Nicholas Jordan
Nicholas Jordan

Omul de cenușă

De Nicholas Jordan


Încerc să-l restitui literaturii române pe acest mare scriitor, așa cum spun alții, nu neapărat eu, intrat în bătaia puștii care-l țintește pe un anumit fost președinte al României. De aceea am și ilustrat acest superb fragment din superba carte ”Ashman” cu diverse imagini despre acest om care, dacă n-a putut fi lichidat la propriu, s-a mers până la o pretinsă înmormântare a sa înainte de 1993, când apare în imaginile de mai jos, ba s-a insinuat că ar fi mult mai întunecat la culoare.
În poza din stânga se vede că este cam viu pentru unii, dar asta-i altceva.
Vă invit să vă delectați cu textul care urmează. Merită, zău așa!

Eugen Matzota


Fragment din cartea OMUL DE CENUȘĂ

Am ajuns în Gerona cu câteva minute înainte de ora nouă. „”Hai să ne întâlnim pe la nouă. O oră perfectă pentru micul dejun…” îmi propusese aseară Danny Molin.
Mda. Numai că acum eu sunt la Gerona, el își vizitează maimuța lui albă, Copito de Nieve, la Grădina Zoologică, ba pe deasupra am pierdut și întâlnirea cu Sandra. Mulțumesc din inimă, Danny!
În fața gării așteptau mai multe taxiuri. I-am studiat pe șoferi, încercând să ghicesc care din ei este mai inteligent. Fusesem prevenit la modul cel mai serios, că asta nu va fi o treabă ușoară.
Singurul care mi-a întâlnit privirea și chiar mi-a zâmbit se găsea tocmai la capătul rândului. Avea și el un tricou cu o lozincă, precum Jaime la Universitate, dar mesajul lui era mai etnic.
”Ho volem en Català”, scria acolo, ”Vrem totul în catalană!” Pantalonii lui imaculați îl dădeau de gol. Alt student.
Taxiul lui era o Hispano Suiza galbenă, veche de cel puțin 50 de ani, cu scaunele îmbrăcate în verde smarald și cu un far spart. Înăuntru, mătănii și iconițe ale Madonei Făcătoare de Minuni din Guadelupe atârnau peste tot blocând oglinda retrovizoare, care oricum era crăpată și cu un ciob lipsă, bancheta din spate era ocupată de două manechine de vitrină, acoperite în maldăre de ziare, dar, când l-am întrebat pe șofer dacă știe unde este Parador Nacional Costa Brava, n-a avut nici o clipă de ezitare.
– Sigur că știu; e în Aiguablava. Hopa sus! Avem de mers cam 50 de kilometri spre est.
Exact ce scria și-n ghidul Baedeker! Și asta, apropo de ce­­­-mi zisese Danny că fiecare al doilea locuitor al Geronei este un imbecil din naștere, un carcamal.
– Eu sunt Diego, mi-a spus.
– Ești student?
– Nu.
La prima intersecție, Diego s-a oprit pe verde și a trecut pe roșu.
Nu-i student! Alt anarhist!
– E ceva de văzut în Gerona? am întrebat, punând accentul pe ”i”.
– Nu cine știe ce.
– Am întrebat dacă tu știi, nu cine știe.
– Sigur că știu. Știu tot ce-i nevoie.
– Cam ce, adică?
– Ciudad Antiga, a arătat spre stânga, peste râu, Catedrala, San Feliu, Băile Arabe, Mărturiile Apocalipsei, Tapiseria Creației… Nu cine știe ce, a repetat inutil șoferul.
Orașul Vechi era un morman de clădiri vechi, cocoțate unele peste altele, cu ferestrele drapate în rufe multicolore, puse la uscat. Ciudad Antiga a lui Diego părea mai degrabă verticală…
Are dreptate, mi-am zis. Nu-i cine știe ce. Un litru sau doi de nitroglicerină ar termina într-o clipită tot centrul.
În câteva minute eram pe autostradă.
– De-aici încolo, nu mai e decât o jumătate de oră de drum, a anunțat Diego.
– Grozav, am spus eu și m-am mai relaxat puțin. Apoi însă am observat că panourile rutiere nu păreau în regulă – pe ele scria Granollers, și curând după aceea anunțau Barcelona. Nu era în regulă deloc. L-am întrebat pe Diego. Mai precis, am arătat cu degetul.
– Que pasa? a pufnit el. Și ce-i cu asta?

