ole, oleee,
Ceaușeeescu, nu mai eee”…

Partea a treia

Luni și Marți, zile de weekend peste edificiul care dăruise comunității o săptămână întreagă de cultură. Singurul episod care se voia cu orice chip să fie tensionat avea loc la etajul al cincilea al imensei clădiri, iar cele patru persoane tratau momentul cu atitudini și temperamente diferite. Cei mai ofuscați, cu ochii behăiți după lunga noapte nedormită, îndoctrinați de clauze ale regulamentelor de ordine interioară, de contracte colective și individuale de muncă, de strictețile impuse de fișele de post, erau șeful corului și regizorul de culise. O noapte întreagă stătură în cabina portarului, discutară, dezbătură și întocmiră un referat de toată frumusețea, și întregul document, cu tot cu număr de înregistrare, îl privea doar pe Mihai Secu. Însă, spre marea lezare a celor doi zeloși, directorul teatrului, o vie enciclopedie a țării, decorat și cu titulatura de doctor în domeniul culturii, din poziția în care stătea, cu picioarele încrucișate sub masă, ținând cu dinadis și grijă să i se vadă pantofii italienești de firmă, pantalonul de costum călcat la linie, sacoul deschis la nasture, isigna pe care nu uitase să și-o înfingă în guler, ce trăda cu ostentație simbolul unei mari elite, papionul vișiniu, care făcea cu succes contrast cămășii alb imaculate și a costumului deosebit de negru; citea, și mai râdea câteodată, controlându-și cu greu izbucnirile. Trabucul scump, fin, urmat de fumul de un luciu argintiu, îi dădeau o aură și mai impunătoare, și mai nobilă. De la râsul sincer, natural, cu izbucniri sporadice, trecea rapid la sobrietate, străduindu-se să se enerveze din cauza gravei situații, citind interminabilul referat cu voce tare pe alocuri:
-„Nenumărate plângeri mi-au fost făcute și de Botezatu Miruna, angajata Teatrului Muzical pe postul de hostesă, care a avut neplăcerea de a fi cerută de mai multe ori de mireasă”…
Începu din nou să râdă, cam tâmpește în conformitate cu concluzia celor doi, însă aceștia nu îndrăzneau nici măcar în gând să i-o spună. Râsul directorului încetă, ca să îi revină și mai tare, citind cu întrerupere din cauza sughițurilor:
-…„iar dacă încerca… să atragă atenția celor implicați în acțiunile destabilizatoare… era luată în brațe cu de-a sila, și mângâiată pe păr cu… finețe”…
Directorul râse ce mai râse, în acompaniamentul zâmbetelor lui Mihai Secu, după care trecu la răsteli și bruschețe, speriindu-i pe toți cei de față, dar vizându-i în mod special pe cei care își pierduseră toată noaptea cu întocmirea procesului:
-Avem atâta de muncă, și atât de puțin timp de pierdut, și ia uite cu ce ne ocupăm noi, cu ipostaze demne de Stan și Bran!!! Eu îmi strofoc creierii să vă scot dintr-un buget auster, am fost la Electrica, taman la București, pentru o sponsorizare, pe care, permiteți-mi să mă laud, am și obținut-o, iar voi mă luați cu baliverne!!!… Ce-mi propuneți să fac în acest caz???
Regizorul de culise îi răspunse cu nesiguranță, neîndrăznind să îl privească în ochi:
-Pe mine doar m-au rugat să intervin, eu nu am nicio vină, și de altfel… m-am cam săturat să înghit eu boroboațele altora…
-Tu ce propui? se întoarse brusc către directorul corului.
-Eu propun să îl sancționăm pe Mihai Secu cât mai drastic!
-Propui!! Propui!!! urlă la el doctorul în cultură, recunoscut ca unul dintre cei mai incontestabili regizori ai țării, trântind teancul bogat de hârtii incriminatorii întocmit peste noapte de blatul mesei scumpe de mahon, de făcu să sară câțiva stropi de apă din vaza de cristal venețian și, odată cu ele, își luară rămas bun de pe tulpinile lalelelor olandeze și câteva petale. Mă luați cu tot felul de superficialități… Mă credeți nebun?!? Să știți că la viața mea am dat de tot felul de teste psihologice, și le-am luat pe toate!…


