Petru Ilieșu
Petru Ilieșu

O cronică despre Isus (Exibito-biografia 1/3)

De Petru Ilieșu

“Pe când trecem hotarul dintre Colorado şi Utah, l-am văzut pe Dumnezeu
pe cer sub forma unor nori uriaşi arzând aurii deasupra deşertului.
Părea a arăta cu degetul spre mine, spunându-mi “treci pe-aici şi mergi mai departe,
eşti pe drumul spre paradis. VAI MIE ! “
(Jack Kerouac.On the road.)

Totul poate începe într-o imensă banalitate cu un discursiv care să nu spună
mai nimic interesant
despre el cum piesă într-o interminabilă coloană de maşini
tunelul dintre Elveţia şi Italia kilometri de gaze şi lumini gălbejite
şi curbe şi pancarte – anunţuri în germană
o zi de vară în căldură irespirabilă şi toate mirosurile dintr-un automobil
care goneşte cu el
enervat pe toată lumea şi
puseurile de scenarii claustrofobice cu final care mai de care mai dramatic
– şi dacă vii să mă vezi, i-a scris
o să ascultăm You are my Waltz a lui Petrucciani
şi o să vorbim despre cum fiecare dintre noi este un mărunt Dorian Grey
şi despre cum fiecare dintre noi are ascuns în tainiţele fiinţei sale un portret
care însă rămâne veşnic tânăr

– şi despre incendiile albe pe marginea unor fotografii
descoperite după multă vreme
precum cea cu silueta de pe linia orizontului cu chitara pe umăr
alături de îngeri şi de păcătoşi într-un fel de procesiune pioasă a generaţiei
sau bunăoară accelerând pe autostradă lângă un oraş numit Milano
cu teamă să oprească în celebrul sos de vermină umană
-unde poţi vedea Opera
şi nişte clădiri impozante la care trebuie să caşti gura
să scoţi gemete discrete de mirare şi să faci paşi în dreapta şi în stânga
şi să te dai mai în spate pentru a potrivi obiectivul
şi ornamentul exterior şi bolta de fereastră
şi-apoi fundalul care ţi se pare cel mai cel mai
pentru fotografia de familie
şi rugămintea spre alt turist să te prindă împreună cu cine eşti
fiindcă asta schimba cu totul perspectiva unui selfie
şi o mulţime de astfel de mărunţişuri fără de care însă
poţi trăi liniştit
– Căci adevăr vă spun vouă: nici o pagubă dacă n-ai fi fost acolo
Căci adevăr vă spun vouă: acel “acolo” nici n-ar fi existat fără de existenţa ta
fiindcă lumea e plină de ceea ce poţi vedea căzând pe spate de extaz
iar mania cu extazul nu se mai termină
şi e tot mai a psihoză şi ambalaj
aidoma produselor agenţiilor de turism care-ţi împachetează paradisul
şi ţi-l poate servi ca porţiile minuscule din avion la clasa
economic
şi fără de care sigur nu vei muri de foame
şi fără de care sigur te poţi consola
că după ce vei pleca în eternitate
se vor întâmpla o infinitate de evenimente la care nu vei lua parte
şi al căror miracol viitor nu-ţi va folosi la nimic
oricât de genială ar fi existenţa lor
şi oricât de mult vor salva ele lumea