Am verificat în ghidul meu. „Pentru a ajunge la Aiguablava, părăsiți Autopista nr. 10 Barcelona Junquera NUMAI prin ieșirea Girona Norte; când ajungeți la Castelul Bagur, mai aveți cinci kilometri până la Parador. TREBUIE să-l vedeți – o construcție frumoasă, așezată pe niște stânci înalte care-i dau o vedere largă spre Mediterană. Complet refăcut în 1981.” Am dat din cap. Danny avea dreptate. Globe Tours nu alegea decât locurile cele mai elegante pentru clienții săi.
– Întoarce la următoarea ieșire, i-am spus cu fermitate lui Diego. Mergi spre nord. Îți spun eu pe unde s-o iei.
Diego a început să mormăie, a întors, dar făcut-o numai după ce-am mai mers vreo trei kilometri degeaba. Poate că nimerisem peste un adevărat imbecil.
– Carcamal? am întrebat.
– Si, a răspuns Diego și mi-a zâmbit.
Poate că era, poate că nu. Aparatul de taxat arăta deja peste 8 000 de pesetas.
În definitiv, imbecilii greșesc din neștiință, mi-am zis. Nu înseamnă atunci că, de fapt, ei sunt niște inocenți și de-aia mai și zâmbesc?

În ciuda tuturor obstacolelor, Diego și cu mine am ajuns la hotel la timp. Paradorul era masiv, dar, cu toate acestea, nu arăta mai vechi de 10 ani – nu părea să aibă nimic comun cu castelele istorice sau palatele maharajahilor. Avea o terasă imensă, umbrită de pini și de cedri, despărțită de plajă printr-o piscină fără apă. Aleile laterale erau ude și noroioase, ca și când hotelul n-ar fi fost redeschis pentru noul sezon decât cu o săptămână înainte. Așa și era. Toți se plângeau că era o harababură nemaipomenită.
Sarcina mea nu era chiar atât de dificilă: trebuia să însoțesc un grup de doctori americani la aeroportul din Nisa, pe Coasta de Azur, unde aveau locuri rezervate pentru un zbor charter de noapte care-i ducea acasă. De-a lungul zbuciumatei ei istorii (și poate că puțin și din cauza ei), Gerona ajunsese să aibă una dintre cele mai prestigioase școli de medicină din Spania. Un seminar bilunar al specialiștilor în transplantul organelor apela în fiecare duminică la serviciile companiei Globe pentru a transporta pe cei ce terminaseră seminarul și se întorceau acasă către aeroporturile din vecinătate.
Autobuzul de transfer era murdar, șoferul său, plictisit și agasat de perspectiva inițierii în tainele meseriei a unui nou ghid de la Globe, mă lăsase deja să-nțeleg că nici măcar material de ghid nu arătam în ochii lui. Vremea spaniolă, de obicei blândă în martie, era și ea împotriva mea: pe toată coasta a început curând să burnițeze mărunt.
O femeie drăguță, cu părul negru, descoperise că hamalii îi uitaseră bagajele în cameră. Aceștia s-au întors în hotel să le caute, le-au găsit după o vreme, dar au lăsat toate celelalte valize afară în ploaie. N-a trecut mult și doctorilor li s-a făcut lehamite de atâta așteptare.
– Hai să plecăm odată din mizeria asta, au spus. Și n-are rost să mai trecem prin Gerona. E doar o cocină murdară.

