Două săptămâni de nebunii şi ghiduşii în Colentina

(În Spitalul Clinic Colentina)

De Ion Bogdan Martin

Făcusem o toxiinfecție alimentară și-mi ieșiseră pe piele o groază de „buburuze”, eram nebun după conservele de pește în sos tomat, „made in China”, pare-se că de aici m-am îmbolnăvit, așa am tras eu concluzia, cine știe?! Aveam 16 ani și eram fericit pentru că mi se părea că, odată cu internarea, primisem și o binemeritată vacanță. Alta decât cea din programa școlară. Fără lecții, fără teze, fără mate și chimie…

Și chimie, da, pentru că profa de chimie, atunci când vorbea, la un metru distanță de tine, trebuia să-ți pui o carte sau un caiet deasupra capului pentru a scăpa de aversele de ploaie și ninsoare!!! Bine, nici cu fizica nu făceam casă bună, deși profa arăta demențial… O visasem de foarte multe ori, dar, sigur, nu de aici mi se trăsese cu toxiinfecția!
În salonul de la Secția Dermato-venerologie erau opt paturi, câte patru pe o parte, întâmplarea făcea că eram toți pacienții de vârste apropiate, eu fiind cel mai puștan dintre ei. Ce a fost haios că preluaserăm, de la cei care se externaseră, câteva… Cum să le spun eu?! Câteva „ghidușii” și farse! Cum se traduceau ele? Să-mi aduc aminte… Că erau destule!
Una dintre ele… Când un coleg pleca, noaptea, să fumeze sau să la toaletă, WC-ul fiind la capătul holului, unul dintre noi lua o coală de hârtie și punea pe ea pastă de dinți și spumă de ras din belșug, după care se ascundea între halatele din molton care erau îngrămădite pe cuierul-pom din colțul salonului, ei și, în momentul când colegul revenea în cameră să-și pună halatul în cuier, pac!, primea o coală „infestată” pe figură. Până se dezmeticea și fugea să aprindă lumina, „infractorul” era deja în pat, noi toți ceilalți, de altfel, părtași la farsă, sforăind de zor! Sigur că urmau înjurături până târziu în noapte, în timp ce colegii de salon râdeau pe înfundate cu fața ascunsă în perne.

O altă farsă, tot așa, când cineva ieșea seara din salon, imediat, patru dintre noi eram sub patul împricinatului, cu câte un flacon de penicilină pe care îl fixam cu mare precizie, într-un echilibru precar, sub fiecare picior al patului metalic. Și hop!, venea vesel colegul, își punea halatul în cuier și, din obișnuință, se arunca în pat…
Nu știu dacă ați încercat vreodată senzația, o știu pentru că și eu am pățit-o, în momentul acela simți că te prăbușești în tine și că stomacul ți-ajunge între picioare!!! Sigur, din nou înjurături, care cum se pricepea mai bine. Ce era frumos și patriotic, totodată, că nu se înjura decât în limba română!!!
O altă farsă, tot cu patul, cum vedeam că a ieșit „mușteriul” din salon, îi luam salteaua, o ascundeam sub un alt pat și întindeam bine cearceaful pentru a crea senzația că totul era în regulă. Nu uitați că în salon lumina era stinsă! Se-ntorcea „pacientul”, își punea frumos halatul în cuier și se arunca în pat…
Aoleu și of! Și iarăși aoleu! Paturi vechi, comuniste, sub saltea erau un fel de benzi metalice, pe post de arcuri, care se desprinseră demult, îți intrau în coaste și-n cur, de-ți trecea tot cheful să mai înjuri. Aprindeai lumina și te duceai la oglindă să-ți oblojești rănile, mestecând printre lacrimi: „Am să vi-o fac și eu de-o să vă usture-n cur o lună!”.
Au!, dar cu patul erau mai multe…