şi conversaţiile sale despre Proust care a exersat în amănunt absenţa
şi căderea sa în cealaltă parte a „hintei-palinta”
o scândură de balans peste camera de plută zemuind ca o rană
şi peste supuraţiile de toate nuanţele ale rănii
şi despre ceva bolnav care coace pentru bolnavi
ceva superb care spune: Sunt un bolnav – deci sunt “altfel”
şi nu îl mai opreşte nimic
să îşi imagineze plăcerea şi satisfacţiile obscure şi vagi ale bolii
senzualitatea mulţumitoare a unor dureri ţiuitoare
si frica-dorinţă şi febrilitatea dorinţei-frică şi agitaţia intensă a dorinţei-frică
voluptăţile profunde ale unei temeri despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla
sau chiar ar putea să se întâmple
excitaţia aşteptării a unui imprevizibil
ca şi acel ceva care îi şoptea: să nu opreşti în Milano în miezul verii fiindcă Verona…
şi gândul cu aşteptarea lui Isus în Verona
să nu opreşti în Milano în miezul verii când
Isus e atât de aproape
şi când el simte această apropiere
ca o nostalgie
şi dor de ceea ce a fost el odată pentru tine
când tu îi aminteşti într-un fel
de întâlnirea măsluită cu el cel de altădată
pe fundalul care se pare a fi cel mai cel mai
– un clic a doi răscopţi şi disperaţi că nu le-au ieşit cărţile
aşa cum visau
şi că s-au răsuflat în tot felul de planuri
despre cât vor fi ei de tari şi cum vor “rupe lumea”
el: Isus cu o chitară rece pe umăr
folk în anii 70 şi
lălăielile geniale şi pline de tristeţe-umor
care au dat pe spate fete pândite la cotitura dintre ciorba sa literară
neomanieristă introvertită moralistă apocaliptică
inutilă şi obosită
care putea cuceri o tipă la fel de captivată de ideea de oboseală
Cum dădea bine să arătăm atunci
şi chiar simţea asta
în prezenta unei tipe la fel de – suna şic – “obosită de viaţă”
cam placidă şi poate mereu altundeva
cu fusta ei lungă sub care se ghiceau chiloţii tetra şi un sex neepilat
şi frustrările lipsei de “libertate” ale obscurităţilor senzuale

dacă vii să mă vezi, i-a scris
o să ascultăm You are my Waltz a lui Petrucciani
şi o să vorbim despre cum suntem noi de sătui de paradele militare
şi de academiile unde crima este materie principală şi unde
bugetul se revarsă peste cizmele sistemului de apărare
şi sătui de competiţia amenzilor pentru „libertatea de exprimare” şi despre ipocrizia
discursului liber,
despre cum suntem noi de sătui de ipocrizia acelui „ai dreptul să spui orice”
într-o lume în care cuvintele din dicţionar pot fi cenzurate
(spuneam că atât timp cât există cuvinte paria şi cât timp există cuvinte haşurate cu negru
şi atât timp cât există cuvinte încătuşate în amenzi şi arestări
iar autocenzura nu este conştientizată
ca o dimensiune a democraţiei…)
Ce vorbe mari!

Şi cum suntem noi de sătui să fim ofensaţi în imaginea noastră proprie despre noi
ca nişte prudenţi folositori de auto-cenzură,
şi sătui să suportam eficacitatea juridica a legilor anti-blasfemie şi a inamicului din
mintea noastră
cu imaginea de melodramă a „războiului drept”
cu violenţa şi consecinţele ei, cu etica militară şi scenariile credinţei
în “forţele armate ale patriei”
cu filmul din care am vrea să facem parte ca personaje principale
desigur într-o versiunea idealizata, cu totul eroică, igienizată
care poate clarifica un „trecut falsificat, travestit” şi îmbălsămat cu ficţiuni
şi el parte din chiar istoria generaţiei noastre

daca vii să mă vezi, i-a scris
o să ascultăm You are my Waltz a lui Petrucciani
şi o să vorbim despre dorinţa de a ne îndepărta de momentul unei experienţe mutilante,
despre cum trauma e vis sau e doar realitate visată
iar apoi înapoiată conştiinţei – o dublă ipostază. Ce vorbe mari! – i-a scris
aşa cum îl vedea stand chircit în „lumea exterioară”, atent la legănatul limbii de pensula
care ii umple ochii cu o lumină aurie şi discul care se sparge şi rupe aerul în fâşii
întrerupând sunetul,
împingându-l în dreapta sau stânga centrului de gravitaţie, acolo unde se află
(scrie el) rădăcina gândului
privind către nicăieri