Între timp, eu decisesem să le arăt orașul chiar dacă ei erau convinși că nu merită. Din cauza cursurilor care se întindeau pe tot parcursul zilei, doctorii nu-l văzuseră, cu excepția câtorva localuri de noapte. Eram sigur că un comentariu scurt, dar la obiect, făcut la fața locului, avea să le schimbe radical părerile.
N-aveau decât să-mi mulțumească mai târziu, la scara avionului.
– Trecem prin Piața Catedralei. Aici, romanii au crucificat o sută de creștini în marea arenă a Coliseului… Mai încolo, este obeliscul ridicat deasupra mormintelor Sfântului Narcissus și Sfântului Felix, ambii sfârtecați în șapte bucăți fiecare de către vizigoți în timp ce apărau disperați relicvele Graalului… Vizavi de Ponte de Piedra, maurii conduși de emirul Klingsor i-au anihilat pe cavalerii lui Carol cel Mare. În „Cântecul lui Roland” ni se spune: „Învingătorii au ridicat o piramidă însângerată din capetele retezate ale bravilor apărători…” La următoarea invazie a maurilor în oraș, locuitorii n-au stat prea mult pe gânduri și s-au sinucis în masă.
Îmi întorsesem scaunul și stăteam cu fața spre doctori, așa cum îl văzusem pe Danny dis-de-dimineață, când le vorbea turiștilor săi.
– La dreapta mea, puteți vedea Marea Piață, unde, șase vestiți cabaliști evrei – Los Cabalistas de Gerona – au fost fierți în untdelemn de nuci de către Inchiziție… Pe colț, în clădirea vechiului seminar teologic, trupele lui Napoleon le-au violat și le-au căsăpit în 1809 pe supraviețuitoarele eroicului batalion de femei… Peste drum, în aceeași piață, anarhistul care a dinamitat Opera din Balona a fost sugrumat în public cu o garotă, iar în buncărul de dedesubt, 20 de ofițeri republicani s-au otrăvit pentru a evita capturarea lor de către soldații lui Franco…
Cam jumătate din doctori își abandonaseră cărțile și revistele de specialitate și ascultau cu atenție. Nici nu mă puteam aștepta la altceva din partea unor oameni care-și câștigau existența mutând inimi care băteau încă dintr-un piept într-altul. Pricepusem cu cine aveam de-a face, din clipa în care i-am văzut urcând în autocar: cei mai mulți dintre ei purtau încă halatele lor medicale, verzui și foarte scrobite, ca și cum tocmai se spălaseră pe mâini și erau gata să se opereze unul pe altul.
În final, litania mea însângerată l-a impresionat și pe Felipe.
– Care buncăr? mi-a șoptit. L-ai inventat tu?
– Tu ce crezi?
– Eu m-am născut aici. N-am auzit de atâția morți în viața mea.
– Până astăzi, nu m-ai avut pe mine ca ghid.
– O să ne învârtim de un bacșiș gras la noapte, a decis șoferul. Dă-i drumul, mai spune-le ceva! Orice!
Am continuat să împart informațiile. Din când în când, mai aruncam pe ascuns o privire în tomul gros pe care-l cumpărasem la gara din Barcelona. Puțin înainte de ora 12, am intrat în orășelul Figueras („Salvador Dali, marele pictor suprarealist, s-a născut aici în anul 1904”), tocmai la timp pentru masa de prânz și pentru vizitarea muzeului Dali („organizat în 1974 de colaboratorul său cel mai apropiat, doctorul Radu Varia, «unul din cei mai distinși chirurgi catalani»”, am adăugat eu cu de la mine putere).
– Radu-ăsta parcă nu-i un nume catalan, a șoptit din nou Felipe.
– Este, este, l-am asigurat. Provine dintr-o veche rădăcină vikingă, pe care ați împrumutat-o voi și rușii. Înseamnă „să te bucuri”. Oricum, Nea Bucurie-ăsta e un mare specialist în transplanturi.
Mi-am ridicat apoi vocea.
– Și iată-ne în fața unuia dintre cele mai vizitate muzee din Spania, „unde faimoasa statuie de bronz a «Reginei Esther» vă reține, chiar și de la distanță, atenția”.
– Unde? Unde? au întrebat doctorii.
M-am uitat în jur. Norocul meu că nu era decât o singură statuie în toată piața.
– Păi, chiar în fața dumneavoastră, cum v-am spus. Femeia aceea masivă cu aspect oriental, așezată e capota Lincolnului negru, model 1941. Observați sânii ei voluminoși, modelați după cei ai pescărițelor de creveți din insula japoneză Tsushima. Iar sfârcurile sunt poleite cu o foiță de aur groasă de o jumătate de milimetru. Puteți să faceți poze, dar să nu atingeți nimic!
Simțeam că începeam să devin un ghid adevărat. După ce am descris monumentul hidos din stânga mea – Narcisco Monturiol, „inventatorul submarinului și un mare catalan” – îl convertisem la crezul meu și pe șofer.