Era câte unul care dormea profund și mai și sforăia pe deasupra, atunci, noi, nebunii de serviciu, că ne știa tot spitalul deja, îl legam cu feșe de mâni și de picioare de grilajul patului și, cu mare grijă, îl scoteam din salon pe hol sau îl lăsam în cadrul ușii, iar unul dintre noi îi striga foarte tare ceva la ureche sau lovea cu putere cu o tavă din aluminiu tăblia patului. Era nebunie totală!
Tare mult aș fi vrut să fi văzut și domniile voastre, dragi cititori, fața ăluia! Era pierdut, speriat, gata să se ducă la Domnul, rugându-ne, apoi îndelung și cu lacrimi în ochi, să-l dezlegăm… Copii? Nț, niște draci!
De multe ori, venise medicul de gardă sau asistenta de serviciu… Desigur, ea făcea de serviciu, de multe ori, chiar… la medicul de gardă!!! În fine, veneau să ne atragă atenția că ne externează dacă mai facem prostii! Cine să se cumințească? Dracii?! N-aţi văzut așa ceva!
În două săptămâni speriasem tot spitalul. Dar aveam și fani, chiar din rândul personalului medical. Dimineața voiau să afle, de la sursă, ce s-a mai întâmplat peste noapte și cine era pățitul! Oameni de spirit!
Mda, și tot cu patul… Asta era dură de tot. Cum ieșea colegul din cameră, evident că numai noaptea se întâmplau toate lucrurile astea… Deci, cum ieșea, patru dintre noi ne băgam sub pat, scoteam partea orizontală din tăblii și o sprijineam cât de cât în locașurile în care ar fi trebuit fixată…
Se întorcea omul liniștit, își punea „moltonul” în cuier și se arunca în pat…. Pat care se făcea una cu pardoseala. Și asta cu mare zgomot, pentru că imediat venea asistenta de serviciu să ne spună ca s-a auzit până la parter. Ăla, de jos, dintre arcuri și zăbrele încă se mai masa la ceafă și se uita năuc crezând că a fost cutremur!!!
Altă farsă, fără pat, de data aceasta, pe care nu o făceam colegilor, lângă noi era un salon special pentru cei cu psoriazis, pacienții de acolo, complet dezbrăcați, de câteva ori pe săptămână se ungeau din cap până în tălpi cu un unguent sau cu o cremă roșu-violacee, era un spectacol de toată frumusețea să-i vezi cu câte delicatețe (!) se ungeau unul pe celălalt prin toate „cotloanele”!
Ei, și se nimerea să vină vreo doamnă din afară să caute un anumit doctor și dacă se întâmpla să fim prin preajmă și să ne întrebe pe vreunul dintre noi dacă știm unde-l găsește, invariabil, o trimiteam în salonul cu pricina… Ieșea, săraca femeie, făcându-și semnul crucii, scuipând, mărunțind printre buze și strigând, în stânga și-n dreapta, că a văzut dracii, roșii, exact ca-n Biblie!!!
Da, a fost o vacanță superbă!
Ce-mi mai aduc aminte, asta n-a mai fost farsă, dar a fost cea mai dură întâmplare a adolescenței mele încercate…