– şi seri petrecute în preajma obsesiilor intelectuale ale fanilor
şi foarte foarte departe
(deci să fim bine înţeleşi, scrie el)
foarte departe de străluminările fascinante ale unui portjartier roşu
electrizare sfâşiată şi spartă în mii de fărâme de vâjâitul unui TIR
care depăşeşte la 10 cm distanţă cu mii de km la oră
cu un şofer care priveşte fix înainte
ca într-o şedinţă de spiritism
şi care nu ştie nimic despre ce gândeşte el acum la un pas de a trage brusc de volan spre dreapta unde scrâşneşte un alt TIR gonit apatic de un alt tip aproape aţipit
aburi şi un fel de bură pulverizată de roţi
fragmente fine din pieliţa cauciucurilor care se dezintegrează imperceptibil
pe asfaltul încins
cam aşa cum ar fi descris probabil Proust – cum se macină invizibil într-o pulbere fină şi neagră care intră în răsuflare
şi ar fi folosit probabil cuvântul “imperceptibil” şi n-ar fi greşit cu nimic fiindcă el putea să fie
cu mult înaintea oricui pe autostrada Milano – Verona

 

desigur în lumea sa fără sonor
unde Verona nu înseamnă mare lucru
prin comparaţie cu raza de lumină care alunecă
aproape imperceptibil (îi place să scrie) în cameră şi prinde jocul
firişoarelor de praf
despre care Verona de acum
nu va şti niciodată nimic
şi chiar nu înseamnă mare lucru
decât poate vechea arenă şi nişte străzi înguste şi pietruite de lângă ruine mirosind înţepător a urină

– i-a scris: o să vorbim despre străzile astea înguste bătute alene de nişte idioţi
care fac coadă să pipăie sânul lustruit
al unei statui care cică o închipuie pe Julieta
şi să dicteze scrisori de dragoste şi adrese unor funcţionare care apar pe Discovery
şi care povestesc despre cum inventează ele istoria
în epistole siropoase înainte ca Romeo (Doamne ajută!)
să îmbătrânească lovit de Alzheimer şi să se scape pe el în patul conjugal
unde Julieta intră din când în când doar pentru că ea
doarme în altă cameră anume
pentru procese de conştiinţă şi resentimente
pentru plănuite operaţii estetice şi gesturi de pipăit pielea feţei în oglindă
şi umflat buzele ca bătrânele
pe care le-a văzut la TV în bordelurile din Texas
toropite în lenjeria lor cu dantelă
şi aşteptând ca ţâţele şi pântecele lor fleşcăite să mai sclipească o dată în ochii apoşi ai unor domni cu burţi răsfrânte
şi picioare subţiri şi păroase
tremurători şi grăbiţi
hotărâţi şi dopaţi să mai stoarcă un zvâcnet
care nu mai înseamnă totuşi nimic pentru doamnele casei
– de altfel – grăbite şi ele să-şi lipească ochii în canalul cu telenovele unde latinoamericani de mâna a doua îşi fac banul
lingând fardul unor actriţe ratate
dar în lumea lor de sticlă uluitor „de bune”

şi să vorbim despre tâmpeniile la care te poţi gândi
în timp ce poate gonim prin peisajul Italiei unde istoria ţipă la fiecare metru şi unde poţi
opri
cu veneraţie faţă de un trecut grandios dar
despre care diavolul din el cârcoteşte: omenesc de mizerabil!
un şir de crime incesturi vomitorii campanii de cucerire şi omoruri cu premeditare în masă
-imperialismul timpuriu
– cultul slugii şi primele lecţii de justiţie cu un ochi scos sau poate tăiat
ca într-un film al lui Bunuel

şi apoi în micul apartament din suburbia Veronei deasupra unui magazin chinezesc
unde zemuiesc mirosuri stătute de peşte şi stau clădite cele mai stranii borcane marcate cu idiogramele geniale
ale unui alt popor genial aproape neînţeles
şi căruia
din străfundurile sale întotdeauna afirmative şi politicoase străminuţioase şi colorate
harnice şi silitoare şi zâmbitoare
i se rupe de Isus
care în spatele ochilor lor mijiţi zace într-o plictiseală de moarte
într-un dispreţ incomensurabil
într-o lume condusă de emoţii primare şi ritualuri absurde
precum cel de-a te plimba cu chitara pe umăr
pe linia orizontului
şi a geme de tristeţe meditând la toate relele pământului
la anii răi şi anii ce-ar trebuit să fie buni
după idiogramele pe care noi le încălcăm fiindcă ne lipseşte percepţia lor
iritată şi acră şi plină de zemuiala dispreţului
asupra anilor noştri răi
şi ai anilor noştri buni
în plină resurecţie

 