De cum am ieșit din orașul lui Dali, am început să traversăm un podiș larg, acoperit de vii și păduri de stejari de plută. Deși ploaia încetase, odată plecați din Figueras, Felipe n-a mai putut să conducă autocarul decât cu cel mult 30 de kilometri la oră. Șoseaua era ticsită cu pelerini care se îndreptau spre oraș: penitenți purtând pe umeri cruci din lemn de pin negeluit, tineri cu efigii gigantice din mucava deasupra capetelor, urmați de alții, copilandri aproape, ridicând spre cer torțe deja aprinse, gata parcă să dea foc tuturor efigiilor. Până și „las canadas”, fâșiile de pământ acoperite cu iarbă de la marginea drumurilor, erau ticsite cu turme de oi, măcar ele călătoreau în aceeași direcție, fără să ne îngreuneze prea mult înaintarea.
– Ieri a fost Sâmbăta Paștelui, a spus grav Felipe, de parcă asta lămurea toată aglomerația din jur.
– Și ce-are asta de-a face cu oile?
– Sâmbăta Paștelui e zi de târg în toată Catalonia. Iar astăzi, turmele pornesc spre pășunile alpine din Pirinei, unde vor rămâne până în octombrie.
– Dar copiii cu torțele? am întrebat. Credeam că nu dau foc la efigii decât la miezul nopții.
– Așa ar trebui. Dar sunt nerăbdători. Majoritatea celor ce le-au aprins de pe-acum participă la procesiune pentru prima oară. Se grăbesc să primească botezul focului, „epifania del fuego” – un fel de botez mistic, cum spunem noi, catalanii.
Le-am istorisit și doctorilor despre epifania focului și, spre mirarea mea, câțiva și-au deschis carnețelele de notițe și s-au apucat să mâzgălească în grabă tot ce le spuneam. Atunci m-am gândit prima oară că era posibil să am stofă de povestitor.
Pe neașteptate, ne-am trezit la poalele Pirineilor. Mulțimile de pe drumuri se mai răriseră și Felipe a început să accelereze până la 100 la oră pe șoseaua largă, ondulându-se domol înspre Col de Perthus, cea mai accesibilă trecătoare din munți („în anul 218 înainte de Christ Hanibal și elefanții săi de război au urmat același drum”).
Aș fi vrut să termin cu vorbăria. Mă gândeam că și doctorilor nu le-ar fi stricat vreo oră sau două de somn. Dar, exact când am crezut că pot să le ofer lor, și, de ce nu, chiar și mie, câteva momente de liniște, în mijlocul autocarului s­-a declanșat o polemică aprinsă – despre metode chirurgicale de ultimă oră, cel puțin așa am crezut.
M-am sculat de lângă Felipe și am luat-o încetișor pe culoarul dintre scaune, vorbind în răstimpuri cu doctorii. Nu erau prea prietenoși sau poate nu mai voiau să afle nimic în plus despre Hanibal și despre strategia sa în bătălia de la Canae. Doar pe bancheta din spate am găsit doi chirurgi tineri, dr. Loomis și dr. O’Hara, care păreau bine dispuși.
– De ce purtați cu toții halatele astea verzi? am întrebat eu.
– Sunt la modă, a spus dr. Loomis. Toată lumea le poartă acasă, nu numai medicii. Se vede că ai plecat de mult din America.
– Voi nu urmăriți aici serialul „General Hospital”? m-a întrebat dr. O’Hara mirat.
Le-am explicat că tocmai venisem dintr-un tur al Japoniei.
– Înseamnă că ai pierdut și episodul final cu despărțirea din mini-serialul „Winds of war”, mi-a spus cu reproș în glas dr. O’Hara.
– Ai pierdut un moment de referință din istoria televiziunii, a întărit dr. Loomis.
– Karen Carpenter a refuzat să mai mănânce și a murit, iar Tennessee Williams s-a înecat cu dopul de la o sticlă de bere și-a murit și el, s-a repezit deodată să mă informeze un doctor din fața noastră. Sunt o mulțime de lucruri pe care nu le știi.
– Michael Jackson, a continuat dr. Loomis. O-ho! Michael e cel mai bun. Probabil însă că nici clipul „Thriller” nu l-ai văzut.
– Michael? E preferatul meu, am răspuns. Michael și cimpanzeul lui, nu-i așa?
– Poate în Japonia, a spus dr. O’Hara. Nu, dom’le. E vorba de Michael și cimitirul lui cu stafii – cel mai lung video clip muzical făcut vreodată, o altă piatră de hotar a televiziunii.