-Să știți că suporterii echipei Câinii Negri au rupt și două scaune!…
-Și ce-au de-a face toate astea cu Mihai Secu?!? dădu directorul instituției drumul la o nouă șarjă de urlete, de își făcu secretara să întredeschidă ușa și să își vâre panicată capul. Îi făcu semne isterice cu scuturatul palmei ca să și-l scoată afară. După ce duduia de aproximativ treizeci de ani ieșise, dând timpul celor patru participanți la aprigele dispute să îi observe superbele picioare, lungi, subțiri, învăluite în ștrampi negri, scoase cu reușită în evidență de pantofii lucioși cu tocuri, dezvăluite și de obraznica rochiță mini, secretara își lăsă în urmă și mirosul dârelor de parfum. Prinse pe urmă înapoi în palme voluminosul proces verbal:
-Și ce legătură au toate astea cu baritonul Mihai Secu??? Aici scrie că a rămas singurul care mai cânta!
-Păi cânta ca să ne facă nouă în panaramă și ciudă! ridică glasul directorul corului, însă nu ca reproș, ci cu smerenie și umilință.
-Cânta!… îl îngână directorul, dând din mână a lehamite, după care ridică din nou tonul vocii: Cânta pentru că spectacolul trebuia dus la capăt cu orice mijloc, ați omis să expuneți rezumatele ăstea importante, amintite și în regulamentul de ordine interioară!
-Mie îmi suna a bătaie de jos, atât față de noi, față de instituție, dar mai ales față de neprețuitul nostru public! își exercita directorul corului cu vădită teamă abilitățile de orator, cu o voce stinsă, atent cumva să nu sară calul și să își piardă postul de conducere, încercând încă să îi aplice lui Secu o pedeapsă demnă de record peste pedepsele instaurate vreodată în teatru în decursul vremurilor.
-Cânta de unul singur pentru că „show must go on”!!! îl întrerupse pe răstite directorul. Tare mă tem că a rămas singurul profesionist până la capăt…
-Au mai rămas și câțiva studenți din orchestră și niscaiva balerine…—încerca să își aducă și regizorul de culise aportul.
-Liniște acolo!…
Îi studia cu niște ochi atât de mari, de parcă le dădea impresia celor doi vinovați că voia să îi înghită. Îi ținu mult timp prizonieri în cangea nemiloasă a scrutării, ca să îi distrugă psihologic. Îl apucă pe urmă din nou râsul, psihotic, însă neascuns și sincer. Îl apucă treptat, ca să îi devină unul spasmodic, de își lovea cu poftă palmele de blatul mesei…
-Ce idee mi-a venit, una grozavă… Uf, și eram cătrănit de vreo câteva zile din cauza inspirației, în calitatea mea de regizor…
Îi făcu brusc un semn autoritar, doar cu jumătate de deget, regizorului de culise, impregnându-și pe chip o răceală trecătoare:
-Du-te și spune-le recuziterilor să repare scaunele ălea!
Regizorul se ridică cu repeziciune, bucuros că scăpase de o muștruluială pe care nu o prevăzuse să i se abată pe creștetul capului. Însă când ajunse cu mâna în dreptul tocului de la ușă fu oprit din nou de director, pe care îl reapucă subit râsul:
-De fapt, ia loc! Am să vă spun și vouă ce idee mi-a venit pe moment…
Își trase nițel sufletul până i se reașeză interlocutorul, și își dădu drumul la un debit verbal deosebit de entuziasmat și jovial:
-Știți bine că eu sunt însărcinat cu întocmirea libretului capodoperei muzicale „Viva la Mama”! li se adresa mai mult celor doi ofuscați, care se străduiau din răsputeri să îi zâmbească. Pe scenă vom folosi, pe o parte a acesteia, un grup de artiști, iar pe cealaltă un grup de suporteri. Vor fi folosite și balerinele, fetișcanele ălea mai tinerele, mai arătoase, pe rol de majorete. Să vedeți ce mai spectacol am să concep!

Directorul ridică voluminosul referat și începu să îl bată repetitiv de masă:
-Am să vă rog insistent să îmi lăsați aici procesul ăsta verbal, ca motiv de inspirație. Să vedeți ce libret o să fac din el!…
Își deschise apoi brațele, pentru ei ca într-un semn de împăcare:
-Ați văzut, dragii mei, ce înseamnă să fructifici clipa? Totul în viața asta trebuie să îți fie un motiv de imitație, o transpunere a prezentului în imortalitate. Chiar și posturile voastre mă inspiră, se poate scrie un roman pe tema asta!
Își luă trabucul din scrumieră, și-l reaprinse, și îl pufăia cu nesaț. Își încrucișă pe urmă picioarele, lăsându-le să i se scurgă pe sub masă, cu exagerare, ca să i se vadă pantofii italienești.
-Luați aminte numai la gesticulația noastră, a comunicării nonverbale! le zicea cu jovialitate, din spatele rotocoalelor de fum. Se indică pe el însuși, punctându-se cu arătătorul în piept: Semnul superiorității! apoi îl indică pe Mihai Secu: Al neutralității! și dădu anemic din mână în semn de lehamite, de-abia pe urmă îi indică cu degetul gros al mâinii drepte pe cei doi pârâtori: Și cel al supunerii și al serviabilității…

Leave a Reply