şi să ne amintim despre fiorul de gheaţă zgâriind şira spinării la sunetul soneriei
dimineaţa devreme
când era vremea anume a percheziţiilor şi
despre after shave-ul delicat al ofiţerilor de la poliţia secretă
cu salturile lor lente în camera – acvariu
plutind printre cărţi deschise şi manuscrisele cu burta în sus
macerându-se în aşteptarea anilor buni din anii răi
– idiogramele cu tremurul mâinii care refuză să scrie şi vocea lui înecată în gât şi gustul de sânge al limbii
– şi despre vocea blândă a ofiţerului care pomenea numele tatălui
şi gesturile sale cu care ştia să ţeasă în aer firele de oţel
ale unui timp comprimat sub milioane de atmosfere şi oprit la un milimetru de crisalidă
locul unde s-a adunat sufletul său hăituit
şi locul unde sufletul său hăituit aştepta în fiecare fracţiune de secundă inflexiunile blânde ale vocii ofiţerului
care-l cheamă şi îi pronunţă numele tatălui
şi-i vorbeşte despre timpul comprimat sub milioane de atmosfere
oprit la un milimetru de crisalidă şi despre felul în care
acolo
în spaţiul pecetluit
cu gura larg deschisă încearcă să găsească
stropul de aer

 

– şi felul în care urlă fără sunet
fiindcă domnul acela pe numele său Proust
a capitonat pereţii lumii cu plută
şi fiindcă acum nimeni de altfel n-avea chef să audă pe nimeni
şi să încerce să găsească
stropul de aer
cu gura larg deschisă şi să înţeleagă urletul fără sunet
şi explozia isterică a soneriei
dimineaţa foarte devreme când e timpul anume al percheziţiilor
şi năpustirile miilor de paşi în camera de anchetă şi miile de uşi care se deschis şi se închid
şi lemnul lustruit al mesei în care i se topeau mâinile şi alunecau dispărând încetul cu încetul
pentru a reapare apoi
prin Italia de mijloc
undeva printre dealuri într-un orăşel mai jos de Roma
cărând o cruce imensă din lemn
alături de îngeri şi de păcătoşi
când un vechi disc cu Little girl blues inundă
şi interiorul automobilului

 

şi deodată un apartament de hotel în Herculane din nou prin anii ´80
deasupra unui restaurant cu muzică live
i-a scris amintind despre serile de concert în restaurantul aproape gol
şi despre lumina bolnăvicioasă peste prizele de vodcă şi bere şi vin şi aer de ţigări fără filtru
în noaptea prelungă

cum aşezaţi pe mocheta camerei de hotel
ameţiţi de fetele de trupă lungite peste ei şi gesturile lor moi care
taie jerbele de fum şi vorbe şi muzică şi story poeme
şi mâinile fetelor
ţinându-le pe sub cămaşă inima
şi respiraţia lor moale şi caldă şi liniştită şi binefăcătoare peste care pluteau ultimele adieri de flower power
şi se intersectau
şi vibrau mesajele metalice ale “Epocii de aur”
– despre stigmatul lor de paria
într-o lume pe care refuzau să o înţeleagă
unica pe care au iubit-o vreodată dar pe care visau cu toţii să o părăsească:
să fugă “de-aici dracului!” cât mai departe
poate chiar spre Verona
unde visul lui Jesus s-a împlinit odată cu tumorile care i-au copleşit creierul
odată cu rândurile de piele pe care a trebuit să le cojească
pentru a putea bea o bere proastă în ambalajul ei de plastic stivuit
într-un non-stop
la capătul străzii unde cumpără şi fură
de pe rafturi azilanţi de toate culorile “ex toto orbe Romano”

muncitorii zilieri “la negru” chemându-se pe stradă noaptea
cu accentul lor moldovenesc din care desigur lipseşte Romeo şi Julieta
şi Little girl blue
despre cele regăsite de el după o bântuială de câţiva ani prin Italia de mijloc
undeva printre dealuri într-un orăşel mai jos de Roma
cărând pe umăr o cruce imensă din lemn alături de îngeri şi de păcătoşi
într-o procesiune pioasă a ţăranilor culegători de vie şi vânători de dumnezeire