Începusem să mă întreb serios ce altceva făceau oamenii aceia în timpul liber, în afară de a urmări seriale la televizor.
– Dar insignele astea sunt autentice? am întrebat eu atingând unul din halate. „4077-Neuro”? 4077 era și numărul companiei de chirurgi din MASH. Am văzut filmul.
– Exact. Chestiile astea fac o impresie grozavă în avion, a spus dr. Loomis. Ceilalți pasageri cred că suntem ieșiți de la neurochirurgie și ne lasă să facem ce vrem.
Adică, ce cred ei, de fapt? Că voi sunteți cei care operează ori cei care au fost operați? am vrut să întreb. Doctorii însă n-au mai avut timp să-mi răspundă. În spatele nostru, se produsese subit o mare învălmășeală. M-am întors și am văzut mai mulți bărbați strânși în jurul unei siluete elegante, îmbrăcată în verde, prăbușită în fotoliul autocarului – dr. Alice Fraser, femeia al cărei bagaj lipsise la plecare. Bănuisem că are în jur de 40 ani după cum arăta, și chiar îi și admirasem machiajul subtil. Acum însă, era cenușie la față și ochii îi erau închiși.
– Alice s-a enervat pentru că m-am dus la Băile Arabe cu fantele ei spaniol, ne-a oferit un diagnostic rapid doctorul de lângă ea.
L-am privit cu atenție. Avea o față netedă, sfătoasă, iar capul începuse să-i chelească puțin. Ar fi putut fi dr. Welby din serialul „General Hospital”. M-am uitat la insigna de absolvent al „Săptămânii transplantelor” prinsă în piept. Numele înscris acolo era „dr. Andrews”. Băile Arabe din Gerona? Mai funcționează? Din cele scrise în Ghidul meu, Los Banos Arabes ieșiseră din folosință publică de prin secolul al XII-lea. Nu mai era acolo decât un muzeu – de altfel, îl și menționasem în timpul turului orașului.
Dădusem peste primul meu triunghi de „ruin(ed) lovers”. Dar, pe atunci, încă nu știam nimic despre ei.
Am oprit autocarul la marginea drumului. Colegii doctoriței au încercat din răsputeri s-o readucă la viață. Era prea târziu. Dr. Fraser murise pe loc, în urma unui acut atac de inimă. Doctorii au mai verificat o dată. Nu era nici un dubiu.
– E trist, dar a fibrilat deja.
– A declarat-o cineva moartă? s-a amestecat dr. Andrews. Știți bine că nu-i moartă legal până nu spunem noi că este.
– Da, Dr. Loomis a declarat-o…
– Sunteți siguri?
– E-n regulă, o să mai repet o dată, a intervenit dr. Loomis. E moaaar-tă. Na, am declarat-o. Acum ești mulțumit?
– Atunci ce ne facem? a întrebat dr. O’Hara.
– Eu am șapte pacienți programați la angioscopie pentru mâine, a spus dr. Andrews.
Iar ceilalți o să pluseze spunându-mi că, tot mâine, au de făcut operații pe creier. Trebuia să mă decid repede ce puteam să fac. Ne găseam la mai puțin de o jumătate de oră de graniță. Dacă o declaram pe dr. Fraser poliției spaniole, eram sigur că doctorii ar fi pierdut avionul. Parcă vedeam cum o să ne petrecem toată seara dând declarații asupra fiecărui detaliu: poziția femeii în autocar, numele de fată al mamei ei, chiar și condițiile meteorologice în momentul decesului („The Rain in Spain falls mainly in the plain…”).
Alice Fraser nu mai putea fi readusă la viață, în schimb, dacă ne grăbeam, mai exista o șansă de a ajunge la timp la aeroport. N-am avut nici un moment de ezitare. Doar Felipe era neliniștit, dar i-am promis și bacșișul meu pe deasupra: la începutul carierei mele de ghid îmi păsa mult mai mult de gloria personală decât de balanța mea financiară. Ajutat de șofer, am cărat corpul neînsuflețit în față. În timp ce treceam pe culoarul dintre scaune, am văzut ochii curioși ai doctorilor urmărindu-mă pe furiș pentru o clipă, apoi întorcându-se pentru a privi fix pe fereastră. Am legat-o pe Alice Fraser cu centura într-un scaun din primul rând – pe atunci, singurele prevăzute cu centuri de siguranță în tot autocarul- și i-am strecurat pașaportul sub centură .

