În lumea noastră, dragostea este tot mai greu de trăit

De Claudiu Iordache

“Noblețea meseriei de scriitor stă în rezistența la oprimare!”
Albert Camus

Anarhia compromisă de Bakunin, revoluția compromisă de Lenin, ce-i mai rămâne omului revoltat?
Nu răzbunarea mână în luptă această carte, ci dreptatea!

Text scris sub asediul stării de urgență declanșată de statul român.
Anul 2020.

Scrisesem cândva, într-o carte de demult:

“Mi-am dorit să aparțin unui popor mare. Nu a fost să fie așa.
Iată cât de scurtă este respirația virtuților lui, cât de invalid îi e patosul. Dumnezeu i-a dat o săptămână într-un secol pentru a-și înfrunta nenorocirea. Dar nu l-a inspirat și în încercarea de a o învinge.
Astăzi ascult resemnat acel puls al mulțimii ce semnalizează continuu: în România nu s-a schimbat niciodată nimic! Fundamental s-a schimbat; s-a lăsat deteriorată până la urmă chiar și spaima de a trăi. Promiscuitatea rămâne ultima amantă a acestui popor ce a îndepărtat de sine vestitorii credinței. Păgân la el acasă, nu mai poate depăși indiferența națiunilor decât investindu-se cu puterea de a respecta și iubi.
Mi l-aș fi dorit dacă nu mare, măcar înnobilat de pasiunile care îl consumă. Dar nu este decât un slujbaș neglijent în serviciul eternității sale.
În lumea noastră, dragostea este tot mai greu de trăit.”

Dar dorul acesta nu mi s-a ostoit nici astăzi! Să aparții unui popor nesupus, năvalnic, curajos și loial părea o utopie!
Popoarele sunt, mai mult sau mai puțin, la fel. Când le vizitezi sunt altele, când le trăiești de dimineața până seara sunt la fel!
Cu o singură diferență: dorul!
Dorul ființei care s-a născut în Rusia și trăiește în America; dorul lui Cehov, dorul lui Dostoievski, dorul lui Soljenițîn, dorul exemplar al evreului pe care-l poartă în sânge pentru patria lui înstrăinată!
Dorul meu, fiorul meu după patria mea, s-a resemnat să-mi scrie poeziile infantile, apoi proza sură a unor trăiri ce mureau ușor la dispariția unor cuvinte pe care doar poetul le primește de la Dumnezeu!
Nu mă născusem să fiu Eminescu…
Mi-au trecut anii din ce în ce mai mohorâți. Neamul meu se tot delăsa într-o dictatură…
Trăise la fel sub tiranii și democrații! Le lăsase pe toate să fie…
Miorița plângea mereu în sângele nostru!
Și toate astea până într-o zi! Era o zi cum n-a mai fost alta, o zi de capăt al anului, o zi de sâmbătă caldă și senină!
Și atunci, am aflat!
Și atunci, am știut!


Am aflat că sunt fiul unei alte dinastii, nu aceea a slugii cu capul plecat, nu aceea a calicului cu căciula în mână, ci aceea a omului liber!

Leave a Reply