Un Isus reîncarnat, ros de primele celule ale cancerului încă netrezit căci el a fost
alesul
– întotdeauna un străin de lumile în care a trebuit să joace asemeni statuii Julietei
rolul de purtător spre eternitate

– şi atingerile noastre
şi încrâncenatele noastre analogii şi dorinţe
de a suprapune lumile peste lumi
ca şi cum trupul lui Tavi
înalt deşirat
cu pletele pieptănate cu cărare pe mijloc şi barba şi mâinile sale ca nişte crengi
care se subţiau până la dispariţie în aerul roşu

– ca şi cum tocmai el ar fi fost anume croit pentru a călca
străin dar copleşit de felul în care-l imita pe Cat Stevens
străin şi copleşit călcând
în fruntea procesiunii ce şerpuieşte printre dealuri şi podgorii
târând coada unei uriaşe cruci de lemn
spre locul unde
poate în celulele trupului său a început de atunci
să licărească scânteia apocaliptică a unei generaţii plecată spre neant
– o invazie de celule agresive care devorează
şi pentru care nici un remediu
şi pentru care
un Isus reîncarnat după chipul şi asemănarea lui Tavi
străbătând cu încetinitorul falezele şi parcurile oraşului “de atunci”
-insule mişcătoare
în aerul cenuşiu al dictaturii
printre privirile mohorâte ale mohorâţilor miliţieni

Pe umărul său aplecat
chitara rece şi urma viitoarei cruci şi povara nepieritoarei străinătăţi
cea care a fost şi cea care va să fie
generaţiile de transfugi, emigranţi şi vagabonzi blestemaţi de neastâmpăr

generaţiile de plimbători pe nori eternii căutătorii ai lumii celor buni
aflată întotdeauna “în cealaltă parte”
dincolo de interiorul automobilului unde Janis cântă Cosmic blues şi unde
stă toropită o imagine de familie
care se descompune încet şi stăruie
doar atât cât să-mi amintească de
veşnica obsesie şi goană
după ceea ce ar fi putut să fie

– de neastâmpăr nerăbdare nelinişte şi de neputinţa de a reţine ceva
din ceea ce a fost
aşa cum a fost

– aşa cum crizele sale nocturne de identitate
conducând aiurea şi lent pe străzi în timp ce maşina e bântuită de mareea unor acorduri din Portretul unui romantic
şi fragmente din buletinele de ştiri ucigătoare de muzică masacrele Ministerelor de Apărare
şi masacrele” în numele Domnului”
şi masacrele în numele Patriei
şi aura discretă a Maeştrilor comercianţi de armament
şi epoleţii ucenicilor şi calfelor
despre care Jesus n-ar vrea să ştie nimic
şi despre regruparea fostelor Servicii Secrete
purificate în exerciţii de mortificare

şi despre eterna vitrină care separă lumea în două
şi despre cea invizibilă şi despre cea vizibilă
şi despre
în general
ceea ce este vizibil şi ce nu
– şi despre faptele bune care duc la cruce
şi despre cum Jesus
undeva printre dealuri într-un orăşel mai jos de Roma cărând crucea imensă din lemn
alături de îngeri şi de păcătoşi
într-o procesiune pioasă a ţăranilor culegători de vie
şi vânători de buletine de ştiri
care îi înfierbântă minţile şi îi umple buzele cu spuma de oţet
şi îi împunge coasta şi îi străpunge palmele cu mâncărimea cuielor
care îl înfig în înalt
în aerul albastru
ce plimbă norii peste faţa văzută a vitrinei lumii
– alături de cuvintele roşii cu care sunt înscrise numele sfinţilor murmurători de muzică
despre care Tavi mai mult decât noi ceilalţi rămaşi
cu urechile sale acum surde de muzică
a împărtășit atât de puţin
la fel ca cele două negrese din anii ’80 – într-un alt crâmpei de viaţă – care urcau
la nesfârşit treptele etajelor inferioare
spre cerul unei garsoniere unde curgea vin şi muzică şi cuvintele magice
şi fiindcă tot mereu amintim de muzică
şi fiindcă tot ceea ce am însemnat noi – a scris el – pe atunci devenea muzică
– aşa cum şi acum câteodată
din ce în ce
mai puţin
– îndeosebi când ne amintim de lumea pe care refuzam să o înţelegem
unica
pe care am iubit-o vreodată dar pe care visam cu toţii să o părăsim
Spuneam:
Să fugim “de-aici dracului!” cât mai departe
ori să ne înecăm în mareea
care loveşte cu Blue alert
lent
moale
şi greu geamul în interiorul unui automobil
ce cutreieră aiurea
aproape orbeşte străzile unui oraş în noapte