Eram la masă și văd o domnișoară din cartier, o știam doar din vedere, tot foindu-se pe la sala de mese și am aflat că era chiar fiica uneia dintre doamnele care ne serveau, care erau, în același timp, și infirmiere. Din acel moment, pentru că eram vecini, mama domnișoarei îmi aducea tot ce era mai bun, mâncam indiferent de dietă și câte porții voiam.
Erzsébet se numea domnișoara și, cu această ocazie, am legat o prietenie strânsă, chiar cordială pe alocuri (!). Glumeam și vorbeam vrute și nevrute. Era o brunetă foarte simpatică cu niște buze superbe, iar atunci când zâmbea, te topeai din picioare, nu altceva. Evident că aceste calități m-au determinat să mă gândesc și la prietenia româno-maghiară!!!
Erzsébet, era cu un an mai mare decât mine și venea din ce în ce mai des pe secție, ce să vezi!, să-și viziteze mama, nu de altceva. Într-o seară, stăteam cu ea pe o bancă, mai retrasă, aproape de gardul Spitalului de Boli Infecțioase „Matei Balș”, și povesteam, și povesteam… Că mă dureau gura și mâinile de atâtea povești, aveam 16 ani, ce vreți?!
Într-un moment de respiro, nemaiștiind ce să inventez, Erzsébet m-a luat de ceafă și m-a dus la gura ei… Caldă, fierbinte și dulce, dulce, dulce…. Mă topisem, ce mai! Doamne și săruta demențial. De fapt, ea a fost cea care m-a învățat ce este acela un sărut adevărat!
În fiecare seară venea și, după ce-mi luam medicația, ieșeam cu ea în curtea spitalului, pe banca noastră de lângă „Matei Balș”! Vreo șase seri la rând.
Într-a șaptea seară, am rămas mai mult, era dincolo de ora 22, oră la care se încuiau ușile pavilionului, dar nu-mi mai păsa de nimic, o țineam în brațe pe Erzsébet și eram excitat de nu mai știam încotro s-o iau și ce să fac! Mă sculam de pe bancă și iar mă așezam, îmi aranjam halatul, mă scărpinam la subraț, dar pe unde nu mă scărpinam!? Erzsébet s-a prins de mișcare…
– Hai, nu vrei să ne întindem pe iarbă? Mai povestim, mai… Este un loc bun aici, după clădirea asta!
– Mda… Adică, da, dacă nu…
– Nu, prostuțule! Haide, pune halatul pe jos și iubește-mă!
Adică, s-o iubesc! Păi îi spusesem de câteva ori c-o iubesc!? Ah! S-o… S-o ce?! Și o văd că își ridică fusta și începe să-mi umble la pantalonii de pijama! De ce? Vrea să vadă din ce material sunt?! Păi…
– „Szeress”! (Iubește-mă!)
– Tu știi ce zici!?
– Bogdan, „vigyél magadra és szeretj engem”! (Bogdan, ia-mă şi iubeşte-mă mult!)
– Aha! Bineînțeles că nu pricepeam o iotă, dar o simțeam cum mi se încolăcise în jurul trupului și asta nu mai avea nevoie de nicio traducere. Eu, gata să explodez, îi sărutam sânii și îmi venea să sar în sus de bucurie, dar nu puteam pentru că eram blocat sub ea!
Moment în care, se aprinde lumina la fereastra sub care stăteam și văd o bonetă de medic, apoi și niște brațe care ridicau alte brațe, pe urmă niște picioare și…
– Dar ce se întâmplă acolo? apuc să întreb cu nasul prins în elasticul sutienului.
– Ah, aici este Clinica de Anatomo-patologie!
– Ce?!
– Morga spitalului, „ember”! (omule).


Credeți-mă nu doresc nimănui să treacă prin ce am trecut eu! Niciodată. Îmi venea să mă scap prin toate părțile, cred că am tras și niște vânturi, după care am aruncat-o de pe mine și am luat-o la fugă cu pantalonii în vine. Ajuns la ușa pavilionului, aia închisă, am urcat pe scara de incendiu, care era foarte apropiată de un salon situat chiar vizavi de al nostru, trecând, printre și peste paturile ălora, cu o viteză demnă de formula 1.
A doua zi m-am externat! La cerere. La cererea bolnavilor din salonul de vizavi. Pentru că unul dintre ei, speriat, a trebuit să fie dus la reanimare!
Acum, doar când mi-aduc aminte și parcă iar mă trece oareșce!!!
Totuși, îmi pare rău de ceva! Că nu am putut, atunci, să duc până la capăt prietenia româno-maghiară!
Atunci, pentru că mai târziu, la Cluj, militar fiind – Someșeni, UM 01607 –, am reușit să duc la bun sfârșit acest deziderat, atât de drag nouă românilor, cu Mariko, cu Csilla, cu Ildikó… Ó, Istenem!

Trăiască de-a pururi prietenia româno-maghiară!

Leave a Reply