Drumul spre La Junquera a decurs în deplină tăcere. Felipe mi-a spus că vameșii spanioli sunt leneși și nu prea verifică autocarele. A avut dreptate. Dar, peste vreo cinci kilometri, pe partea franceză, un „douannier” ne-a făcut semn să oprim și a urcat la bord. Ne-am pus pașapoartele deschise pe genunchi, pretinzând că moțăim cu toții – tabloul perfect al unui grup de adulți căzuți pradă bolii somnului. Deodată, am simțit cotul cuiva. Direct deasupra mea niște ochi întrebători cereau o explicație.
– Chirurgiens fatigués, am spus, arătând cu mâna somnolența răspândită în tot autocarul. Chirurgi obosiți.
– Pardon, monsieur? Vorbiți engleza, o înțeleg.
– O săptămână de transplanturi cardiace, am spus eu dramatic.
Vameșul i-a privit pe pasagerii în verde cu o suspiciune nedisimulată, dar probabil că m-a crezut pe cuvânt, fiindcă n-a mai scos nici o vorbă după asta. Începând din spate, de la dr. Loomis, omul Vămii franceze a început să controleze toți pasagerii. Alice alunecase puțin către dreapta. M-am aplecat peste culoar și i-am corectat poziția, apoi i-am luat repede pașaportul de sub centură și i l-am așezat pe genunchi.
Era evident că ceva nefiresc plutea în aer. Îl vedeam cu coada ochiului pe vameș uitându-se de mai multe ori, ba la fotografia de pe pașaport, ba la fețele doctorilor. Poate nu mă înțelesese bine, poate că i se păruse că am spus că făcuseră transplanturi de capete, și nu de cord. Am rămas cu ochii închiși. În sfârșit, am auzit lângă mine fâșâitul foilor din pașapoartele pe care le ștampila. Apoi s-a lăsat tăcerea. Francezul ne părăsise fără obișnuitul salut galic de drum bun.
După vreo 30 de kilometri am ajuns la Perpignan, unde am oferit celor din grup o scurtă pauză pentru cafea. Nimeni n-a vrut să se oprească, nici măcar Felipe, dar, cel puțin, reușisem să sparg tăcerea. Încetul cu încetul, pasagerii mei au început să vorbească între ei. Pentru că le plăcuse așa de mult „Regina Esther”, am menționat o statuie a lui Picasso, „Omul cu mielul”, care se găsea în satul Vallauris, lângă Cannes, la doar șapte kilometri depărtare de autostradă. Până să trecem de Marsilia, doctorii își reveniseră: m-au întrebat în cor dacă nu ne putem opri în satul lui Picasso să facem câteva fotografii.
Începuse să se însereze când autocarul nostru a ajuns în piața din Vallauris și toată lumea (mă rog, aproape toată lumea) a coborât cu aparatele de fotografiat în mână. Eu am rămas în autocar. Eram, cu toate acestea, foarte intrigat de statuie. „L’homme au Mouton” e turnat în bronz, dar are culoarea aceea aproape neagră a unui bulgăre de pământ mediteraneean mănos și dătător de viață – o senzație pe care mi-o lăsau uneori și fotografiile lui Picasso însuși. În soarele care apunea, capul omului cu mielul era învăluit într-un halou de aur și, în ciuda corpului doctoriței legat în curele la câteva zeci de centimetri distanță, mă simțeam împăcat cu mine însumi. Pentru mine nu mai existau mistere în ziua aceea: viii cu viii  și morții cu morții.
Ne-am întors încet la autostradă pe drumul în serpentine ce cobora printre palmieri pitici și livezi de portocali bine întreținute. Medicii continuau să vorbească animat între ei. Fusese o călătorie lungă și câțiva adormiseră. După ce am trecut de Cannes, afară se făcuse întuneric beznă, dar în fața noastră se deslușeau deja luminile Nisei.