 

străbătând fragmente de buletine de ştiri
plutind în muzică
– la mii de kilometri de Verona şi de autostrada unde proiecţia sa goneşte de astă dată
goneşte
suprasaturată de ştersele comune de provincie
peste care alunecă umbra uscată înaltă şi adusă de spate a lui Jesus
– şi părul său lung şi barba care i-au dat numele
– și degetele sale lungi şi îngălbenite de nicotină turnând apa în pahar şi dizolvând pastila
peste proteza dentară
de care este mândru că îl încape şi
poate sta la locul ei întocmai ca într-o fotografie

– O fotografie ce urmează să ţină de noi atât timp cât noi
vom ţine de noi “şi vom goni unii spre alţii pe autostrăzi”
pentru a ne mai prinde o clipă în cadrul unei fotografii despre care ştim ce va conţine
şi ştim că cei care ne privesc ne-ar recunoaşte – indiferent unde s-ar afla ei acum –
aşa cum îi recunoaştem şi noi
din tot sufletul
înainte ca autostrada pe care gonim să se bifurce
şi brusc şi noi să luăm o curbă în aer
pentru a trece lent şi tăcut peste întreg peisajul
unde ne mai putem zări din ce în ce mai micşorat
stând unii lângă alţii
zâmbind
în faţa marelui teatru din Verona din ce în ce mai minuscul şi el
şi-apoi dansând ca nişte picături de praf din raza de soare
despre care Proust
a ştiut atât de multe să scrie
dar care probabil
aşa cum a descris-o el
n-a existat
niciodată.

 

Timişoara (în anii din urmă)

Notă – În memoria lui Tavi Ştefănescu zis şi Gizăs (mort în Verona), care poate că a şi fost una din întrupările anume apărute, cum se spune ”în anii tinereţii mele”, pentru a-mi aduce în viaţă o fărâmă de înţelegere despre cum se poate pleca, fără de teamă pentru o fără de întoarcere.


Cărţi publicate:
Pastel H. Ed. Litera,Bucureşti,1978;
Autoportret cu foxterrier , Ed. Litera, Bucureşti 1980;
Camera de mercur. Ed. Albatros, Bucureşti,1982
Întrebare despre întoarcerea acasă, Ed. Cartea Romanească, Bucureşti,1975
Confesiune asupra labirintului, Ed. Marineasa & Planetarium, Timişoara, 1995
Îndreptar pentru constituirea ( de ONG-uri…) -coautor- Ed. E.K.S. Timişoara,1991
România, Ed. Marineasa & Planetarium, Timişoara,1996
Petru, Ed. Planetarium, Timişoara,1997
România Post-Scriptum, Ed. Planetarium, Timişoara 1998
Revolutia, Ed. Planetarium Timişoara, 2000
Timisoara 1989 – No Comment ? , Ed. Planetarium, Timişoara, 2003
Timişoara – The History of a European City– l. engleză, Ed. Planetarium, 2004
Temeswar gechichte einer Europaische stadt – l. germană (revăzută şi adăugită), Ed. Planetarium, Timişoara, 2005
Turist în Timişoara – ediţie româno-engleză, Ed. Planetarium,Timişoara,2006
Performance în Timişoara – ediţie româno-engleză. Ed. Planetarium, Timişoara, 2007
Timisoara -Ghid turistic de buzunar – ed. română-engleză-germană, Ed. Planetarium, Timişoara, 2007-2008.
Tourist in Timşoara – album (ed engleză-germană), Ed. Planetarium, Timişoara 2008
Jazzul ca stare de spirit – carte-album, (ed. Română-engleză) Ed. Planetarium, Timişoara, 2009
Capitolul 2 – carte-obiect (Ed. Planetarium, Timişoara , 2014)

0 thoughts on “ALTculture – PILOT: O cronică despre Isus (Exibito-biografia 1/3)

Leave a Reply