De la aeroport, ne-am dus în căutarea unei case de pompe funebre. Am găsit repede una în centru, nu departe de hotelul „Negresco”. Dl. Leduc, patronul, n-a fost deloc încântat.
– Răposata dumitale e țeapănă.
– Ba nu este. Acum cinci minute, i-am mișcat brațul fără să vreau.
– Când ați remarcat că a murit?
– La aeroport.
– Astăzi? Ieri?
– Acum 10 minute. L-am ajutat pe șofer să descarce bagajele și am remarcat că geamurile erau aburite peste tot cu excepția unui cerc în jurul capului ei. Nu vi se pare că-i o seară răcoroasă?
– Aveți noroc c-am avut mult de lucru astăzi, altfel închideam, m-a întrerupt el. Să nu ne mai pierdem timpul cu vremea. Vreau un certificat de deces, nu buletinul meteorologic. Dacă erau, cum spuneți, atât de mulți doctori în autocar, sunt sigur că unul dintre ei v-a dat un certificat…
– Mais naturellement!
Știam că dr. Fraser avea un certificat de absolvire a seminarului. Era în spaniolă și se afla în geanta ei. Pe el erau scrise numele și data.
– Ăsta-i bun?
Era. Abia dacă s-a uitat la el.

Declararea cadavrului dr. Fraser la Poliția Franceză nu s-a transformat nici ea într-o plimbare liniștită pe faleză doar pentru că ne găseam pe Coasta de Azur. Felipe înghețase. N-a scos nici o vorbă și m-a lăsat pe mine să port toată conversația. Jandarmii au fost chiar mai glaciali decât Vameșii, încercând să mă lovească sub centură la fiecare întrebare.
– Ați întreținut raporturi intime cu decedata, domnule?
– N-am avut timpul necesar; nici înainte, nici după.
– Sunteți sigur?
– Am cunoscut-o azi de dimineață.
– Atunci de ce-i solicitați certificatul de deces?
– Pentru familie. Doar nu credeți că îl vreau ca souvenir.
– Cine știe?
– Verificați atunci data de pe foile de parcurs ale autocarului. Oficial, am rămas încă ghidul ei. Până la miezul nopții.
– Puteți să rămâneți ghidul ei și pe lumea cealaltă. În primul rând însă, ați rămas încă un vizitator al Franței. Trebuie să respectați legile franceze.
– Dar eu iubesc Franța. Nu-i Franța țara care a dat lumii povestea Cenușăresei? Iar dacă familia îndurerată va cere incinerarea, dr. Fraser se va transforma dintr-un dovleac în Cendrillon.
– În poveste, se întâmplă invers.
– Zău? Trebuie să-l citesc pe Perrault din nou.
– A scris povești de adormit copiii.
– Mare povestitor! Așa am învățat franceza. Când am intrat în biroul dumneavoastră vorbeam franceza, nu-i așa?
– Și acum de ce vorbim în engleză?
– Ca să eliminăm orice confuzie, domnilor.
– Dumneavoastră sunteți cel confuz.
– Mais, non. După cum spuneți, dl. Leduc de la pompe funebre v-a sunat deja – pe dumneavoastră, poliția – și el a fost cel confuz. Lui nu i-am vorbit decât în franceză.
– I-ați dat o diplomă!
– Am crezut că asta voia. Dar eu am nevoie de un certificat de deces.
– Vedeți, aceasta este problema! Dumneavoastră aveți nevoie, nu noi. Așa că…
Când am văzut că poliția franceză nu voia să avanseze un centimetru în rezolvarea problemei, le-am spus franc că dr. Fraser fusese una dintre marile autorități ale lumii în materie de transplant cardiac și că ne puteam găsi în pragul unui adevărat scandal.
– Era un chirurg atât de bun, încât, dacă aș fi găsit la timp un donator, și-ar fi putut face singură operația care s-o salveze.
– Și ce-i cu asta?
– Din păcate, toată nenorocirea asta s-a petrecut în Franța, unde nimeni nu s-a grăbit să-mi ofere o mână de ajutor. Mă întreb ce-or să aibă de spus ziarele în privința asta?
Poliția franceză era de altă părere, numai localizarea geografică părea să prezinte importanță pentru ea.
– În Spania. Nenorocirea dumneavoastră s-a petrecut în Spania. Duceți-o acolo.
– Nu, nu! În Franța. Uitați-vă la viza de intrare de pe pașaport.

Zece ore mai târziu, treceam din nou granița cu certificatul de deces (în franceză) al doctoriței Fraser aflat în siguranță la mine în geanta de voiaj.
Iar la transferul următor, exact săptămâna următoare, i-am adus înapoi și cenușa, și diploma.


Ce spun marii oameni de cultură despre omul și scriitorul Nicholas Jordan
Ce spun marii oameni de cultură despre omul și scriitorul Nicholas Jordan
Ce spun marii oameni de cultură despre omul și scriitorul Nicholas Jordan

0 thoughts on “ALTculture PILOT: Omul de cenușă

Leave a Reply